E Ziua Națională a României, ceea ce înseamnă că: a) deja tradiționalele autospeciale de poliție și forțe speciale trec pe sub Arcul de Triumf; b) copiii cu ochi mari sunt invitați de reporteri să mângâie în direct armele din dotarea soldaților; c) cântăreții de muzică populară doinesc regulamentar despre sentimentul românesc al ființei; d) alți copii (preferabil sărmani) sunt poftiți să înalțe cântece patriotice despre batalioane, munți și bătălii despre care n-au habar; e) politicienii își dezvoltă mușchiul populist cu discursuri ridicole despre Țară, Onoare & alte chestii pe care, în practică, nu prea dau doi bani. Și multe alte fenomene conexe care, împreună, alcătuiesc o culegere dureroasă de clișee despre român, românesc, românitate, fără nicio legătură cu România din teren. În plină mahmureală patriotardă, am căutat oameni care privesc lucid lumea în care trăim, cu istoria ei complicată și epurată de orori, care îi cercetează trecutul, ca să-i înțelegem mai bine prezentul și care încearcă să trezească la viață simboluri naționale. Am găsit două documentare foarte importante, un volum despre dueluri în România, un canal de YouTube cu clipuri de istorie explicată și o Coloana infinitului din pixeli. Voi ce-ați adăuga la lista asta?

 

Ce am descoperit: Documentarul Brașov 1987. Doi ani prea devreme (2017), regia: Liviu Tofan

Cât te ține: O oră jumate (+cât îți ia să discuți aprins după film)

De ce: Fiindcă filmul ăsta e una dintre lecțiile alea de istorie absolut necesare, pe care le-ai tot așteptat în ultimii 30 de ani. Documentarul reconstituie povestea primului protest împotriva comunismului din România și a fost lansat luna asta, când s-au împlinit 30 de ani de la revolta muncitorilor de la uzina Steagul Roșu din Brașov. Deși nu m-aș considera chiar ignorantă, am înțeles pentru prima oară ce s-a întâmplat cu adevărat pe 15 noiembrie 1987 acum vreo două săptămâni, când veneam noaptea cu mașina spre casă și la radio am prins reportajul ăsta. La fel ca trecătorii intervievați la începutul filmului lui Tofan, nu știam mai nimic despre momentul crucial de la Brașov, deși atunci mulțimea a strigat pentru prima oară pe o stradă din România comunistă, „Jos Ceaușescu!”. Tocmai de aceea, documentarul lui Tofan, fost jurnalist la Europa Liberă și actual director al Institutului Român de Istorie Recentă e o bucată-cheie din puzzle-ul istoriei pe care am prins-o live și cei din generația mea, generația 30+, dar pe care o cunoaștem puțin, spre deloc. În film apar mulți dintre cei care au făcut posibilă revolta, bărbați și femei sătui să meargă la „Cântarea României” într-o țară unde pâinea, lumina și căldura erau raționalizate. Deși au fost bătuți și torturați de miliție și securitate, amenințați cu pedeapsa capitală și în cele din urmă deportați la muncă, nu regretă că au ieșit în stradă și-au strigat „Nu stați în balcoane, că muriți de foame!”. Brașov 1987 e un document despre trecutul nostru apropiat, despre puterea strivitoare a propagandei și violența la care poate ajunge politica, despre curajul eliberator al unor oameni absolut obișnuiți. Cu atât mai important e să ne uităm la Brașov 1987 acum, când mii de oameni strigă în fiecare duminică în zeci de orașe „Ieșiți din casă dacă vă pasă!”, și când milițienii și securiștii care n-au fost niciodată judecați că i-au brutalizat pe protestatarii de la Steagul Roșu își văd bine-mersi de viață. (Andra Matzal)

Documentarul va fi proiectat la Muzeul Țăranului Român pe 9 decembrie, la ora 13:30, și pe 12 decembrie, la ora 19:30, și la Cinema Gloria, pe 13 decembrie, la ora 19. 

Ce am descoperit: Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români (2016), de Mihai Chiper, Editura Humanitas

Cât te ţine: 360 de pagini

De ce: Pentru că ilustrează perfect celebra zicală boys will be boys şi ne prezintă un fenomen al căror valori s-au înscris în spiritul naţionalist de secol 19 şi-n cultura machistă din toate timpurile. „Duelul modern”, cum îl numeşte autorul, Mihai Chiper, era o chestie de băieţeală care a pătruns în Principate în jurul anilor 1800, prin ofiţerii ruşi, şi a atins apogeul în România doar acum circa o sută de ani. Cartea documentează 1.200 de afaceri de onoare” - o sintagmă ce descrie elegant disputele injectate cu testosteron dintre masculii români, fie membri ai înaltei societăţi, fie aspiranţi la ea - din perioada 1821-1940, afaceri încheiate cu sute de încleştări de săbii. Onoarea era obsesia de bază a dueliştilor, însă duelul însemna mai mult decât o simplă recuperare sau pierdere a ei. Era un instrument de ascensiune socială, înspre „buna societate”, o chestie de etichetă şi un „obicei civilizator”: adepţii lui nu se percepeau violenţi, barbari sau primitivi, ci „considerau duelul un instrument de civilizare a instinctelor primare ale bărbatului, fiindcă propunea, în esenţă, un exerciţiu social pozitiv: promovarea stimei reciproce şi pacificarea relaţiilor.” La fel cum unii practică azi yoga sau se abţin de la carbohidraţi prin diete draconice, alţii se spărgeau până nu demult cu săbiile ca să înveţe stăpânirea de sine. Dar şi să se observe pe sine în interacţiunile cu ceilalţi. Lupta era un ritual purificator şi avea premisele unei concilieri şi-a unei întovărăşiri pe viaţă (dacă nu se lăsa cu moarte). În faţa morţii, cei doi inamici lăsau ura deoparte şi, în momentul-limită, ajungeau chiar să vadă unul în altul un alter ego. „Perspectiva morţii era, aşadar, o veritabilă şcoală a caracterului. Pentru oricine, frica de moarte este instinctivă, dar bărbatul putea suporta viaţa numai expunându-se pericolului, educându-şi emoţiile, dând dovadă de sânge rece.” Prin urmare, dacă oamenii care şi-o dau azi la gioale pe Facebook şi-ar muta disensiunile pe „câmpul onoarei” şi s-ar duela, am avea mai puţină critică pe net. (Ca fapt divers, „o categorie însemnată de duelişti o reprezintă ziariştii sau diverşii publicişti”; aici puteţi citi un fragment din carte). (Ionuț Dulămiță)

Ce am descoperit: Istorie pe șleau, un canal românesc de YouTube care-ți povestește istoria României fără clișee și alte lucruri indispensabile manualelor

Cât te ține: 23 de clipuri video x 0:45 - 6:06

De ce: Pentru mine, în primul rând pentru că, în ultimii câțiva ani, am devenit a YouTube chick. Asta nu doar în sensul în care halesc edu/infotainment în formă video scurtă cu mare plăcere, ci și pentru că (alertă de autopromovare fără jenă!) contribui din când în când la cele peste 1.300.000.000 de ore uploadate până la ora actuală pe platforma cu pricina. În fine, ce vreau să spun e că pe YouTube nu există doar muzică, meme, pisici și meme cu muzică și pisici. Există și o grămadă de creatori de conținut bine documentat, turnat în forme vizuale simpatice, fie ele bine montate din surse pre-existente, înregistrate sub formă de vlog ori reportaj, animate sau presărate cu elemente de infografic. Unul dintre creatorii ăștia e Vlad din Brașov. Vlad are un pic peste 30 de ani, e doctor în istorie, iar de curând tocmai a strâns printr-o campanie de crowdfunding bani pentru o serie despre Centenarul Marii Uniri, povestită pe șleau. (Spoiler: O să-l vedeți pe Vlad mai des la anul pe Scena9, cu seria asta cu tot.) Mi-ar plăcea să te uiți la ce a făcut Vlad până acum cu Istorie pe șleau (sau cu Rodnikopia, un proiect similar despre experiențele țărilor din centrul, estul și sudul Europei, printre care și România). Pentru că are darul să te facă să-ți pese de istoria care nu te-a interesat deloc la școală. Pentru că are umor și spirit critic. Pentru că n-am niciun dubiu că-și cunoaște bine sursele și stăpânește bine termenii. Și pentru că YouTube-ul .ro chiar înseamnă mult mai mult decât vlogging despre make-up și muzică pop-dance.  (Ioana Pelehatăi)

(Bonus: tot cu istorie românească povestită simpatic, poți să te uiți pe YouTube și la Istoria cu Virgil. O să râzi mult.)

Ce am descoperit: Documentarul Valea plângerii (2013), regia: Mihai Leaha, Andrei Crișan, Iulia Hossu

Cât de ține: O oră. Doar o oră.

De ce: Pentru că e un documentar răscolitor despre deportarea romilor în Transnistria, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. L-am descoperit în 2013, la Festivalul Astra, unde a și luat premiul pentru cea mai bună imagine, dar de-abia de câteva zile poate fi văzut la liber pe YouTube, grație platformei Cinepub. Cred că nu-i o zi mai potrivită decât 1 decembrie pentru exercițiul ăsta dureros de istorie recentă. Pentru că ziua unei țări n-ar trebui să fie prilej de umflat cu pompa o ficțiune despre cât de buni și de imaculați suntem, ci ar trebui să fie răgaz de reflecție asupra felului în care ne-am petrecut ultimii 99 de ani în calitate de stat proaspăt pe harta lumii. Când am făcut alegeri bune, când am făcut alegeri proaste, când am decis să fim buni și generoși cu cei diferiți de noi, când am decis să-i încărcăm în trenuri și să-i omorâm. Da, am făcut și asta. Între 1943 și 1945, 25.000 de romi au fost deportaţi de regimul Antonescu în Transnistria. Jumătate dintre ei nu s-au mai întors niciodată acasă. Au murit. Au fost omorâți. Comunicările oficiale dintre autoritățile române din Transnistria și guvernul antonescian din acea vreme anunță „cu onoare” că romii sunt ținuți fără mâncare și fără mijloace de subzistență, astfel încât mor pe capete. „Se mânca om pe om”, spune un supraviețuitor al deportării, 70 de ani mai târziu, „N-a mai ținut lege, n-a mai ținut conștiință omenească în capul lor”, spune altul despre soldații români. Supraviețuitorii de azi erau copii pe-atunci. Copii care-și amintesc cum soldații români puneau pușca la tâmpla băieților, obligându-i să-și violeze mamele. Mărturiile lor sunt completate de amintirile comunității ucrainene din Transnistria și de schimburile oficiale de depeșe între responsabilii români de-acolo și guvernul de-acasă.

De ce să te uiți la grozăvia asta? Pentru că și ea e parte din noi, pentru că ne-a marcat, în feluri nebănuite, pentru că a lăsat urme care durează până astăzi. (Luiza Vasiliu)

Aici poți să vezi filmul:

Ce am descoperit: The Endless Column, un omagiu modern adus Coloanei Infinitului a lui Brâncuși, pe Instagram

Cât te ține: la infinit, bineînțeles. Altfel: preț de un scroll pe zi, dacă faci asta zi de zi. Dacă nu – revenim la infinitul menționat.

De ce: Pentru că lucrarea merita șansa de a fi cu adevărat nesfârșită, iar dacă spațiul fizic nu-i permite asta, cel virtual e mult mai generos. În spatele contului de insta @theendlesscolumn sunt Alex Eftimie și Mihai Botărel, cei cărora le plac atât de mult Brâncuși și opera lui, încât au postat inițial în jur de 700 de imagini în care se repetă aceeași structură a coloanei. De vreo 200 de postări încoace li s-au alăturat mai mulți artiști contemporani, cu propriile intervenții, așa că nu poți ști niciodată cum va arăta coloana mâine. Dacă te poți baza pe ceva, este că ea se va „înălța” cu siguranță în fiecare zi, doar asta e una din ideile lucrării: continuitatea. La asta contribuie artiștii care s-au alăturat proiectului și a căror semnătură o vei regăsi acolo, dacă nu recunoști din prima stilul: Ghica Popa, Raluca Băraru, Ioana Trușcă, Radu Nimurad sunt doar câțiva din cei care iau parte la acest tribut. Fiecare dintre ei a creat o lucrare în jurul coloanei sau a folosit-o ca suport pentru motive reinterpretate din istoria și cultura noastră, din opera lui Brâncuși sau pentru creații originale – respectând întotdeauna structura lucrării sculptorului. Unele segmente sunt colaje, îmbrăcate în fațade de blocuri de cartier, altele au rol de zid pentru graffiti, altele creează iluzii optice, mai sunt și cele purtătoare de mesaje, precum și cele pe care nu le mai pot descrie, pentru că nu o să le pot cuprinde aici pe toate. Infinit, mai spun o dată, ca să nu uităm. Ceea ce înseamnă că mai are cale lungă de parcurs, dar internetul nu e numărabil, nici finit deocamdată, deci e loc&speranță pentru coloana de pixeli. Mă tot întreb dacă lui Brâncuși i-ar fi plăcut să modeleze materia virtuală. Nu știu, evident, dar având în vedere că este considerat unul din primii moderniști, tind să cred că nu l-ar supăra acest omagiu prins bine în vremurile tehnologice de acum.

Sugestie: dacă îți place să stai în suspans și să aștepți construirea imaginii bucată cu bucată – urmărește zilnic contul de insta. Dacă vrei să ai în față o lucrare completă, aruncă un ochi la câteva zile distanță, o să privești un tablou. (Andreea Ilinca)

 

x @nimurad

O postare distribuită de The Endless Column (@theendlesscolumn) pe

Foto main: Detaliu de Alex Deaconu (@alexakabud) din lucrarea The Endless Column