Ne plac poveștile „de succes” cu final fericit: eroii se confruntă cu dificultăți, dar pentru că sunt oameni buni, care au aceleași valori ca și noi, totul se termină cu bine. Povestea clubului de fotbal ASF Frăția a început și s-a terminat de multe ori deja, dar poate că sfârșitul nu-i aici.

Documentarul Frăția (r. Cătălin Farcaș, 2016) pune în ramă trei ani din povestea echipei care joacă sub sloganul „Lăsați dușmănia și iubiți frăția!”. Aduce în prim plan personajele ei marcante: o echipă săracă de la marginea Bucureștiului, care supraviețuiește strict din eforturile patronului și ale jucătorilor, în care oricine, indiferent de etnie, clasă socială, abilități fizice sau vârstă își poate găsi loc.

Se termină cu bine? Oare eroul nostru colectiv va reuși să cunoască gloria fotbalistică – visul care animă 3,5 miliarde de suporteri din lumea-ntreagă? Sau oare e vorba despre altceva aici?

Frăția e o poveste despre solidaritate și supraviețuire, nu despre glorie. Am stat de vorbă cu regizorul Cătălin Farcaș despre filmul lui și oamenii din el, ca să deslușesc mai bine adevăratele povești pe care le spune documentarul.

Trei începuturi, cel puțin un sfârșit

În anii ’80, zeci de fabrici și uzine din România aveau propriile echipe de fotbal muncitorești, care-și jucau pasiunea pe terenul de lângă întreprindere. Stadionul Frăția era doar unul dintre locurile în care, mai pricepuți sau nu, mai în formă sau nu, jucătorii se înfruntau în echipe. Mai împlineau și ceea ce Cătălin Farcaș spune că e una dintre misiunile fotbalului: „terapie socială”, promovare a „egalității, respectului și toleranței într-o lume tot mai intolerantă”. Acesta a fost primul început al poveștii clubului.

Al doilea început e și-un sfârșit. Vine în epoca privatizărilor sălbatice și a dezindustrializării României: în 2001, Constantin Zamfir, actualul patron, înființează echipa pe lângă fosta uzină Vulcan. În 2002, uzina e cumpărată de grupul Tender S.A. Zamfir prevede finalul întreprinderii și cumpără stadionul în 2003, de teamă că-l va vedea demolat. Ca să și-l permită, își ipotechează casa, acoperă restul costurilor din profitul buticului pe care-l avea în cartier, iar de trăit trăiește din cântat nopțile la nunți. În 2013, fabrica Vulcan intră în insolvență.

Al treilea început, revitalizarea, vine, ca și-n alte povești care se petrec în estul Europei, din vest. În 2014, jurnalistul James Montague publică un reportaj despre echipa cu singurul antrenor de culoare din România, cu un portar fără o mână, jucători romi, jucători trecuți de 40 de ani și patron dedicat trup și suflet, în New York Times. Articolul conține inadvertențe (Zamfir nu și-a mai plătit jucătorii cu 150 de lei după fiecare meci de ani de zile) și atrage atenție nedorită – patronul e jefuit și rămâne fără capre, porci și găini, vestiarul e spart, un câine de pază ucis, iar de la stadion dispar generatorul electric, mașina de tuns iarba și jaloanele pentru antrenamente). Dar atrage și atenția presei românești. Și, de nicăieri, în fosta zonă pustiit-industrială de la marginea Bucureștiului, răsar fanii. Acesta este începutul galeriei ASF Frăția.

Aici intră în peisaj regizorul Cătălin Farcaș, fost jurnalist de televiziune cu o experiență de 13 ani în reportaj și documentar TV. Aici încep să vină la meciuri activiști, ONG-iști, fotografi, istorici, sociologi. Aici încep și eu să-mi fac drum până în celălalt capăt al Bucureștiului, prin câmp de rapiță, pe drumuri desfundate, printre maidanezi înfometați și ruine de hale industriale pe care natura încearcă să le înghită la loc. Nu mai fusesem niciodată la niciun meci. Nici la Frăția nu mă duc pentru fotbal. Mă duc pentru poveste.

„Ce adunătură de hipsteri; where is the semintze?”, zice primul comentariu la poza asta. Zice bine. (Foto: Liviu Ștef)

Despre ce e Frăția?

Pentru regizorul Cătălin Farcaș, Frăția este „povestea reală a unor eroi necunoscuţi ai sportului, care arată că fotbalul nu este doar un drum în viaţă, ci şi un mod de a-l accepta pe cel de lângă tine.” Tot pentru el, documentarul e despre pasiunea curată pentru fotbal, transmisă din tată-n fiu: atât patronul, cât și antrenorul și portarul echipei apar în film alături de fiii lor – și-s toți iubitori și practicanți de fotbal.

„Uneori, în România, a ajuns să ne mire normalitatea”, spune Farcaș, când vorbește despre echipa în care toți jucătorii sunt egali și în contribuții și în drepturi. S-au mirat, e drept, și străinii. Unii jurnaliști francezi, canadieni și americani nu credeau că se poate întâmpla așa ceva într-o țară despre care au auzit atât de puține, iar unii dintre ei au exotizat. Au exploatat ineditul: antrenorul de culoare, portarul care apără fără o mână - dar cam atât. „Nici în România nu prea ajung astfel de subiecte să fie tratate așa cum merită. Dincolo de un reportaj de un minut-două despre partea inedită, [nu auzi despre] ce e mai adânc – că e vorba despre oameni din medii sociale diferite pe care i-a adunat o pasiune la un loc, despre toleranță, despre non-discriminare.”

Farcaș spune că Frăția nu e despre fotbal. Eu spun că e despre dezindustrializare și desființare a locurilor de muncă în România post-decembristă. Despre mici inițiative comunitare, sufocate de privațiuni. Despre cooperare și egalitate, cum spune activistul Claudiu Crăciun în film - dar despre egalitate în neajunsuri și lipsă de soluții structurale, pe termen lung.

Frăția, dramatis personæ

Când faci documentar, spune Cătălin Farcaș, „ai nevoie de niște fire roșii, pe care le-am avut în personajele principale care au marcat drumul echipei - cele care puteau să ducă foarte bine mesajul documentarului.” Acela că oamenii din clase sociale și de etnii diferite se pot înțelege. După cum urmează:

Cobete, jucător

Marian Florian, pe jumătate rom și pe sfert turc. Din cauza fotbalului a pierdut o groază de slujbe.

Cătălin Oprițoiu, mijlocaș dreapta

Flautist în Orchestra Simfonică București. Lector universitar la Conservatorul din București. A jucat la Steaua în copilărie, unde venea cu vioara la vestiar. S-a lăsat, pentru că era ținta ironiei colegilor. La Frăția și-a regăsit după zeci de ani visul din adolescență.

Tudorel Mihăilescu, portar

Zis și Tudorică. Coordonator dispecerat Remat. Unul dintre brațe i se termină în cot. În perioada comunistă, din cauza asta, i s-a refuzat dreptul de a juca fotbal.

Portarul Tudorică.

Aimé Lema, antrenor

Născut la Kinshasa (Rep. Dem. Congo). În 1991, a venit în România să studieze chimia industrială, la îndemnul tatălui său, diplomat de carieră. A învățat limba, s-a căsătorit cu o româncă și a fost botezat ortodox (Ioan) de părintele Iustin Pârvu. La începutul carierei se striga după el din tribune: „Au venit zairezii!” „Ei, dar poate că nu văzuseră oameni de culoare”, zice Lema cu înțelegere. Se consideră la fel de român ca oricare altul, „doar că fără acte.”

Constantin Zamfir, finanțator

Zis și Nea Costică. A cumpărat terenul din banii proprii, a vrut să se mute la stadion, a plantat gazonul și îl udă singur, spală echipamentele jucătorilor de mână, la lighean. Cântă la nunți - și uneori și la grătarele pe care le dă pentru suporteri, echipă și jurnaliști. Face toate astea ca să-i lase echipa fiului său, Dani, despre care în 2012 a descoperit că suferă de probleme cardiace.

Frăția, nesfârșit

„Așa cum și pe noi ne-a atras, au fost și foarte mulți spectatori care au venit tot în zona asta, de îndepărtare de zona pervertită a orașului, a pasiunilor pentru fotbal transformate în altceva. De multe ori se întrebau oamenii: «Bun, dar cum rezistă? Cum se descurcă?» O făceau și pentru plăcerea jocului, dar și pentru bucuria de a fi împreună”, povestește Cătălin Farcaș. Galeria de hipsteri a venit și s-a risipit după câteva meciuri. Dar jucătorii „obișnuiți să fie doar ei între ei, în momentul în care au văzut un interes acolo s-au simțit, cred, altfel,” zice el. Dar când au văzut filmul? „Mi s-a părut că s-au regăsit, s-au revăzut așa cum erau acolo. Asta am sperat și asta mi-am dorit.”

Farcaș zice că cei treisprezece ani de televiziune l-au format să spună povești în profunzime. În total, el și echipa lui au petrecut circa 30 de zile de filmare cu membrii clubului - mult material, dar „e mai bine să ai de unde să tai, decât să nu ai.” A ales să stea mai mult cu personajele, indiferent de cât de laborioasă s-a dovedit ulterior așezarea în pagină. Știa că „în ciné-verité nu poți să mergi cu șabloane, cu cadre prestabilite și cu sloturi în care să-ți aloci [poveștile].” Au filmat trei ani - iarna, vara, pe ploaie: „Așa cum ar trebui să se facă. Pentru că lumea nu e făcută doar dintr-un cadru.” Îl întreb despre riscul exotizării sărăciei și despre faptul că patronul și jucătorii au avut de suferit din cauza atenției mass media. Farcaș îmi răspunde că la filmări a „simțit că am fost percepuți cumva altfel decât un vizitator de-o zi. Și asta cred că s-a simțit și-n film (...) Am simțit că vedeau în noi oamenii de-acolo și niște prieteni – nu doar cineva care vine o dată sau de două ori, maximum, vede partea de senzațional și a plecat.”

Din 2014, de când s-a scris despre club, ASF Frăția a alunecat tot mai jos în clasamentele ligilor IV și V, iar echipa de Old Boys nici nu s-a mai înscris în competiție în 2015-2016. Filmul lui Cătălin Farcaș, însă, se termină într-o notă optimistă - și la fel și interviul meu. Regizorul vede în echipă „un model pentru mai multe tipuri de public. Nu doar pentru copilul care trebuie să facă sport și să învețe cum să respecte niște reguli: să câștige și să piardă fără să supere excesiv sau să renunțe la antrenamente”, ci și pentru cei care ar trebui să învețe nondiscriminarea. „Acolo unde există baze solide, stabilitate, liniște, bunăvoință, încredere – cred că se pot propaga modelele bune. (...) În momentul în care în sală un copil vede că există un antrenor de culoare, în momentul în care vede, într-un documentar care rulează aici și a fost văzut și-n alte zone, că există acest model – poate că se va întoarce altfel la orele de sport.”

Între timp, la început de 2017, pagina de Facebook ASF Frăția București publica o ultimă postare (până la data scrierii acestui material). E un interviu cu Costică Zamfir, care anunță excluderea clubului de către Asociația Municipală de Fotbal București și desființarea sa de facto pentru neplata unor datorii. Poate că povestea Frăției nu se termină aici. Dar tăcerea așternută asupra echipei care aduna universitari, artiști și activiști la o margine de Berceni, cu nici trei ani în urmă, nu e finalul fericit de care avea nevoie povestea asta, ca să fie „de succes”.

Îmi revăd notițele din timpul interviului cu Farcaș, poate găsesc o altă încheiere. Și dau peste un final deschis, care nu poleiește povestea și nici n-o termină abrupt. Când îl întreb dacă povestea acestui club de fotbal e emblematică pentru aici și acum, regizorul îmi răspunde: „[Frăția] e o bază foarte largă de subiecte pentru cei care vor să-nțeleagă ce s-a întâmplat în societatea românească după ’89.” Dezindustrializare, marginalizare, sărăcie și, din loc în loc, pasiune, cooperare și rezistență prin solidaritate. Cam așa.


Toate fotografiile au fost obținute prin amabilitatea lui Cătălin Farcaș.