Există un loc, nici prea aproape, nici prea departe de București, în care oamenii se adună o dată pe an, se așază pe niște bănci de lemn într-o poieniță, și-i ascultă cântând live în fața lor pe unii dintre cei mai buni muzicieni de jazz din lume. Locul ăsta se cheamă Gărâna și a căpătat, an după an, un fel de aură supranaturală, a unui spațiu magic unde te duci gata pregătit pentru revelație. Iar revelația vine cuminte, sub forma unor concerte care-ți deșurubează capul și ți-l montează la loc, mai nou, mai proaspăt, mai curat.

Pentru că joi, 6 iulie, începe cea de-a XXI-a ediție a Festivalului Internațional de Jazz de la Gărâna, am încercat să lămurim puțin misterul și am întrebat 7 spectatori fideli Ce-are Gărâna așa de special?. Am strecurat printre răspunsurile lor clipuri ale muzicienilor pe care o să-i vedem anul ăsta și fotografii din expoziția „Gărâna Jazz Festival 20”, a artiștilor Horațiu Șovăiala și Mihai Șovăială (on display la Muzeul de Artă din Timișoara până pe 1 septembrie).

Gărâna 2016, fotografie de Horațiu Șovăială

Alex Moldovan, 40 de ani, traducător & scriitor de literatură pentru copii

Ce-mi place cel mai mult la Gărâna e aerul de firesc al festivalului și că aproape orice se poate întâmpla. Că poți oricând ciocni o bere cu jumătate dintre artiștii coborâți de pe scenă, în timp ce-ți faci un selfie cu ei și vă împrieteniți pe Facebook. Că, dacă pică pe neașteptate curentul, e posibil ca trupa să facă un live unplugged pentru cei 200 de spectatori rămași în public. Că ploaia, dacă e – și, de obicei, e – nu mai sperie de mult pe nimeni, fiind tratată cel mult ca un accesoriu șic al locului. Că-i frumos din cale-afară acolo și că oamenii mișto sunt mulți. Că poți fi trezit dimineața de un saxofonist care repetă în cimitir. Și că, de ceva vreme, la orice concert de jazz la care merg oriunde altundeva nu pot să nu mă întreb cum ar suna asta acolo.

Tonbruket cântă la Gărâna joi, 6 iulie

Tudor Giurgiu, 45 de ani, regizor și producător

Eu nu sunt un veteran al Gărânei, sunt mai degrabă un nou-venit în peisaj. Vin doar de câţiva ani la festival şi mi se pare o experienţă umană, în primul rând, absolut remarcabilă.

Mă întâlnesc cu oameni din afara „bulei” mele, cu mulţi necunoscuţi, toţi însă oameni faini, cu care îţi place să stai la poveşti până dimineaţă. În rest, iubesc sejurul la Gărâna pentru dimineţile de pe terasa pensiunii Gotschna (atunci când nu plouă), pentru zmeura şi afinele din tufele de pe drumeagul care duce în pădure şi pentru concertele de dimineaţă din biserica de la Văliug. Şi pentru liniştea de la Trei Ape. Şi pentru stylingul şi coafura fascinantă a doamnei care e şefă la taraba cu cârnaţi şi alte bunătăţi din food court, aş vrea cumva să o iau într-un film.

Şi, bineînţeles, deasupra tuturor motivelor, rămâne muzica. Am ocazia să ascult live mari artişti şi să descopăr nume de care n-aş fi auzit vreodată (nu mă pretind defel un mare connaisseur al jazz-ului).

Iar când e să fie vreo cupă mondială sau europeană la fotbal, ştiu că, inevitabil, voi mai trage chiulul de la concerte (alături de Chivu, Rădoi şi Brezeanu) sperând ca Anglia să câştige odată un titlu major.

Trei Ape, fotografie de Horațiu Șovăială

Robert Costea, 47 de ani, regizor, fotograf, mic întreprinzător

Salut,

Probabil ai auzit/citit deja despre Festivalul de la Gărâna și nu ești decis dacă să dai o raită pe acolo sau nu. Hai să te întreb câteva lucruri: Ai fost vreodată udat până la piele, înconjurat de o pâclă deasă de nu-ți vedeai nici degetele, într-un frig de crăpau pietrele? După care – pentru că seria de concerte se continua – să rămâi siderat în fața scenei și să uiți complet de tot și de toate? Să te trezești dansând cu alți 1000 de dilii să curgă apele pe tine? Și asta în mai puțin de 2 ore? Când ai mâncat tu ultima oară mici cu acompaniament de jazz? Unde ai văzut tu – an de an – copil să crească sub privirile tale (excepție făcând – evident – propria-ți odraslă), de la sugar ajuns acum la stadiul de grădi (când va termina liceul, cred că vom merge toți la absolvire, e de-al nostru)? Când ai băut o bere ultima oară cu Nils Petter Molvaer? Sau ai stat în povești cu Nik Bärtsch? L-ai luat în brațe pe Adam Baldych, bucuros de revedere? Și te-ai oprit 5 minute la o poveste cu Marius Giura, cu Gabi, Kitti, Bebe sau Uțu?

Nu știi răspunsurile? Hai la Gărâna. Ne găsești în fața scenei. Suntem toți acolo. Mai lipsești doar tu.

Hà Nội Duo (Nguyên Lê & Ngô Hồng Quang) cântă la Gărâna vineri, 7 iulie

Bogdan Lupescu, 50 de ani, artist

Gărâna e minunată din mai multe puncte de vedere. În primul rând la Gărâna e ca şi cum ţi-ai asculta colecţia de discuri, dar cu muzică live şi cu mulţi, mulţi prieteni. La Gărâna i-am ascultat pe Stanley Clarke, pe care îl știu de când eram copil, şi pe John Hasell, pe care ni-l trăgeam din prieteni în prieteni, de la Pittiş, sau pe toţi (aproape toţi) membrii King Crimson cu care am crescut; și acum tot cu ei creştem (râde). Gărâna e şi o comunitate, unde se leagă prietenii de-o viaţă cu oameni faini, oameni speciali, care vin, ca şi noi, an de an, la festival. Ne adună atmosfera boemă, dar în primul rând plăcerea de a asculta jazz şi, mai mult, de a interacţiona cu muzicienii, căci mulţi dintre ei îşi petrec timpul liber în public, ascultând concertele alături de noi. E un mediu în care toată lumea se relaxează. Şi nu este vorba doar de public. Îmi aduc aminte că, într-unul dintre ani, Nils Peter Molvaer a rămas o zi în plus după concertul lui şi a intrat pe scenă în timpul concertului lui Trygve Seim şi au cântat împreună. Au improvizat. O chestie unică... La Gărâna se merge pentru momentele astea.

Marius Giura, directorul Festivalului; fotografie de Horațiu Șovăială

Mădălina Mureșan, 45 de ani, psihoterapeut/psiholog

one word: gărâna
..AKA Poiana Lupului.

Indiferent cum i-am spune, ceea ce se întâmplă în micuțul sat de nemți bănățeni este un fenomen. Fenomenul Gărâna.

Nu sunt un „connaisseur” în ale jazz-ului, ci mai degrabă un „découvreur”. Ca un copil în primii ani de viață, mă bucur de fiecare dată când descopăr câte un artist, o trupă sau un instrument (mai actual sau mai arhaic), ca și când ar fi descoperirea mea. Nu e. Aflu de la prietenii mei gărânieni că poate eu sunt ultima din preajmă care se bucură de „prima întâlnire” cu respectivul artist, respectiva trupă... și nu mă deranjează, ba chiar mă face să mă simt privilegiată.

Lăsând însă la o parte unicitatea emoțiilor și trăirilor personale, ideea de a aparține unui grup select mă valorizează și-mi hrănește sentimentul de apartenență la ceva deosebit, prețios. Suntem „animale” sociale, iar atunci când societatea în care te nimerești (pentru că ai atracții comune, puncte de intersecție..) este o societate selectă, îți oferă și ție sentimentul de „prețios”.

Iar toate trăirile astea vin împachetate într-un spațiu superb, înconjurat de brazi și aer de munte, nelăsând loc prejudecăților, rasismului sau intoleranței. Nu mai contează cele 4-5 grade Celsius care se lasă pe la 12-1 noaptea (moment în care mă gândesc cu dor la geaca de ski rămasă în pod acasă, că doar e iulie!!) și nu contează nici că mi-a intrat apă de ploaie în cizmele de gumă (cu buze roșii, desenate) și mi-a udat cele 3 perechi de șosete din picioare. Ceea ce contează este ce emoții am trăit, de exemplu, atunci când l-am ascultat (cu lacrimi în ochi) la pian solo, pe Bugge Wesseltoft. Da, pentru astfel de momente merită să-mi rup din timpul meu, ca să mă hrănesc pe mine.

Bill Frisell cântă la Gărâna în formulă de trio sâmbătă, 8 iulie

Marius Chivu, 38 de ani, scriitor

Gărâna este, după Dilema veche, cea mai longevivă relaţie din viaţa mea. Merg acolo, an de an, de aproape un deceniu. În primul rând, pentru jazz, cea mai sofisticată şi spectaculoasă muzică ce se poate desfăşura sub ochii tăi. Plăcerea, inspiraţia, efortul muzicienilor care se angajează într-un proces, de fiecare dată unic, de a produce muzică atunci, acolo. Corporalitatea, irepetabilul, efemerul unei muzici atât de complexe, cu atâtea texturi, straturi şi direcţii!

În al doilea rând, locul: Poiana Lupului din munţii Semenic, situată la poalele unui sat de pemi, minoritate etnică de origine cehă aflată acum pe cale de dispariţie. Şi nu în ultimul rând, oamenii, despre care tot spun că sunt cea mai cultă „sectă” posibilă. Nu-mi pot imagina o singură vară fără serile şi nopţile petrecute lungit pe buştenii poienei din faţa scenei, alături de aceiaşi vechi şi mereu noi prieteni. Îmi place să cred că jazzul sub cerul liber m-a făcut un tip mai interesant.

Bobo Stenson Trio cântă la Gărâna duminică, 9 iulie

Mihai Brezeanu, 38 de ani, inginer

Gărâna, 2012. Seara de sâmbătă. În pauza dintre două concerte, Marius Chivu urcă pe scenă pentru a-şi lansa prima dintre cărţile sale de călătorie. În faţa a 7.000 de oameni, scriitorul mărturiseşte: „Am scris această carte în urma propriei mele experienţe în Himalaya. Acolo unde am simţit nevoia să spun ce au trăit alţii am pus ghilimele”. Urmează o explozie de ovaţii şi aplauze cum doar cele mai bune concerte din istoria festivalului au mai stârnit. Victor Ponta tocmai preluase puterea şi, cu câteva zile în urmă, un miting stârnit de doctoratul său plagiat abia dacă strânsese o sută de oameni în faţa Guvernului.

Bucureşti, 2017. Seara de duminică a protestelor anti-OUG 13. În Piaţa Victoriei, sute de mii de oameni demonstrează paşnic. Sunt tulburat şi emoţionat. Îmi revin în minte reacţia publicului din inima Semenicului, mirarea şi bucuria cu care le primisem cu 5 ani în urmă.

Dincolo de muzică, de munţi şi de somptuoasele sale nopţi de vară, Gărâna este pentru mine spaţiul libertăţii.

Mihai Brezeanu merge la Gărâna Jazz Festival din 2011. Despre vizitele sale anuale scrie pe dordeduca.ro

Gărâna 2016, fotografie de Horațiu Șovăială