Cel mai mare cartier al Clujului se zbate să devină o comunitate.

La început de iunie, în vremea TIFF-ului, se rostogoleau covoare roșii peste pavajul din centrul Clujului. Am luat tramvaiul 102 în sus, cu Someșul în dreapta. După intersecție, parc central și stadion, au apărut șiruri de blocuri întrerupte de parcări, părculețe, biserici și benzinării. Am ajuns curând în mica Românie urbană care se întinde de la Constanța la Timișoara și de la Baia Mare la Giurgiu. Fiecare asemenea loc are, însă, o respirație a lui, iar bulevardul a fost abia primul strat: adevărata poartă către lumea asta e împodobită cu buticuri scorojite puse peste dale ieftine, cu arbuști, bănci și arcade inutile. Am trecut pe lângă un bătrân care duce o colivie cu o pasăre. Am coborât trepte, pe lângă un graffiti colorat cu numele cartierului. M-am întâlnit cu Lala Panait, antropolog urban și activist local, în fața cinematografului Dacia, care-ar putea fi inima Mănășturului, dar nu e. Am pornit printre garaje ruginite către „La Terenuri”, și acolo - pe un platou imens mărginit de un fir de apă, de grădini și de pădure, bucata asta de oraș a început să se deschidă. 

Lala Panait, alături de Ioan Lorincz, șef de scară în Mănăștur. Foto: Vlad Odobescu

Când a ajuns la Cluj pentru facultate, Lala Panait nici nu voia să audă de Mănăștur. Crescuse într-un cartier de blocuri asemănător din sudul Bucureștiului, în atmosfera dezolantă a anilor ‘90, iar Clujul - cu străduțele pietruite și clădirile istorice din centru - era pentru ea o evadare. Îi plăcea să se plimbe și să prindă în poze alb-negru și sepia orașul pe care nu-l avusese până atunci. Dar, pe măsură ce cunoștea mai îndeaproape Clujul, Lala înțelegea că - oricât de bine arată coaja - orașul ăsta ascunde destule probleme.

A făcut relații internaționale, filologie și antropologie la Babeș-Bolyai și a devenit interesată de arheologie. După aia a făcut studii la Bauhaus Kolleg în Germania și a aflat că arhitectura, arta și antropologia pot funcționa în folosul oamenilor, nu doar de dragul de a semna vreo lucrare științifică. Dincolo de toate, Bauhaus-ul a apropiat-o de orașul adoptiv. Mănășturul era unul dintre locurile cu mare nevoie de ajutor, așa că putea fi un bun teren de încercare: deși în cartierul din vestul Clujului trăiesc mai mult de un sfert dintre cei 320.000 de oameni, evenimentele culturale rămâneau mereu în centru. 

Mănășturul are tot ce-i trebuie și asta face din el o lume. Funcționează aici o primărie de cartier, unde oamenii își pot plăti dările. Sunt piețe, farmacii, cabinete medicale, o bibliotecă, e și mall-ul. Lala știe un localnic care n-a ieșit de 18 ani spre centru. Între necesitățile de bază asigurate în Mănăștur nu e neapărat și fericirea. 

Acum zece ani, când Teatrul Maghiar i-a oferit lui Levente Molnár o garsonieră în Mănăștur ca locuință de serviciu, actorul avea de gând s-o refuze politicos. „Nu m-a impresionat nici linoleumul, nici baia spartă, nici ușa care se clătina, nici geamul care pica”, își amintește el. Însă când a coborât, a greșit ieșirea și a dat de pădure. Și-a aprins o țigară, s-a gândit, iar de-atunci a rămas în Mănăștur. Pădurea îl ține acolo, chiar dacă între timp s-a mai rărit și nu se mai întâmplă să coboare din ea căprioare. 

După ce filmul în care a jucat, Son of Saul, a fost selecționat la Cannes, Levente Molnár a făcut o scurtă prezentare a locului din care urma să plece către covorul roșu: în clipul de pe Youtube urcă sprinten pe-o cărare dintre copaci către intrarea în bloc, apoi pe-o scară întunecată și ajunge într-o încăpere în care camera de filmat nu prea are unde să se-nvârtă. „Dacă nu vă place, asta e!” Tot din Mănăștur avea să plece și spre Los Angeles ca să pună mâna pe Oscarul pentru cel mai bun film străin. 

Cu mult înainte de a „deservi” fabricile clujene, Mănășturul a crescut în jurul unei abații ridicate în secolul al XI-lea. Inclusiv numele fostului sat, de origine maghiară, amintește de asta. A devenit parte a Clujului în 1895, însă și-a păstrat multă vreme statutul de rebel. În perioada în care comunismul se instala în România, lumea din zonă a sprijinit greva studenților clujeni și a pus o pancartă la intrarea în cartier, în dreptul fostei fabrici de bere, pe care scria „Până aici democrația, de aici Mănăștur!”. 

Foto: Vlad Odobescu

În anii ‘70, vechile case au fost rase pentru a construi actualul cartier de blocuri. „S-a zis că-i cartier de muncitori, dar nu-i chiar așa. Erau mulți din nomenclatură, avocați, doctori, era foarte mixtă zona”, explică Lala. Chiar dacă strângea zeci de mii de oameni, locul nu și-a găsit niciodată un centru clar, ci doar niște repere. 

„Terenurile” - în mare parte fosta pășune comunală a Mănășturului - sunt un fel de cimitir al materialelor folosite pentru noile construcții, convertit în spațiu verde. Oamenii mutați aici au pus ban peste ban pentru a uniformiza locul și a construi un podeț peste pârâul Calvaria care să lege capetele cartierului. „Zona asta au vrut să o planifice ca parc și au uitat de ea”, îmi explică Lala în timp ce traversăm iarăși „Terenurile”. După ‘90, statutul incert de proprietate al unor petice din acest spațiu n-a ajutat la stabilirea unui plan pentru ele.

Foto: Vlad Odobescu

Nici pentru oameni n-a fost tocmai simplu. Levente Molnár își amintește că era în locul din cartier în care obișnuiește să-și învețe textele și că la un moment dat a observat un om care avea o pungă de plastic în care vârâse un carton, ca să n-o sufle vântul și făcea cercuri pe o bucățică de teren. „Avea nevoie de mișcare, dar îi era rușine să recunoască. Pentru că în percepția lui nu-i OK să te duci să alergi fără de rost. Avea nevoie de ceva de care să se țină, o pungă goală cu un carton și se plimba roată, să li se pară altora că vine de undeva și merge undeva, că are treabă. Sunt oameni-puieți plantați într-un sistem și acum, la senectute, nu-și găsesc rostul”, spune actorul. 

Sunt, însă, alții care încearcă să miște lucrurile pe-aici. Ioan Lorincz locuiește în Mănăștur de 36 de ani. După ce-a ieșit la pensie fără să aibă treabă cu munca fizică, a devenit șef de scară și și-a luat rolul foarte în serios: el tunde spațiul verde, văruiește pomii, îngrijește tufele cu trandafiri care umbresc intrarea în bloc, rezolvă tot felul de probleme: „La mine vin toți. Și cu alea rele, și cu alea bune. La mine vin când se arde un bec, la mine vin după chei”. A câștigat recent premiul al doilea la un concurs între cele mai frumoase scări de bloc din Cluj, are și poză cu primarul Emil Boc. În plus, se ocupă de o grădină de pe malul pârâului din vecinătate. „Știi care-i treaba? Fiecare trebuie să-și facă treaba pentru el. Nu te aștepta să vină primarul, să vină ăla sau ăla”, sintetizează Lorincz.  

Ioan Lorincz, în fața scării care a luat premiul al doilea din partea primăriei. Foto: Vlad Odobescu

Și despre Levente Molnár se poate zice că iubește Mănășturul în mod activ. Acum vreo opt ani lucra în echipa TIFF și l-a convins pe Tudor Giurgiu să aducă filme și în Mănăștur. Au lipit afișe prin cartier, au adus un ecran gonflabil la „Terenuri” și au proiectat filme pe peliculă. „Oamenii veneau și se simțeau în largul lor, în mediul lor”, își amintește actorul. Veneau mașini oficiale de la TIFF, care opreau unde se termina asfaltul, iar din ele coborau regizori gata să se întâlnească cu publicul lor. Și era cel mai bun public pe care-l puteau avea: „Te întreabă oamenii chestii normale, ești luat ca om. Cred că-i cel mai mare respect de care poți avea parte.” Nu era o experiență exotică, ci una umană, consideră Molnár.  

La unul dintre filme a plouat. Organizatorii puteau continua proiecția, dar nu știau dacă spectatorii vor rezista, așa că i-au întrebat la mijlocul filmului: „Ce facem, oprim?”. N-a plecat nimeni și, pentru că n-aveau altceva să le împartă, le-au dat saci de gunoi, și i-au pus pe cap și-au stat așa până la sfârșit. 

„Mi-au dat lacrimile, să fiu al naibii dacă nu. No, zi-mi tu că oamenii n-au nevoie de cinematografe sau de filme. Că, în principiu, sună pompos și nici nu-mi place cuvântul, e o ofertă culturală. E un timp petrecut împreună cu un alt motiv decât micul, berea și nu știu ce, de care acel cartier duce o lipsă acută.”

După aceea a venit Lala și lucrurile au început să se lege, pentru că nu mai erau niște proiecții după care locul să fie lăsat gol, exista o continuitate. 

Trupa japoneză de dans Myazaki Dance Center, la Zilele Mănășturului, ediția 2016. Credit foto: Pan Ioan

La doi ani după ce a co-fondat asociația Colectiv A, Lala a început să se ocupe exclusiv de o inițiativă de a dezvolta un spațiu comunitar într-un perimetru semi-abandonat dintre blocuri, cunoscut sub numele „La Terenuri”. Arhitectul Silviu Medeșan a fost unul dintre cei mai activi în activarea zonei. Inițiativa a început în 2012 cu un proiect european, Urban Choreography, care-și propunea să observe felurile în care oamenii iau în posesie un loc abandonat și-i dau o identitate. În anul următor, un grup de voluntari a amenajat o grădină urbană și a ridicat acolo o scenă din materiale reciclabile, în jurul căreia să se coaguleze un spațiu pentru evenimente. Au urmat concerte de hip-hop, muzică balcanică, clasică și DJ-i, show-uri de improvizație, piese de teatru, expoziții, workshop-uri și alte reunite anual în Zilele Mănășturului, târguri de legume și sesiuni de curățenie la sfârșit și început de an. 

Credit foto: Pan Ioan

Anul trecut, Zilele Mănășturului s-au extins și către cinematograful Dacia din cartier, proaspăt renovat. Lala și ceilalți din grupul de inițiativă nu văd încă cinematograful ca pe un spațiu comunitar: cu toate că lucraseră cu primăria la o strategie pentru Dacia, autoritățile le dau acces acolo doar pe bază de cerere. Lala ar fi vrut un birou pentru ONG-urile active din cartier, însă doar Clubul Pensionarilor a primit un spațiu.

Tot cam atunci au lansat și o petiție prin care cereau primăriei să răscumpere parcelele retrocedate care compun „Terenurile”, să reabiliteze suprafețele pentru sport, să pună cișmele și toalete și prin toate astea să transforme spațiul în parc. Până la sfârșitul anului, petiția a fost semnată de mai mult de 2.500 de oameni. 

I-a cunoscut treptat pe oamenii de-aici și ei i-au deschis Mănășturul, puțin câte puțin. A durat, pentru că oamenii n-aveau experiența ONG-ului care vine să lucreze ceva împreună cu ei: „Unii ne-au întrebat de la ce partid suntem, de ce ne implicăm, de ce ne pasă.” 

La un atelier de urbanism participativ din 2014. Credit foto: Pan Ioan

Lipsa asta de încredere se vedea: la început, li se întâmpla să dispară scule din cutiile depozitate peste noapte pentru vreun eveniment. A avut parte și de reacții sexiste și rasiste când a încercat să implice mai mult femeile și copiii romi din zonă în activități, a trebuit să negocieze cu autorități rigide sau răuvoitoare. A participat însă la degustări spontane de vin pe când vopsea niște garaje din zonă împreună cu alți voluntari. A înțeles că trebuie să combine activitățile ca să crească nivelul de atenție al oamenilor. A învățat din felul în care adolescenții au transformat în sală de ping-pong scena ridicată pentru vreun concert: au pus o carpetă pe jos, au adus o masă de ping-pong și au făcut club de petrecere a timpului liber. Din asemenea mici victorii își ia și energia. „Pentru mine, Mănășturul a fost o ieșire din multe bule și în continuare e. Nu mă mai pot întoarce așa ușor în celelalte bule.”  

Macanache la Zilele Mănășturului, ediția 2016. Credit foto: Pan Ioan

Deși nu în aceeași măsură ca restul Clujului, Mănășturul e modelat la rându-i de gentrificare. E un fenomen care nu mai poate fi oprit, ci doar îmblânzit, e de părere Lala. „Eu m-aș întreba ce facem noi ca să ne apropiem de oamenii din alte domenii care nici nu conștientizează gentrificarea și văd asta ca pe o schimbare normală, văd partea frumoasă din oraș. Cum putem lucra împreună pentru oraș?”

Ioan Lorincz a văzut schimbări la el în scară: locatarii vechi au îmbătrânit, copiii lor nu prea stau pe-aici și au închiriat apartamentele, alții le-au vândut. Chiar dacă nou-veniții uită uneori să-și plătească facturile, el e bucuros, însă, că aceștia îi mai întineresc blocul. Spre deosebire de comuna Florești, în care s-a construit masiv în ultimii ani, cartierul e bine legat de centru, iar asta îl face atractiv printre noii locuitori ai orașului. „Pare încă funcțional”, spune Levente Molnár. 

Nevoia de recunoaștere din afară care vine la pachet cu transformarea Clujului face ca toate festivalurile și conferințele din oraș să primească eticheta „internațional/ă” în coadă. „Dacă nu pui cuvântul ăla acolo, pare că e degeaba”, observă Molnár. El s-ar mulțumi, în schimb, cu un festival mărunt, pe stradă la el, dacă se poate, între patru blocuri: „Punem un panou, scoatem niște bănci și stăm și pălăvrăgim”.  

FOTO SUS: Zilele Mănășturului, ediția 2016. Credit foto: Pan Ioan

„La Terenuri”, înaintea inițiativei pentru transformarea zonei în spațiu comunitar. Credit Foto: Pan Ioan