Am vrut să aflăm cum arată locurile de unde ies în galerii, în muzee, pe scene și ecrane, lucrările de artă. În spatele lor stau ore-n șir de muncă, petrecute-n ateliere și studiouri, care împrumută ceva greu de definit din ce se creează în ele. Mergem în câte-un atelier, la „locul de muncă” unde poate chiar acum cineva lucrează la ceva care-o să schimbe istoria artelor contemporane din România. Luna trecută am fost la Roman Tolici.
Când am ajuns în atelierul lui Andrei Gamarţ, într-o clădire întunecată şi veche a Bisericii Luterane, care-a fost şi şcoală, şi bancă şi unde locuiesc acum oameni nevoiaşi pe chirii mici, l-am găsit cu mâinile înnegrite de vopsea şi bucuros de „uau”-ul pe care l-am aruncat spre ditamai pânza lipită de-un perete. Doi metri pe cinci metri, cea mai mare lucrare a lui de până acum, începută recent în cadrul primei bienale de apartament şi de studio din lume. Un eveniment menit să apropie publicul de spaţiile de lucru ale artiştilor şi de galeriile de apartament. De luni până vineri, între 4 octombrie şi 5 noiembrie, de la 13 la 18, un webcam montat pe peretele opus lucrării va intra puţin în intimitatea pictorului din Chişinău. Puteţi intra aici să-l vedeţi pictând live. Mă uit la camera de pe perete şi îl întreb:
– Cum e să pictezi în faţa unui public pe care nu-l vezi, dar care ştii că te urmăreşte?
– Când mă iau cu lucrul, nu mai realizez că există o cameră acolo sus. Dar fiind lucrarea aşa mare, mai trag cu ochiul pe monitor, s-o văd de departe, că nu am suficient spaţiu.
Andrei Gamarţ împarte odaia mai mică decât o garsonieră, cu tavan înalt şi ferestre mari, cu încă o artistă. Când nu-şi porţionează timpul între familie şi colaborările ca designer, vine aici ca la job şi stă singur cu pânza, departe de alergarea cotidiană şi aproape de cărţile de poezie dintr-o mică bibliotecă. Are trei volume de poeme publicate şi de trei ori mai multe expoziţii de pictură pe care le consideră reprezentative. Spune că e poet „chiar şi fiind pictor”. Vorbeşte stins şi cu pauze – ca şi cum ar căuta să exprime ceva ce nu poate fi exprimat – despre arta lui şi despre relaţia cu spaţiul în care lucrează.
– La sfârşitul primei zile mi-am pus problema dacă este OK ceea ce fac. Mi s-a părut că forţez lucrurile, eu ca artist sunt cumva expus. Primul lucru pe care am vrut să-l aflu de la cei care s-au uitat pe cameră a fost cum s-a văzut sau ce s-a simţit. Mai mulţi mi-au zis că e ca şi cum ai pătrunde într-o taină. Nu e ca şi cum te-ai uita la ştiri, te simţi afectat într-un fel. Vrei să te uiţi, dar ţi-e jenă să asişti.
E importantă pentru un artist intimitatea, izolarea?
E important. Aşa funcţionăm noi. Vii aici între patru pereţi, cu imaginile şi gândurile tale, şi lucrezi. E ca şi cum ai merge într-o peşteră unde eşti singur cu lucrarea. Chiar dacă e cineva în spate, când lucrezi, faci abstracţie de mediu. Ai pensula în mână şi ea se atinge de pânză, ai contactul ăsta, nu poţi să-ţi sustragi atenţia. De ce i-am spus eu [proiectului] „Un alt cuvânt pentru dorinţă”? Când merg în muzee şi văd o lucrare care îmi place mult, aş vrea să ştiu cum a fost făcută. Eu ştiind care este procesul meu când lucrez, că încep ceva şi iese cu totul altceva. E un proces lung care implică nu doar ideea iniţială, dar şi ce se întâmplă pe parcurs, experienţele sau lecturile tale. Se adună ca un ghem şi la sfârşit iese cu totul altceva. O pânză o faci într-un timp îndelungat. În timpul ăsta se întâmplă lucruri cu tine ca om, care afectează pânza.
Poţi să-mi dai nişte exemple?
Sunt lucruri pe care le văd pe stradă, de exemplu. Când merg de la atelier spre casă, de obicei mă gândesc la ce-am lucrat peste zi. [Îmi arată o pânză mică lipită pe un placaj din spatele meu]. Asta e schiţa pentru lucrare. Voiam să fac nişte oameni care dorm. Şi mi-am dat seama că e foarte dificil să redai că sunt vii. Când dormi, nu eşti acolo. Eşti un obiect care din când în când tresare şi se întoarce, dar persoana este plecată, omul ca entitate nu este acolo. Nu am vrut să fie o pânză macabră. Şi eram pe stradă, în Piaţa Universităţii, şi mă gândeam la pânză şi vedeam oamenii care aşteaptă în staţie, îi vedeam de departe, de pe partea cealaltă, cum aşteaptă şi se uită şi am zis că ar fi interesant să-i includ pe ei în lucrare. Oameni care aşteaptă ceva. Genul ăsta de lucuri. Lucruri pe care le vezi. Până la urmă nu ştiu cum va arăta, nu-mi dau seama.
De ce alegi culorile astea care par angoasante, care te comprimă într-o stare de reverie şi de stranietate?
Mie îmi place jocul de lumini şi umbre şi atunci pun accentul pe tonurile astea luminoase şi întunecate, pe umbră şi lumină, pe contraste. Cred că cel mai bine pot transmite în tonalităţile astea, pot să creez o tensiune acolo, în pânză. Pentru mine e important ca lucrarea să fie foarte intensă, să nu te lase indiferent. Am avut o perioadă în care pictam cu mai multă culoare. Pe parcurs, am pierdut o anumită inocenţă, dar ţine de perioadă, nu ştii când se întoarce.
Tematic cum te-ai schimbat de-a lungul timpului?
E cam aceeaşi zonă. Privind în urmă, e o anumită constantă. Şi mai demult, prin 2004-2005, era pe mister, pe o poveste, pe o tensiune, dar era mult mai cald, mai copilăros, mai inocent. Eu interoghez problema creaţiei şi problema omului, asta m-a interesat tot timpul, ce este omul. În 2007, am creat la Chişinău şi o grupare împreună cu nişte prieteni poeţi, „Human Zone”. Am încercat să aducem poezia contemporană în viaţa oraşului, să ne apropiem fizic de public. Am avut tot soiul de recitaluri în parcuri, în transportul public, erau nişte performance-uri de fapt. Ideea era să comunici cât mai puţin mediat, să fie o comunicare imediată, ceea ce e foarte dificil.
De exemplu, o expoziţie recentă pe care am avut-o la galeria Mobius, [„Mirror For The Full Moon”, 2016], a mers pe ideea relaţiei dintre om şi ceea ce vede. Am făcut nişte cutii în care am pus lucrările. Am simţit nevoia să le ascund una de cealaltă, ca atunci când vine cineva, să intre în contact direct cu o singură imagine, nu cu toate. Când te uiţi periferic, vezi şi una, şi alta şi îţi disturbă atenţia. Aşa e un contact direct, aproape intim, cu ceea ce vezi.
Care e procesul prin care trece o lucrare de-a ta, de la început la final?
Iniţial am doar o vagă idee despre ce-aş vrea să fac. O imagine, un gest sau un cuvânt. Pe parcurs se îmbogăţeşte, prinde formă sau se modifică. Şi pentru mine este un mister. Iar aşteptarea asta a mea se transmite cumva şi lucrării. Totul este fragil şi schimbător, ca o apă, iar ideea e să transmiţi fragilitatea asta, ca cel care se apropie să se apropie cu mare grijă.
Spuneai că sunt experienţe şi lecturi care te influenţează pe parcurs.
De exemplu, în 2014 a fost o serie în care mă interesa să dezvolt ideea de materie şi memorie. Întâmplător, am dat peste o carte a lui Bergson, după ce îmi făcusem deja o idee despre cum ar trebui să arate ce voiam să fac. Se potrivea şi mi-a dat mai multă încredere. Lucrările au ieşit explodate. Era multă tensiune, fiindcă erau două imagini suprapuse: o memorie primă şi o memorie secundă a lucrurilor, asta era ideea, că lucrurile au o memorie primă şi o memorie secundă. Lucruri care-şi aduc aminte cum au fost ele create şi de acolo tensiunea asta, din planurile care nu coincid. Pânza parcă era explodată, era ca sunetul de electricitate de la stâlpii de înaltă tensiune. Asta referitor la lecturi. E un traseu vag punctat unde vreau eu să ajung, la fel e şi cu temele care mă interesează. Cum ajung la ele este un mister şi pentru mine.
Cam cât durează să faci o lucrare?
Depinde. Depinde de stare, de lucrare, cu câtă intensitate lucrez. De obicei lucrez la mai multe odată. La două-trei. Comunică între ele şi sunt în aceeaşi zonă. Hai să zic că durează cam o lună, lucrând în paralel la trei. Nu am un grafic. Depinde şi cum e programul meu, că am şi copii.
Chiar, cum reuşeşti să te împarţi între familie şi artă?
E dificil, dar e şi frumos. Înveţi multe chestii de la copii, fiindcă ei au curiozitatea asta ingenuă. Poţi auzi de la ei nişte lucruri care nici nu-ţi trec prin minte sau pe care tu nu le mai vezi. Au o atenţie foarte acută şi focalizează exact pe ce văd ei.
Cât timp lucrezi aici, în atelier? Îţi faci un program?
Încerc să mă ţin de un program, să vin zilnic. Am zile în care pur şi simplu nu pot să lucrez sau stau şi mă uit la pânză, dar totuşi vin. Conexiunea asta trebuie să existe, ca şi cum ai merge la un job. E un loc unde trebuie să fii. Să văd măcar lucrarea, ca apoi să mă gândesc la ea în timp ce merg spre casă. Mai nou, vin de la 1 [după-masa]. Copiii încep şcoala la 8 şi termină la 12. Sunt în şcoli diferite, iar eu o duc pe cea mică şi Roxana pe cea mare. Lucrez cam cinci-şase ore pe zi aici, maxim. Nu pot mai mult, că am şi alte treburi. Şi familia, şi jobul.
Deci ai şi job pe lângă?
Păi altfel cum să trăieşti? Am mai multe joburi. Sunt în regim de colaborare, pe design.
Deci nu poţi să trăieşti doar din pictură.
Ba da, dacă eşti singur, probabil că poţi.
Nu te simţi frustrat?
Ba da. Mai ales atunci când vrei să lucrezi, când îţi vine o idee şi ajungi doar să ţi-o notezi undeva, să-ţi faci o schiţă şi să te mai gândeşti la ea, că efectiv nu poţi să vii aici, ai de umblat prin oraş, de fugit. Dar încerc să păstrez momentul acela, să mi-l fixez, să scriu exact cum am văzut imaginea aia, cu detalii, şi apoi să revin la ea când sunt în atelier.
Ce înseamnă atelierul pentru tine?
Am schimbat câteva ateliere în Bucureşti. În primul an am lucrat acasă, apoi am mai avut două ateliere până la ăsta, care e cel mai mare. Îmi place că e înalt. Te simţi altfel într-un spaţiu aşa înalt, ai unde să te întinzi. Eu sunt din Chişinău, iar distanţa până la tavan în camera în care am stat era de vreo doi metri şi jumătate. Ăsta e înalt, geamurile sunt mari. Intri aici şi laşi totul afară. Toate grijile. Ştii că eşti aici câteva ore şi nu în altă parte. E una când lucrezi acasă. Casa are energia ei, care te cheamă de peste tot. Robinetul curge, copilul strigă, nu poţi să te concentrezi. Aici sunt doar aceşti pereţi şi nişte geamuri şi pânza-n faţă. E ca o experienţă spirituală, cum plecau înainte oamenii în pustie ca să găsească sau să regăsească sensul. Te retragi într-un spaţiu şi iei pauză de la tot ce se întâmplă, te izolezi de tot restul.
Deci nu e totuşi senzaţia că vii la job.
Nu, nu e senzaţia că vii la job, dar e bine să-ţi propui să vii ca la un job, că altfel te acaparează toate problemele de zi cu zi.
Clădirea te-a inspirat în vreun fel?
Da. E o clădire veche şi are o istorie a ei. A fost şi şcoală aici, şi bancă şi prin simplul fapt că este veche şi că au pendulat oameni pe-aici mi se pare interesant. Odată mi-am pus problema ce s-ar întâmpla dacă mişcările noastre ar lăsa o urmă vizibilă. Şi cred că, până la urmă, aşa se întâmplă, lăsăm o urmă mişcându-ne, care nu este viziblă, dar care modifică spaţiul.
Ai nevoie de dezordine aici?
În timp ce lucrez se ajunge la dezordine. Eu sunt o persoană foarte ordonată. Dar e o atmosferă de lucru. Când eşti în lucru, chestia asta nu mai contează. Am momente când trebuie să-mi aşez gândurile şi atunci fac ordine aici. Ordonarea lucrurilor în jur mă ajută să-mi ordonez şi ideile. Şi atunci, din când în când, când sunt impas, nu mai lucrez şi încep să aranjez, să fac curat.
Când eşti în atelier şi nu lucrezi, când ai timpi morţi, ce faci?
Mă uit. Mă uit la lucrare şi mă gândesc. Mai citesc ceva, fac schiţe. Dar de obicei stau în faţa pânzei şi mă uit la ea. Se întâmplă rar să am momente din astea.
Ce obiecte ai pe-aici?
Atelierul ăsta îl împart cu încă o artistă, Alexandra Baciu. Acesta este peretele meu, acela-i al ei. Am pânze – o parte sunt la galerie, o parte sunt aici. Mai sunt panourile [pentru cutiile din expoziţia „Mirror For The Full Moon”], la care am muncit o lună. Eu le-am făcut, eu le-am montat, eu le-am pus instalaţie electrică. Era întuneric şi fiecare cutie avea o lumină sus. Mai sunt tot felul de lucruri care se adună. Am şi o oglindă, pe care o folosim la comun. Sunt momente în care nu ai model şi atunci foloseşti oglinda, pentru figura umană sau mână sau ceva.
Cărţile de-aici sunt ale tale?
Da. Acolo am pus cărţile pe care nu le mai folosesc. Iar acolo este bibilioteca mea şi mai citesc din când în când, ba una, ba alta. În principiu, poezie.
Ai vrut dintotdeauna să pictezi sau ai avut o perioadă în care voiai să fii doar poet?
E adevărat că au fost perioade când acordam mai multă atenţie scrisului, dar erau alternante. Erau perioade când mai mult scriam sau mai mult pictam şi până la urmă am realizat că nu există o diferenţă foarte mare între aceste modalităţi. Eu mă consider poet chiar şi fiind pictor. Dorinţa mea cea mare era să transmit poezie fără a scrie. Pentru mine, momentul ăsta este important – simţi şi nu ai cum să transmiţi folosind cuvinte şi transmiţi prin imagine.
Te interesează să expui şi în afară?
Îmi doresc foarte mult să expun în afară. Până acum nu a fost să fie, dar muncesc în direcţia asta.
De ce e important să expui în afară?
Ca să vând mai bine, cred. Un artist ar trebui să continue să muncească, să nu aibă grija zilei de mâine. Având expunere în afară, e mai simplu să ajungi în punctul în care nu-ţi mai faci griji. Nu-mi trebuie foarte mult, doar să ştiu că am timpul ăsta alocat pentru pictură, ca să nu mai fac 100 de joburi şi să mă pierd în toate problemele astea. În afară se cumpără artă mult mai mult decât aici şi la un preţ mult mai mare decât aici. În plus, e şi vorba de prestigiu şi să cunoşti multă lume. Toate schimbările astea te influenţează şi ca artist, îţi modifică percepţia, ţi-o îmbogăţesc. Eu cred că arta nu ar trebui să fie strict locală, să placi unui public local, să vorbeşti despre nişte probleme care sunt strict ale locului. Arta ar trebui să fie universală, să tinzi spre ceva mult mai mare, să fii perceput cu aceeaşi intensitate şi aici, şi în altă parte.
Câte lucrări faci în medie, pe an?
25, să zic. Dar sunt şi lucrări mici, şi lucrări mari. O parte apar în expoziţie, cealaltă parte rămân în atelier. Eu selectez, împreună cu curatorii, ce trebuie expus. Restul – o parte sunt lucrări pe care nu le vând, care rămân în portofoliul meu, şi o parte merg spre vânzare. Dar sunt lucrări intermediare. Până ajung la un concept, lucrez pe parcurs şi apoi selectez. E ca un moment de trecere dintre o serie şi cealaltă. De obicei se întâmplă aşa: după ce finalizez o expoziţie şi am o lună pauză, când trebuie să-mi aşez gândurile şi să încep un nou proiect, lucrez în timpul ăsta până găsesc cheia, fiindcă eu dibui. Adică am un feeling, în ce direcţie trebuie să merg, dar până ajung acolo mai lucrez. Când ştiu ce trebuie să fac, lucrez pânzele pentru un nou show.
Spuneai că lucrezi în paralel la mai multe pânze. Nu e greu să te separi între mai multe lucrări, nu te acaparează una singură?
Nu e greu, pentru că eu nu mă separ în fond. Am aceeaşi stare în timp ce lucrez la ele. Subiectele sunt diferite. Uneori îmi vin mai multe subiecte. De exemplu, în ultima expoziţie am avut câteva teme la care am lucrat şi am încercat să le combin. Era tema inocenţei – ideea de a nu te întoarce la inocenţă, dar de a crea un cadru inocent, adică să fii foarte deschis faţă de lucrurile din jur şi să le primeşti fără să pui atâtea bariere, să fii odată cu ele; copiii, când cresc, învaţă şi observă lumea neştiind ce este, ce înseamnă, o cunosc prima dată şi se bucură de ea. Asta am încercat să redau, să găsesc o metodă de a ajunge la această stare de a revedea lucrurile cu un ochi proaspăt, fără a pune în ele o anumită esenţă, deja cunoscută sau imaginată.
Şi mai era o temă – am încercat să duc mai departe discursul din expoziţia precedentă, să văd ce este cu memoria, cum funcţionează atunci când îţi aduci aminte şi ce de fapt te face să-ţi aduci aminte; lucrurile nu se întâmplă aşa pur şi simplu că se întâmplă, există un imbold, o necesitate şi necesitatea asta mă gândesc că este dragostea. Am încercat să aprofundez ideea asta de dragoste care pune totul în mişcare şi voiam să arăt faţa şi reversul, cum funcţionează lumea fără această necesitate, dacă de fapt ea e funcţională. Şi mai era o temă – am încercat în expoziţia asta să mă apropii de experienţele mele strict personale, să mă apropii de abstractul ăsta, ca să-l înţeleg, prin chestii concrete: locul unde trăiesc, strada pe care merg. Am o lucrare cu camera în care stau, „Vizita”. Am construit un cadru, un dulap pe care puteai să-l deschizi, şi acolo era camera mea.
Şi a treia temă a fost relaţia – să creezi o relaţie cu celălalt. Piesa centrală a fost o pânză, îi spunea „Friedrich Interruption”, pornind de la o lucrare de-a lui Caspar Friedrich – artistul care se uită la nişte munţi şi la un hău. Şi pentru lucrarea aceasta, care era o pictură-instalaţie, am făcut un podium pe care să poţi urca, s-o vezi la înălţimea potrivită, fiindcă era amplasată mai sus, nu foarte mult, dar deranjant mai sus. Să urci şi s-o vezi direct.
Alte expoziţii pe ce zone au mers?
De exemplu, în 2012, am făcut o expoziţie care se chema „Eroarea”. Ideea era că la baza creaţiei există o eroare şi odată cu extinderea, dezvoltarea, structurarea creaţiei, se extinde şi creşte această eroare, care la un moment dat devine vizibilă, dar noi, din inerţie, n-o observăm sau nu-i dăm importanţă. Acum, privind în urmă, îmi dau seama că îi atribuiam eronat erorii un fel de nuanţă negativă. Corpul nostru ar trebui să fie veşnic, fiindcă celulele se regenerează odată la...nu mai ştiu...şapte ani, tot corpul este regenerat. Dar la un moment dat ceva se întâmplă şi uită să se mai regenereze, iar corpul îmbătrâneşte şi moare. Aşa se întâmplă cam cu toate lucrurile. Acum îmi dau seama că eroarea e de fapt importantă, e un lucru chiar benefic, fiindcă te mobilizează să găseşti o soluţie, să mergi mai sus, să progresezi.
Pornind de la ideea că există un moment în care noi uităm sau nişte părţi din noi uită şi îmbătrânesc, m-am dus mai departe pe tema asta a memoriei, să văd cum funcţionează, de ce se întâmplă aşa. Aşa că în 2013 am făcut un proiect care se numea „Shifting Presence”. Şi am vrut să arăt momentul ăsta al uitării materiei, materie care uită, şi momentul când îşi aduce aminte. Şi când îşi aduce aminte materia, ce-şi aduce aminte? Lumină. Materia este de fapt lumină. Sunt momente în care pur şi simplu se luminează şi îşi aduce aminte, îşi regăseşte cumva esenţa.
Apoi am tot căutat în direcţia asta a memoriei şi aşa au apărut lucrările din expoziţia „This Garden Was Enchanted” (2014), care vorbeşte despre ce spuneam mai devreme. Cam ăsta este parcursul şi să vedem unde merge mai departe.
De ce te-ai mutat din Chişinău în Bucureşti?
Fiindcă m-am însurat (râde). Soţia mea era din Ploieşti şi am hotărât să ne mutăm undeva la mijloc.
Cum te-a afectat schimbarea asta?
M-a afectat mult. Nu prea cunoşteam pe nimeni în Bucureşti. Am avut câteva luni de început de depresie. Nu prea ieşeam din casă, mi se părea totul prea gălăgios, prea aglomerat. E alt ritm în Chişinău. E mai lent, mai contemplativ. Aici trebuie să te mişti. Dar, treptat, m-am obişnuit.
Asta bănuiesc că a afectat şi felul în care ai pictat mai departe. Cum pictai în Chişinău versus Bucureşti?
În Chişinău, cu toate că aveam mulţi prieteni, eram mai retras când era vorba de lucru în atelier. Când m-am mutat în Bucureşti, după ce am făcut familie şi au apărut şi copiii, era mult mai haotic. De asta spuneam eu de inocenţă, că s-a pierdut într-un fel inocenţa. Aici am intrat în viaţă, şi ca artist, şi ca om. Au apărut toate grijile astea inerente unei familii cu copii. Am început să văd lucrurile mult mai clar. Prima expoziţie aşa mai mare am avut-o în 2011. Era o expoziţie de trecere, cu lucrări în cerneluri tipografice. Încercam să trec acest prag, această schimbare, de mediu, de repere, să o înţeleg.
Cum s-a reflectat asta în lucrările din expoziţia de atunci?
Erau cumva în zona asta în care lucrez acum, întunecată şi mai aproape de realitate, adică de subiecte reale, dar în acelaşi timp purtând amprenta lucrărilor mele mai vechi, pe poveste, story, pe ceva miraculos şi misterios. Erau poveştile mele, pornind de la idee mai mult decât de la realitatea propriu-zisă. Am început să mă apropii mai mult de viaţă şi de chestiile astea simple, de zi cu zi, să le văd, să le observ, să mi le notez şi să lucrez cu ele.
*
Fotografiile cu lucrările lui Andrei Gamarţ au fost preluate de pe site-ul artistului, unde puteţi vedea mult mai multe.
