Multă lume mi-a „scăpat” anul ăsta: dacă dau vina pe Florin Iordache (din cauza căruia n-am apucat să ascult omenește albumul lui Björk, de pildă) o să spuneți c-am luat-o razna, dar pe cuvânt că vedeta absolută a anului – deputatul român, adică - mi-a dat și mie mai mult de lucru decât aș fi simțit nevoia în 2017. Dacă Belu Zilber avea mare dreptate atunci când definea comunismul românesc drept o combinație între Stalin și Caragiale, atunci 2017 trebuie c-a fost o combinație între Florin „Altă întrebare!” Iordache și un Cod Fiscal neoliberal și turbocapitalist până-n albul ochilor: o să conștientizăm abia la anul (și în anii care vin, îmi pare rău dacă vă stric vinsărbătorilevin) cam cât de rău ne-a luat dracu’.
Ce ziceam? A, da, niște muzică: din cauza balamucului local am ascultat în 2017 doar pe sărite. Ar mai fi de investigat pe îndelete (când?) Fever Ray, Sampha sau excepționalul Moses Sumney, despre care chiar mi se rupe sufletul că n-am apucat să scriu nimic.
În Republica Mioritică România, pustiu: Omelette au lansat, în cele din urmă, primul lor LP, dar mă aflu într-un conflict de interese grav - îl știu pe Alin Zăbrăuțeanu de prea multă vreme ca să mă pot obiectiva cât de cât. Chiar și-așa, cele mai deșucheat-infecțioase synth-uri ale anului ale dumisale sunt (Lord, forgive him, for he has synth!). Despre Febra am apucat să spun deja că au ridicat jocul la un nivel dătător de vertij mai tuturor celorlalți, iar rockul alternativ local – deși foarte bine produs și animat de cele mai bune intenții - pare, vorba lui Mihai Tița, mort și îngropat.
Prohodul hip-hopului îl cântăm popește, pe nas, grație manifestului agramat și ipocrit lansat de La Familia („tradițională”) în favoarea referendumului CpF, iar amatorii de folk-rock și transhumanță au la dizpoziție Miorița, de la Bucium – știu bine povestea albumului, cu adevărat tragică, iar muzica propriu-zisă nu-i rea deloc. Nu mai pot duce, însă, bolovani, ciobani, strunghițe și oițe, cetăți, cărți, cornurele și jele: oricum, artistul contemporan care-a epuizat subiectul e Petre Daea (jur că nici măcar nu glumesc – l-am urmărit timp de două ore, pe o ploaie mocănească, la un târg din campania Alege Oaia!, iar performance mai competent și mai convingător pe tema asta nu există). Aș fi avut mai degrabă nevoie, în România lui 2017, de un album conceptual despre un copil rom gay silit să abandoneze școala. N-a fost să fie. Și le-aș mai recomanda trupelor de rock albumul unui veteran care sună și-acum ca la 18 ani. Titlul: Rock’n’Roll Consciousness.
Așadar, o listă scurtă de sfârșit de an cu străinii pe care n-am apucat să-i recomand îndeajuns ar fi mai onestă, cred, decât un top propriu-zis sau o retrospectivă. În cazul în care mă întreabă cineva, încă nu m-am hotărît dacă albumul anului e World Eater, al lui Blanck Mass sau American Dream, by LCD Soundsystem.
Ariel Pink, Dedicated to Bobby Jameson
Colajul fonic în care intră absolut orice, de la rockabilly până la krautrock, e doar aparent răzgâiat și leneș: sub el s-a ascuns întotdeauna un muzician de o virtuozitate aiuritoare. Dedicated to Bobby Jameson e, poate, cel mai direct și mai grav dintre albumele sale.
Circuit des Yeux, Reaching for Indigo
Recomandat oricui crede că folkul e datat, istorie și olecuță jenant – e, de fapt, într-atât de împăcat cu trecutul său și cu statutul periferic de-acum încât adăpostește unele dintre cele mai avangardiste, mai libere muzici ale prezentului. Iar vocea lui Haley Fohr o să ajungă la un moment dat în Smithsonian – pe parcursul acestui album, se-apropie periculos de tare de Diamanda Galas.
Charlotte Gainsbourg, Rest
Cum ieși din umbra etern apăsătoare a tatălui și cum treci peste (presupusul) suicid al surorii vitrege? Cu discăreli retrofuturiste peste care-ai trântit cele mai intime versuri de care ești în stare. La fel de acaparatoare și de onestă ca-n Nymphomaniac.
Daniele Luppi & Parquet Courts, Milano
Una dintre cele mai bune trupe de punk ale perioadei (da, fraților, e-adevărat: punk never fucking dies), un italian de care, sincer, n-auzise nimeni și Karen O, vocalista Yeah Yeah Yeahs. Milano e ca o aventură bețivănită de-o noapte care te-a făcut să constați că, de fapt, te-ai îndrăgostit ca prostul.
The War on Drugs, A Deeper Understanding
Dad rock. Sentimentalism. Dire Straits și Bruce Springsteen. Capsula timpului. Și senzația aceea, atât de rară, că timpul s-a oprit în loc și că muzica te răscolește fără să știi, exact, de ce. N-o să știi niciodată, dar o să revii la ea cum revine un junkie la seringă.
Destroyer, Ken
Premiantul clasei la cursul de pop postmodern și creative writing, Dan Bejar, își mută atenția spre New Wave. Ca de obicei, îi iese – din punct de vedere tehnic – o Sagrada Familia: tocmai faptul că e atât de nebunesc-urieșească face ca măgăoaia să nu-ți mai iasă din minte. Imperfecțiunile și autoindulgența vin întotdeauna la pachet cu așa ceva. Iar felul în care se chinuie un canadian din Vancouver să pronunțe „La regle du jeu” aproape că te face să-i înțelegi pe separatiștii din Quebec.
Mashrou’ Leila, Ibn El Leil
Am trișat un pic cu libanezii ăștia: Ibn El Leil a apărut în 2015, dar eu am dat doar în vară peste ediția „de lux”, scoasă acum. Rock alternativ în arabă, perfect sincronizat modelor (adesea mai destins și mai funky decât s-au străduit Arcade Fire în 2017), dar cât se poate de individualizat. Plus un vocalist asumat gay (și frumos de pică!) într-o regiune în care treaba asta îți tatuează o țintă pe frunte, iar lunetiștii costă puțin. În septembrie, mai mulți fani de-ai lor au fost arestați la un concert din Egipt: veniseră cu un steag LGBTQI. Unul a fost condamnat la șase ani de pușcărie pentru „desfrâu”. Apropo de inexistentul album românesc despre un copil rom dat afară din școală: vedeți voi, fârtaților, rockul e într-atât de relevant pe cât are curaj să fie.
FOTO: Coperta albumului Milano (Daniele Luppi & Parquet Courts)
