Am aterizat în São Paulo pe 31 octombrie anul trecut. Pe polițista de la pașapoarte o chema Dulcinea. Mi s-a părut un semn bun. Rucsacul meu a venit ultimul, un vierme de mătase uriaș, înfășurat în plastic roz pe aeroportul din Otopeni. Amețită după 10 ore de zbor, am zis că nu-i nimic dacă nu vine, o să mă descurc eu fără rucsac o lună în Brazilia. Dar a venit. Și m-am și descurcat. Primele două zile am umblat pe străzi ca într-un vis greșit. Nimic nu se potrivea cu ce știam eu despre Brazilia. Ploua de bubuia peste cartiere rezidențiale trase la indigo, peste mall-uri pustii, peste palmieri și maghernițe dubioase, ploua peste pereții acoperiți de graffiti, peste copiii care se dădeau cu skate-ul pe bulevardul Paulista, ploua peste un marș minor pentru drepturile imigranților, ploua peste coada la muzeul de artă și peste homeleșii înveliți în pături în fața tribunalului, ploua peste zgârie-nori triști, ploua peste maimuțele ascunse în copaci, ploua peste mine, care plecasem în vacanță în cel mai prost moment cu putință și lăsasem în urmă o țară care se pregătea să iasă în stradă și să răstoarne un guvern.

Mă trezeam dimineața la 5 din cauza păsărilor, cu totul altele decât la noi, privighetori vagi sau ciori mai reușite. Nici bananele nu corespundeau descrierii mele despre banane, erau grăsuțe și scunde și aveau alt gust. Am scris în carnet „SP - ca un NY de ciocolată care s-a topit la soare și dup-aia l-ai băgat la frigider. N-are legătură cu nimic din ce știu despre cum arată un oraș”. Eram pierdută.

Singurul lucru care m-a adus cât de cât înapoi pe pământ a fost interviul pe care i l-am luat lui João Paulo Cuenca, un tânăr scriitor brazilian al cărui roman, Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident (Polirom, 2015), îl citisem înainte să mă urc în avion. În a treia zi de Brazilia, a trebuit să-mi bag mințile în cap și să găsesc drumul către sala de cinema unde rula filmul de debut al lui Cuenca, The Death of J.P. Cuenca. „I’m going to your death today”, i-am scris pe Facebook. „I am going too”.

Cuenca e „steaua în ascensiune a literaturii braziliene contemporane” (zice L’Express), unul dintre cei mai buni scriitori americani sub 39 de ani (zice Hay Festival) și unul dintre cei mai importanți tineri romancieri brazilieni (zice Granta). A scris cinci romane, o piesă de teatru și un serial, a făcut un film, are o rubrică permanentă în cel mai mare cotidian brazilian, Folha de São Paulo. Am citit Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident pentru că urma să plec în Brazilia și voiam să văd care-i treaba cu noua literatură braziliană. Doar că acțiunea romanului are loc în Tokyo, iar povestea de dragoste care sfârșește într-un accident e cu totul ne-braziliană, crudă, rece și întunecată. Mă așteptam la langoarea de Copacabana și am găsit o iubire catastrofală, supravegheată atent de Asociația de Fugu Armonios. Dacă nu vă e frică de suprarealism, bizarerii negre și poezie tăioasă, atunci citiți romanul lui Cuenca. Dacă vă e, atunci citiți interviul ăsta. Deși nici aici n-aș băga mâna-n foc că lucrurile sunt foarte clare. E un film despre moartea lui Cuenca, făcut de Cuenca, în care joacă chiar Cuenca. E un film în care Cuenca îl caută pe individul mort care în 2008 a fost identificat ca fiind Cuenca, în timp ce scriitorul era plecat în Europa. E un film despre felul în care Brazilia își reconstruiește în permanență identitatea, punând cărămidă pe cărămidă peste cadavre. 

Documentarul a fost prezentat în cadrul Festivalului Internațional de Film din São Paulo, erau primele proiecții, așa că J.P. Cuenca se ducea din când în când să verifice reacțiile publicului. În pauzele dintre plecările lui, am vorbit despre Brazilia, identitate și moarte. „Ne-am simțit suprinzător de bine; ca doi bătrîni vânzători de pește care beau ceai.”*

* citat din Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident

Să începem cu începutul. De fapt, cu sfârșitul. Ce s-a întâmplat în 2008?

Un individ... de fapt, un cadavru a fost identificat de poliție cu ajutorul certificatului meu de naștere, un document pe care nu l-am pierdut niciodată. În ziua aia eram la Roma, la petrecerea de după lansarea traducerii în italiană a cărții mele, The Mastroianni Day. Practic, trăiam visul oricărui scriitor sud-american de a fi tradus în italiană, ce-i drept, într-un tiraj foarte mic. În seara aia m-am îmbătat, am fumat haș, am cunoscut o italiancă foarte frumoasă. Ei, și în timp ce eu eram fericit, numele meu, dublul meu, murea într-un squat din Rio. Povestea începe în ziua aia.

Ce reacție ai avut cînd ai aflat? În film, pari foarte relaxat. Nu te-ai panicat deloc?

M-am panicat, normal. În film, personajul pe care-l joc e și el panicat, dar nu o arată. E mai degrabă pasiv, o victimă totală a circumstanțelor. E complet pierdut în această poveste misterioasă, e pierdut în curtea din spate a unui șantier, în orașul care se schimbă. Pe scurt, e pierdut. Și bănuiesc că și eu eram.

La un moment dat, un personaj feminin întreabă: „Cine e el în povestea asta?”. Cred că e o întrebare foarte importantă. Cine ești tu în povestea asta?

Sunt acolo pentru că era singura modalitate de a crea acest tip de experiență și acest spațiu. Motivul nu e că cineva mi-a furat identitatea ca să moară. Motivul e locul. Identitatea mea a fost furată în cartierul Lapa din Rio, într-o clădire ca un schelet de apartamente. Într-un fel, furtul meu de identitate e parte din criza de identitate a orașului. Lapa e un cartier istoric, samba a început în Lapa. Mulți poeți și scriitori brazilieni au trăit acolo. E simbolic că am murit acolo, așa că am devenit cu totul obsedat de adresa respectivă, de locul acela. Nici nu mi-a trecut prin minte să folosesc un actor profesionist care să joace rolul meu. În plus, m-am gîndit mereu că nimeni nu poate să fie mai jalnic decît mine. Voiam să am controlul total al acestui portret. Portretul orașului și portretul meu în oraș.

Ai știut de la început că vrei să scrii o carte și să faci un film pornind de la același subiect?

Deloc. La început, am fost într-o negare totală. Lucram la o carte și la un moment dat am început să mă gîndesc obsesiv la povestea asta. Am angajat un detectiv, am început să merg în cartierul unde a murit omul acela, ca să văd clădirea, să beau o cafea pe-acolo, a devenit o obsesie. Toate romanele mele încep cu ceva de care nu pot scăpa. Dar la început mi-a fost frică. A durat niște luni, aproape un an, până să zic OK, hai să fac ceva cu chestia asta.

Ți-a zis cineva că ești egocentric, că-ți place să te expui?

Da. Oamenii mă acuză de tot felul de lucruri, dar, de obicei, după ce văd filmul, se opresc. Autoportretul meu e atît de ridicol și de jalnic, încât nu e un compliment pentru mine. Chiar de la început, unul dintre scopuri a fost să nu (cuvînt necunoscut în portugheză - n.r.)... cum să zic asta? Dacă cineva din film e expus sau ridiculizat, atunci eu sunt acela. Iar în carte e și mai nasol. Există o frază a lui Machado de Assis care zice așa: „Marea virtute a unei persoane moarte e sinceritatea”. Ca să fiu sincer, trebuie să mă expun pe mine însumi mai mult decât pe oricine altceva. Subiectul principal al filmului nu sunt eu, nu e nici măcar cazul în sine. Subiectul e altceva. Doar mă folosesc de mine ca scuză ca să creez această experiență. Sunt ca un fel de ghid în acest loc. Și ca să pun niște întrebări despre acest loc și acest timp și despre identitate. Ce te face să fii persoana care ești?

Apare destul de clar în film că identitatea e extrem de fragmentară, că e făcută din tot felul de bucățele care nu se potrivesc întodeauna una cu cealaltă. Te-ai născut în Rio, locuiești în São Paolo, călătorești mult în Europa. Pari și tu făcut din fragmente. Ți se întâmplă să te simți mai mult european decât brazilian?

E o întrebare foarte interesantă. Un critic a scris chiar că am făcut un film românesc. Cred că a scris asta pentru că POV-ul pe care-l folosesc e complet străin. E ca și cum un extraterestru ar filma orașul Rio și l-ar vedea atunci pentru prima dată. Așa sunt eu în țara asta.

Cum așa?

Nu știu. Nu vreau să zic că sunt un om bizar, ci că totul mi s-a părut mereu bizar. Și asta chiar de la început. Așa că încerc să păstrez acest mod de a mă uita la lucruri, la realitate, mai ales în țara asta. Aici, oamenii se obișnuiesc cu orice. Brazilienii acceptă foarte ușor orice. Situația se schimbă, dar foarte încet. De-a lungul istoriei, am acceptat totul, o lungă serie de nedreptăți. Sclavia a fost abolită la noi în 1888. Și s-a păstrat apoi aceeași structură socială. Noi pur și simplu acceptăm că polițiștii ucid copii negri în favele fără să aibă de suferit nici un fel de consecințe. Și nu vezi oamenii ieșind să protesteze din cauza asta. Așa că mă declar mulțumit cu faptul că nu mă simt confortabil în țara asta. Acest proces de construcție și distrugere a unui oraș, a unui loc, care, pentru mine, definește orașele braziliene și chiar întreaga țară, este unul dintre aspectele principale ale filmului meu. Din cauză că nu m-am obișnuit cu starea asta de fapt, am reușit să filmez așa cum am făcut-o. În Rio, am locuit la 16 adrese diferite în 35 de ani. Din 3 sau 4 a trebuit să mă mut pentru că urma să fie demolată clădirea. La fel ca în film. Sunt obsedat de acest proces al distrugerii și al reconstruirii.

Ce fel de identitate primește orașul prin acest proces despre care vorbești?

Oamenii sunt dați afară din casele lor. Și asta de când au apărut portughezii. Au ocupat pământurile indienilor și apoi, la începutul secolului al 19-lea, când familia regală a venit însoțită de 20 000 de nobili portughezi, s-au mutat cu toții peste noapte în Rio, pentru că au mutat capitala Imperiului Portughez de la Lisabona la Rio (fugeau de Napoleon). Așa că au luat zeci de mii de case din Rio, au pictat pe ziduri PR (Prinț Regal) și oamenii au trebuit să-și lase casele ca să se mute nobilii acolo. La începutul secolului trecut, un primar pe nume Pereira Passos a făcut același lucru în centrul orașului: a distrus zeci de mii de case ca să construiască bulevarde. Și ce-am făcut pentru oamenii ăștia? Nimic. Nu le-am dat compensații, au fost nevoiți să-și construiască maghernițe în favele. Mai nou, același tip de ocupare teritorială a orașului are loc cu ocazia Campionatului Mondial și a Olimpiadei. E cel mai rău capitalism posibil, capitalismul pentru o mână de oameni. Forțele statului, cumpărate cu bani grei, fac politici urbane pentru firmele de construcție, nu pentru oameni. Ăsta e, de fapt, miezul filmului. Nu e arătat explicit, nu e rostit. Uneori, când întreb despre vechii rezidenți, despre cum au fost dați afară din casele lor, înțelegi despre ce-i vorba.

Pare o istorie care se repetă la infinit.

Da. E ca și cum lucrurile s-ar întâmpla într-un prezent continuu. Mai ții minte scena cu fata care-și folosește o piatră ca să lovească gardul de fier? Zona aia e zona portuară a orașului Rio. Pe acolo veneau sclavii. Între secolele 18 și 19, Rio era capitala mondială a traficului de sclavi. Și astăzi mai sunt sclavi îngropați acolo. Presa nu prea vorbește despre asta. La fiecare nouă construcție din zona portului, găsesc mereu oase. E ca Poltergeist. Am construit Rio de Janeiro pe un cimitir de sclavi, de africani. Am avut mereu asta în minte. E mai degrabă prezent în carte, decât în film. Și mai ales în partea a doua, când lucrurile devin mai înspăimântătoare, mai stranii, simți că e ceva îngropat adânc.

Și pierzi controlul asupra sensului.

Da, și ai femeia neagră care-l domină pe bărbatul alb și dobitoc din clasa de mijloc. E ca o răzbunare. Reprezintă multe lucruri, și ăsta e unul dintre ele. Am avut în minte simbolismul scenei cu o femeie neagră care folosește o piatră (piatra are o anumită semnificație în religiile africane). A fost o vreme când existau șapte sclavi pentru fiecare alb. Iar poliția militară din Rio, care face legea în favele și ucide negri, a fost înființată în 1808 cu scopul de a controla și prinde sclavii fugiți. Acum fac același lucru cu urmașii sclavilor.

Ai crescut în Rio. Cît de diferit e orașul copilăriei tale de orașul de-acum?

Rio a fost mereu un oraș foarte, foarte violent, păstrând în același timp această imagine de sine complet distorsionată a unui oraș minunat, un loc al fericirii. De fapt, e un infern. Cred că nu s-a schimbat deloc, poate doar a devenit și mai rău. O să vezi, în Rio există această dictatură a fericirii. Trebuie să pari fericit. Să pari plin de succes. Totul e la suprafață.

De asta nu mai locuiești acolo?

Da. În São Paulo am mai mult loc ca să fiu cine vreau eu să fiu. E un oraș adevărat. În Rio, încă mai avem de-a face cu structura ierarhică moștenită de la portughezi, care e bazată pe privilegii, relații personale, contează pe cine știi, cine e nașul tău, cu cine ești conectat în acele rețele de putere, cum arăți. Asta se vede și în film. Felul în care merge personajul, felul în care interacționează cu oamenii arată că nu se simte deloc confortabil.

Mai am două întrebări și te las să vezi finalul filmului. Ești deja la al cincilea roman. Primul a apărut în 2003. S-a întîmplat ceva între timp?

Când ești scriitor, ai de dus o bătălie ca să ajungi din nou în locul acela unde nu ești un scriitor public. Ești doar un om care scrie într-o cameră. Sunt scriitori care publică primul roman, e un succes, devin foarte atașați de succesul ăsta și-l tot repetă până mor. Sunt scriitori care se pricep foarte bine să se repete la infinit. Eu încerc mereu să creez noi experiențe pentru mine și pentru cititor. Dar mai ales pentru mine. De asta romanele mele sunt așa de diferite. Învăț continuu cum să scriu romane. Singurul motiv pentru care le scriu e că nu știu cum să le scriu și nu știu ce-o să se întâmple și sunt cu totul pierdut. Dar după ce termin de scris, tot ce-am învățat e valabil doar pentru romanul respectiv. Așa a fost până acum. Nu știu cum o să fie la următorul. Deși nici măcar nu știu dacă o să fie vreun următorul, poate dă un autobuz peste mine.

Cum ți-ar plăcea să mori?

Cred că am filmat un mod foarte frumos de a muri.

Râde Cuenca, râd și eu, pentru că scena finală e o scenă apocaliptică de sex. Opresc reportofonul, îl întreb pe Cuenca ce-ar mai fi de văzut prin São Paulo. Centrul și cartierul chinezesc, zice el. În centru sunt înghițită de o paradă de Ziua morților. Înot printre zombi, vampiri, cavaleri ai întunericului și asistente ucigașe. În cartierul chinezesc e pustiu. Zici că au fugit și s-au ascuns toți într-un adăpost antiaerian. A doua zi zbor la Rio, orașul construit peste cimitirul de sclavi. Mă duc la un festival de literatură în favela. Dar despre asta, altă dată.