În intersecția de lângă podul Galata, care taie Istanbulul între Europa și Asia, mașinile se înghesuie unele-n altele, gata să-ncalece bordurile și să invadeze trotuarele, și ele mereu la un pas de traffic jam al pietonilor. Miroase a gaze de eșapament, a asfalt încins, a narghilea și-a apă un pic sărată și din loc în loc, stau înghesuite mormane mici de sticle, peturi și ambalaje. Orașul nu mai are de multă vreme coșuri de gunoi, fiindcă teroriștilor le-ar fi foarte la îndemână să-și planteze în ele bombele. De undeva de deasupra, ca dintr-un vis, se-aude un cântec de păsări așa elaborat, că sigur trebuie să fie o limbă-n toată regula. Deși nu se văd nicăieri, deasupra blocurilor înalte și peticite cu anunțuri, deși pe-aproape sunt doar câțiva copăcei pricăjiți, iar în jur roiesc fără oprire oameni și mașini, păsările-astea și-au făcut un fel de lume paralelă deasupra orașului. Aș fi vrut să caut pe Wikipedia ce-i cu specia asta vecină cu Bosforul, dar din primăvara asta, Turcia a interzis accesul la enciclopedia liberă, în virtutea unei legi care permite închiderea site-urilor pe motiv că ar fi obscene sau o amenințare la siguranța națională. După câteva zile prin muzeele și galeriile Istanbulului, mă tot gândesc că mare parte a artiștilor contemporani turci au multe în comun cu societatea de păsări care continuă să cânte deasupra haosului urban. 

„Horror vacui”, lucrare a artistului mexican Alejandro Almanza Pereda, expusă la Muzeul Pera din Istanbul, în cadrul Bienalei din 2017

Un climat politic extrem de tulbure și de ostil e o materie primă numai bună pentru artă. Doar că, în cazul Turciei, să pui o oglindă critică în fața puterii seamănă cu o ruletă rusească. După tentativa de lovitură de stat de anul trecut, au fost concediați peste 130.000 de așa-numiți disidenți, de la oficiali, la profesori și cercetători, zeci de mii de oameni au fost arestați, peste 140 de canale media au fost închise și mai bine de 200 de jurnaliști au fost trimiși la închisoare. Din ce în ce mai mulți turci progresiști, printre care și artiști, au plecat din țară sau iau opțiunea asta în calcul. În ultimele luni, discuțiile pentru intrarea Turciei în Uniunea Europeană au devenit o nebuloasă, iar un motiv principal e tocmai încălcarea unor drepturi fundamentale ale oamenilor. Libertatea de expresie, fără de care artele nu prea au cum să respire, e unul dintre ele. 

O Bienală despre lume, văzută ca un mare cartier

Cu toate astea, mulți artiști continuă să lucreze într-o societate din ce în ce mai polarizată, unde se conturează o majoritate religioasă și conservatoare, și unde numele lui Charles Darwin tocmai a fost scos din manuale. Destui dintre ei au găsit chiar moduri de a discuta, mai mult sau mai puțin voalat, despre „criza”, „trauma”, „răscrucea” pe care țara o traversează acum. Și a 15-a Bienală de Artă de la Istanbul, care s-a deschis weekendul trecut, e un exemplu foarte bun despre cum arta ajunge să vorbească despre elefantul din cameră, navigând prin mașinăria cenzurii. Tema Bienalei, „a good neighbour” („un bun vecin”) pune pe masă multe dintre întrebările și incertitudinile lumii lui 2017, așa cum se vede ea nu doar din Turcia, ci și de pe orice alt punct al hărții. Într-un context în care populismul, naționalismul, rasismul, homofobia & alte forme de ură reîncep să învie, în imediata noastră apropiere, idei  și evenimente pe care le credeam închise în manualele de istorie, ce-nseamnă să fii un bun vecin? Ce mai înseamnă acasă în plină criză a refugiaților și migranților? Cum ne adaptăm să trăim împreună, pe aceeași stradă sau pe același continent, când ceilalți - fie ei musulmani, persoane de culoare, romi, est-europeni, gay - devin un obiect-fetiș al fricii?

„Cri”, lucrare a artistului algerian Adel Abdessemed, după celebra fotografie „Napalm Girl” făcută de Nick Ut în timpul războiului din Vietnam

Lucrările făcute de 56 de artiști, dintre care 10 turci, și expuse în șase spații aflate la distanță de-o plimbare unul de altul, nu sunt răspunsuri posibile la toate întrebările, ci mai degrabă drumuri pe care tu, ca privitor, indiferent că vii din România sau din Melbourne, o poți lua ca să-ți descâlcești relația cu ceilalți. La muzeul Istanbul Modern, deschis acum 13 ani într-un fost depozit de pe malul Bosforului, și-nconjurat azi de un șantier nesfârșit, dai, de pildă, peste o cuvă de buldozer care se-nfige într-un morman de crengi. Lucrarea lui Alper Aydin, un artist din Ankara, e o imagine arhetipală din viața orașelor mereu în schimbare, unde crâmpeiele de natură sunt rase din drumul zgârie-norilor, ale complexurilor rezidențiale și-ale centrelor comerciale. Deloc întâmplător, în același muzeu e și-o lucrare a artistei marocane Latifa Echakhch, inspirată de protestele de acum patru ani din Parcul Gezi, ultima fărâmă de spațiu verde din centrul Istanbulului, pe care autoritățile voiau să-l radă, pentru a face loc unui mall. În Faded Crowd, Echakhch te plimbă printr-un culoar îngust, pe pereții căruia imaginile pictate ale protestatarilor deja se scorojesc - un reminder pentru toate mobilizările cetățenești din jurul nedreptăților, pentru toate momentele când locuitorii unui oraș își amintesc că spațiul public le aparține. Parcul Gezi încă supraviețuiește și pe băncile lui oamenii moțăie sau joacă table, dar ecourile protestelor se aud din ce în ce mai slab, în bruiajul continuu de știri sumbre. 

„Faded Crowd”, lucrarea artistei marocane Latifa Echakhch, inspirată de protestele din Parcul Gezi

Peste drum de muzeu, într-o școală primară, tema asta a „bunului vecin” se depolitizează aproape cu totul și miza lucrărilor devine mai degrabă o mapare a felului în care diferențele sociale, culturale și politice modelează spațiile pe care le locuim. Artiștii americani Jonah Freeman & Justin Lowe te invită să intri printr-o toaletă ecologică într-un circuit dens de încăperi, unde au recreat habitate ale unor subculturi fictive din California. Ajungi într-o cămăruță tixită de cabluri de unde hackerii par să fi dispărut fără urmă, sau într-un living burdușit cu casete video cu filme inventate, care parodiază cultura pop. Andrea Joyce Heimer, tot din SUA, a captat în picturi amintiri din copilăria ei din suburbia anilor ‘80-’90, unde vecinii sunt o lume în miniatură, cu dramele, intrigile și conflictele ei. La ultimul nivel, austriacul Leander Schönweger a construit un labirint în toată regula, în care te strecori pe uși din ce în ce mai mici, până când spațiul alb te încordează cu totul, între curiozitate și o anxietate a rătăcirii care încolțește ușor.

Cum vorbești despre politică fără să fii politic

Cu foarte puține excepții, însă, violența spre care alunecă de multe ori locuirea-împreună lipsește aproape cu totul din temele lucrărilor, care se țin la o distanță regulamentară de orice controversă. „Trebuie să ne-amintim că nu toată lumea arată ca Europa de Vest și ca Statele Unite, în ceea ce privește libertatea de exprimare,” spun Elmgreen & Dragset, cei doi artiști danezi invitați să curatorieze ediția de anul ăsta a Bienalei. „În anumite părți ale lumii, există lucruri pe care nu le poți spune într-o expoziție. Ce putem spune, însă, e că nu a existat nimic ce n-am putut face”. Deși recunosc absența artei explicit politice de la Bienală, Elmgreen și Dragset, cunoscuți pentru mega-instalațiile lor ironice (cum ar fi un fals magazin de lux Prada, în mijlocul deșertului), sunt de părere că lucrările expuse găsesc forme mult mai subtile, poetice chiar, de a vorbi despre problemele grave. „Artiștii pot comunica mult mai civilizat între ei decât o fac politicienii. Și trebuie să ținem minte că popoarele noastre au mult mai multe în comun decât încearcă să ne arate oficialii politici în presă”.

Și chiar dacă cei doi curatori neagă orice formă de cenzură, unii dintre artiștii turci prezenți în expoziție spun că unul dintre primele efecte ale tendințelor politice autoritare de la Istanbul este autocenzura. „Evident, acum automat ne autocenzurăm. Dar am început să creăm mai multe straturi în lucrările noastre, și situația actuală din Turcia se regăsește în ele, poate însă nu așa de evident,” explică artista turcă Gözde Ilkin. Nu e singura care vorbește de autocenzură ca fiind prețul pe care artiștii care-au ales să rămână în țară îl plătesc pentru a-și putea expune lucrările și pentru a răspunde, din ce în ce mai indirect, realității. Chiar și unii dintre oficialii din guvernul lui Erdogan recunosc că libertatea de expresie nu traversează cea mai bună perioadă în Turcia și, în ciuda, tuturor arestărilor și intimidărilor de după tentativa de lovitură de stat, îi încurajează pe artiști să meargă cu capul înainte. „Într-adevăr, nu ne place critica”, declară Selim Yenel, subsecretar de stat și ambasador al Turciei pentru integrare europeană. „Guvernul este sensibil uneori. Dar artiștii ar trebui să continue și să evite autocenzura, care e cea mai rea. Ar trebui să fie mai îndrăzneți, altfel vor pierde teren. Mai mult, artiștii nu se tem doar de guvern, ci și de critica societății. Societatea e foarte conservatoare în Turcia,” le spune Yenel jurnaliștilor străini veniți să vadă cum mai arată arta contemporană la Istanbul. 

Atâta vreme, însă, cât artiștii sunt îndemnați să fie critici, dar fără nicio garanție că dreptul lor la liberă exprimare va fi respectat, ba mai mult, într-un context în care zeci de mii de oameni au fost reținuți sau concediați, dacă vrei să faci artă racordată la actualitate, ai de ales. Fie-ți împachetezi mesajul în straturi din ce în ce mai greu de descifrat, fie-ți asumi postura de kamikaze. Alegerea asta din urmă a făcut-o artista Ekin Onat, prezentă anul ăsta la Bienala de la Veneția. Performance-ul ei are la bază câteva sute de pagini de rapoarte interne ale poliției turce, cu detalii despre cazurile a peste 2.000 de cetățeni turci, care-au fost victime ale violenței din partea statului. Viața lui Onat, ale cărei lucrări vorbesc mult despre drepturile femeilor și abuzurile la care sunt supuse, s-a schimbat radical după protestele din Piața Taksim, iar de atunci arta ei a devenit o portavoce pentru ce-i care-și apără drepturile. „Cui naiba îi pasă dacă mie mi-e frică sau nu? Mine nu, mie mi-e frică să-mi pierd țara și să devin ceea ce mă tem că aș putea deveni”, spune artista. 

Detaliu din instalația „Odiseea”, de Ai Weiwei, la Muzeul Sakip Sabanci din Istanbul

Un VIP anti-sistem și degetul lui mijlociu

„Voi [jurnaliștii străini, n.r.] spuneți că nu avem libertate de expresie, dar ați văzut câte evenimente de artă contemporană avem acum, în oraș”, le răspunde subsecretarul Selim Yenel jurnaliștilor care-l întreabă despre cenzură. Și cumva, pare din cale-afară de ciudat să găsești la Istanbul cea mai mare expoziție în străinătate a artistului chinez Ai Weiwei. Fiindcă, în rândurile artiștilor-disidenți din toată lumea, ale căror vieți au însemnat un lung șir de persecuții din partea organelor oficiale, Ai Weiwei, care spune despre el că s-a născut refugiat, e o figură cult. După ce a fost acuzat că ar critica Partidul Comunist din China, tatăl lui, un poet celebru, nominalizat la Nobel, a fost exilat împreună cu familia lui, așa că de la un an la 16, Ai Weiwei a trăit într-o „tabără de adaptare”. Munca lui de artist, fie că e vorba de sculpturi, instalații, video sau intervenții, e un ochi critic, mereu deschis către regimul din China, un moment esențial fiind „Investigația Cetățenilor”, pe care a lansat-o după ce guvernul a refuzat să ofere detalii despre miile de elevi care-au murit în 2008, când un cutremur a dărâmat o școală impropriu construită din Sichuan. De atunci, lui Ai Weiwei i-au fost retrase lucrări din expoziții, a fost bătut de poliție, conturile de email i-au fost sparte, a fost pus sub arest la domiciliu, i-a fost demolat atelierul  din Shanghai, a fost închis, iar statul l-a obligat să plătească aproape 2 milioane de dolari pentru „evaziune fiscală”. 

Detalii din lucrări de Ai Weiwei

Cele o sută de lucrări ale lui din expoziția Ai Weiwei on Porcelain deschisă la muzeul privat Sakip Sabanci din Istanbul până pe 28 ianuarie 2018, sunt, dacă ținem cont de istoria disidentului chinez și de situația politică din Turcia, un act de curaj cu totul neașteptat. Printre lucrările de porțelan, care trimit la tradiția chineză pe care o deturnează puternic spre social și politic, găsești pictate pe farfurii tomografiile artistului după ce bătăile poliției i-au cauzat hemoragie cerebrală, găsești pereți tapetați cu chitanțele către sutele de donatori care l-au ajutat să strângă presupusa datorie către statul chinez, găsești un coș de bicicletă, și el din porțelan, unde susținătorii i-au lăsat zilnic câte-un buchet de flori, cât timp a fost arestat la domiciliu. Și găsești vase chinezești uriașe, doar că-n locul dragonilor albaștri sunt pictate scene din criza actuală a refugiațiilor, în instalația prin care Ai Weiwei reimaginează Odiseea în zilele noastre, când milioane de oameni sunt nevoiți să-și abandoneze casele din cauza războiului. „Fiecare religie își are perioadele întunecate”, spune ghidul expoziției de la Istanbul. „Cred că asta se petrece acum cu Islamul”. Pe un perete unde tronează Fuck Off, celebra serie de fotografii în care Ai Weiwei arată degetul mijlociu unor monumente și simboluri ale puterii din multe colțuri ale lumii, de la Orașul Interzis, până la Sagrada Familia sau Casa Albă, ghidul se oprește un pic. „Noi nu putem să arătăm degetul, dar Ai Weiwei o face pentru noi”.

Politica nu e de vânzare

La Contemporary Istanbul însă, a 12-a ediție a târgului internațional de artă care-a avut loc între 14 și 17 septembrie, arta pe care-am găsit-o răsufla ușurată. Și asta fiindcă, exceptând câteva cazuri izolate, statement-ul politic lipsea cu desăvârșire. Opulența vizuală era, în schimb, la ea acasă - lucrări spectaculoase, glam, pop-art remixat și updatat la imaginarul din zilele noastre, sau tablouri elegante, minimaliste, instalații video hi-tech, unde rulau în loop fantasme hiperrealiste, diorame interactive care ironizează consumerismul, ba chiar câteva nuduri provocatoare și-un cal bionic în mărime naturală, care-și mișca fantomatic coada și urechile albinoase, animate de motorașe ascunse. Plimbându-te prin standurile galeriilor, dădeai nas în nas cu VIP-uri ale culturii occidentale, ale căror fețe priveau fix din tablouri: Salvador Dali, Charlie Chaplin, Audrey Hepburn, Scarlett Johanson și, cea mai prezentă, Kate Moss, care pare să-i fi luat locul lui Marylin Monroe în remake-uri pop. Varietatea asta amețitoare și, în mare parte, decorativă, e explicabilă, atâta vreme cât scopul unui târg de artă e să ajungă mai ales la colecționari, iar arta politică e, mai ales pentru o piață aparte, cum e cea aflată la jumătatea drumului dintre Europa și Orientul Mijlociu, adesea incomodă. La ediția de anul trecut a târgului, unde numărul galeriilor străine a scăzut drastic, drept urmare a atentatelor teroriste și a situației instabile generate de tenativa loviturii de stat, artistul turc Ali Elmaci a fost nevoit să-și retragă din expoziție o sculptură. Lucrarea a fost ținta unui protest organizat de un grup religios, instigat de faptul că reprezenta pe un costum de baie chipul unui sultan otoman recunoscut pentru conservatorismul său.  

Lucrare de Ecaterina Vrana, expusă la Contemporary Istanbul de Galeria Nicodim

Din punctul ăsta de vedere, însă, Contemporary Istanbul nu-i foarte departe de multe alte târguri. „O astfel de platformă rămâne destul de apolitică, din care arta politică lipsește, dar cred că asta vedem la toate târgurile,” spune Andrei Breahnă, co-fondator al Galeriei Eastwards Prospectus din București, care alături de alte două galerii românești, Plan B (Cluj / Berlin) și Nicodim (București / Los Angeles), au participat anul ăsta pentru prima oară la Contemporary Istanbul*. „Cred că azi, arta politică se vinde mai puțin ca niciodată. E o discuție foarte lungă de ce se întâmplă asta, dar, după părerea mea, asistăm la creșterea unor inegalități în piața de artă. Există galerii foarte puternice, care monopolizează un anumit sector de piață care, până recent, era sectorul foarte high. Acum, însă, din motive de disponibilitate financiară, s-au dus și în sectorul mai middle”, e de părere Breahnă, a cărui galerie a venit la târg cu o expoziție colectivă, cu artiști consacrați (cum ar fi Tania Mouraud), dar și cu artiști emergenți (ca Răzvan Anton).

Și selecțiile de la Eastwards Prospectus, și cele propuse de Plan B, care a venit cu lucrări de Navid Nuur și Șerban Savu, și de Nicodim, unde au fost lucrări de Ecaterina Vrana și Răzvan Boar, au făcut parte dintr-o minoritate la Contemporary Istanbul, fără să pledeze pentru hiper-estetizare. „ Aici sunt colecționari locali foarte puternici. Rămâne de văzut în ce fel vor rezona la selecția noastră, care este destul de diferită de ce am văzut la târg. Din câte văd, aici e foarte multă artă chiar cu valențe decorative, aș spune, dar care probabil că răspunde foarte bine contextului local”, explică Breahnă. Nici Mihai Pop, galeristul de la Plan B, nu știa, în prima zi de târg, la ce să se aștepte. „Nu cunosc piața de aici, dar știu că sunt colecționari foarte buni aici. Oameni bogați, oameni care au colecții fantastice, oameni care cumpără. Mă interesează, însă, să văd dacă cumpără și aici, la Istanbul, sau doar la Basel, fiindcă asta spune multe despre mentalități. În foarte multe orașe mari, dar oarecum provinciale, cei care-și permit se duc, de exemplu, la Londra, la New York sau la Paris, în capitalele simbolice, să-și facă cumpărăturile. De obicei, aici mai mult vin, se uită, dar vom vedea la final dacă și cumpără”, spune Pop.

În tot dute-vino-ul printre galeriile care te seduceau ca un festin de lux, mai dădeai, aproape accidental, peste câte-o lucrare care-ți amintea unde te afli, că la intrarea în centrul de expoziții, ca de alfel și la intratea în muzee, malluri, treci mereu printr-un scanner. Că, atunci când ajungi cu taxiul la hotel, paznicii cercetează dedesubturile mașinii cu o oglindă, să se-asigure că  nu-i căptușită cu explozibil. Că libertatea de a contrazice puterea e adevăratul lux. Undeva, la standul galeriei Zilberman, lângă un mulaj de inimă supradimensionată, vezi un ecran pe care o femeie înfige-n cuie o inimă uriașă, până când o fixează de-un zid. „Ca artistă, lucrurile care se petrec în țara noastră mă dor profund, la fel ca pe toți ceilalți. Doar că nu vreau să las disperarea și sclavia să mă înfrângă. N-aș putea fi spectatoare în fața unor cuvinte care induc frica, a cortinei negre care se lasă peste cer. Cenzura, represiunile și angoasa mi-au lăsat o singură cale: performance-urile hit and run. Pe 20 martie 2016, cântam cântece de dragoste, acompaniată de bombele care explodau în piață. Pe atunci, oamenii se baricadau în case. Acum, ca o continuare a acestor performance-uri în bat inima în cuie pe ziduri,” scrie artista turcă Șukran Moral pe-o foaie A4, care era cât pe-aci să mi se rătăcească în rucsac, printre atâtea pliante și cataloage lucioase.

 


Cele trei galerii de artă românești au fost prezente la Contemporary Istanbul cu sprijinul Anchor Group.