În primăvară eram la o petrecere de români, more or less hipsteri, la Londra. Pe la mijlocul serii s-a ivit subiectul manele. Încăperea s-a împărțit repede în două tabere: românii care trecuseră prin normalizarea treptată a manelelor și abia așteptau să danseze pe melodia lui Salam „Cap și pajură” și românii care, în bula lor din Londra, fuseră izolați de schimbarea de atitudine și nu înțelegeau ce se întâmplă. De când e ok să asculți manele?

Ok sau nu, duminică Florin Salam a cântat la festivalul Outernational Days 2. Asta este sigur. Există poze. Există nenumărate filmări cu telefonul. Există live-uri pe Facebook cu emoticoane supraimpresionate. Pe lângă dovezile fizice, concertul va continua să existe și în memoria subiectivă a celor prezenți. Dar pe măsură ce timpul va trece, aceste istorii personale se vor ramifica. Pe măsură ce detaliile vor fi uitate, poveștile vor fi din ce în ce mai puțin despre ce s-a întâmplat în acea o oră și un pic, cât a stat Salam pe scenă, și din ce în ce mai mult despre părerea cu care a venit fiecare de acasă. O să se întâmple treptat, aproape neobservat. Iar la Grădina Uranus părea că toată lumea are o părere. 

Am avut ocazia să ascult o parte din ele, toată gama, de la „nu îmi plac IMPEX, pentru că sunt prea albi ca să cânte manele”, până la „cred că o să se umple de țigani la Salam”. Deși Outernational Days 2 a însemnat mult mai mult decât acest concert, nu puteai să fii acolo și să nu vorbești despre el. Așa că hai să vorbim. 

Un subiect aprig dezbătut, atât în bucătăria din Londra, cât și la Grădina Uranus, a fost relația prea strânsă dintre cântăreții de manele și clanurile interlope.

Prima mea reacție a fost să zic mersi că nu suntem sârbi, unde turbo-folk-ul (echivalentul local al manelelor) este imposibil de disociat de autorii crimelor de război din timpul conflictului din Bosnia. Măcar la noi nu s-au ocupat nimeni de epurare etnică în anii 90. 

După ce citești în tabloide (pentru că publicațiile quality sunt mai puțin interesate să scrie despre maneliști) cum cântăreții de manele încasează bătăi și umilințe de la interlopi, e posibil să începi să-i vezi ca pe niște prizonieri de lux. Momentan, lumea manelelor este construită în așa fel încât nu poți „să ajungi cineva” fără să intri într-un sistem de patronaj și dependență cu indivizi dubioși care pot să-ți facă rău oricând. Cântărețul de manele este o modernizare a lăutarului, care nu stă foarte sus în piramida socială.

În plus, multe alte genuri de muzică au sau au avut relații complicate cu underworld-ul. Comparația cu gangsta rap-ul e evidentă.

Am auzit chiar o părere că Salam ar fi un fel de Elvis-în-perioadă-târzie al manelelor, victimă a propriului succes. Nu știu dacă ține comparația până la final, dar mi-l pot imagina pe Salam, în vila lui de lux, într-o cămașă albă cu decolteu ca a lui Elvis, mâncând un sandviș de 8.000 de calorii și visând la o viitoare viață liniștită după retragere, în timp ce aghiotanții complotează cum să scoată profit maxim de pe urma lui. Florin Salam, Regele Manelelor, pare momentan cel mai bine poziționat să spargă bariera acceptării genului în mainstream, asemenea celuilalt Rege, al Rock and Roll-lui, Elvis. Dar Elvis avea avantajul a fi din același grup etnic ca grosul publicului mainstream.

„După 29 de ani, iar e coadă la Salam”

Sunt prea tânăr ca să cunosc senzațiile provocate de penuria de alimente din anii 80, dar noua coadă la Salam a meritat din plin. Dacă mai există cineva care se îndoia de asta, Florin Salam este un muzician de primă mână. A susținut un concert flawless, deși probabil și pentru el contextul a fost puțin atipic. A reușit să stabilească o legătură cu publicul care a fost și el foarte receptiv. Ba chiar între cântece am avut parte și de niște mici anecdote despre presă, familie, manele și ipoteticul paradis arcadian al vieții de oier. 

„Cred c-o să se umple de țigani la Salam. Și o să fie și pirande cu puradei”

E un citat exact din cineva cu care am stat duminică la masă. Cu siguranță lui nu i s-a părut nimic greșit să zică asta. Eu am strâns puțin din dinți, dar am tăcut din gură, oricum s-a schimbat repede subiectul. Alții probabil l-ar fi confruntat că e rasist. Cel puțin o persoană pe care o cunosc cred că ar fi încercat printr-un dialog, fără să-l acuze de nimic, să-l facă să vadă de ce ce a spus i-ar putea deranja pe unii oameni. Dar pentru a face asta, ai nevoie de ceva răbdare și îndemânări sociale.

Cum fiecare om din Grădina Uranus o să aibă interpretări diferite ale aceluiași concert, tot așa există o zonă destul de largă în care fiecare are o limită diferită pentru ce înseamnă să fii rasist.

Iar vorbim despre rasism?

Spre sfârșitul panel-ului Manele in Romania – from cultural paradox to social meaning a fost o intervenție din public în care se ridica problema că discuțiile despre rasism care au loc în contextul normalizării manelelor în anumite cercuri nu-l ajută cu nimic pe, în exemplul dat, tatăl celei care-a luat cuvântul, să fie mai puțin rasist.

Nu pot să zic că sunt 100% de acord, dar înțeleg de unde vine această frustrare a aparentei ineficiențe a discuțiilor care par să aibă loc doar într-o cameră de ecou, izolată de discursul mainstream. Uneori am simțit și eu că, fără o ieșire din bulă, un anumit tip de anti-rasism riscă să se transforme mai mult într-un teatru al anti-rasismului decât în schimbări constructive.

Poate vorbim prea mult despre cum X sau Y e rasist și prea puțin despre motivele pentru care oamenii ajung să aibă atitudini rasiste? Atât timp cât tratăm rasismul ca o problemă la nivel individual, nu e mare lucru de făcut. Poți să îți schimbi tu atitudinea, ceea ce e foarte bine. Poți să încerci să-i faci pe cei din jur să-și schimbe atitudinea și o să ai succes în varii grade.

Dar rasismul nu e doar o problemă individuală, ci una generală a societății românești.

Elefantul din cameră

Rasismul în societatea noastră este ca elefantul din cameră. E atât de mare, încât nu îl putem ignora, și totuși facem un efort colectiv de a ne preface că nu e acolo. În ciuda progreselor făcute de ONG-uri și activiști, pentru majoritatea românilor problemele legate de rasism nu sunt văzute ca probleme asupra cărora au influență sau responsabilitate.

Iar rasismul este un elefant urât și bătrân. Există acest mit al trecutului imaculat al românilor persecutați de marile imperii. Dar rar vorbim despre sclavie. Rar vorbim despre faptul că, la 160 de ani de la „dezrobire”, romii încă sunt o populație marginalizată, segregată în „țigănii” și fără acces la „avantajele” traiului normal de român. Și rar auzim voci în mainstream care ne aduc aminte că a existat un genocid împotriva romilor, altele decât cele care îl pomenesc admirativ.

Suntem obișnuiți de mici să credem că nu există rasism sistemic în România. Că lucrurile rele nu au cum să se tragă de la noi. „Nu mai confundați romii cu românii, noi n-am făcut nimic greșit”. Există o conspirație a tăcerii implicită. 

Dacă te uiţi pe afişul Outernational Days, o să observi că lipsesc unele lucruri. Unde e brandul de bere care îşi repoziţioneză comunicare pe zona de „hipsteri”? (Nu mă refer la un brand anume, toate par să facă asta în 2017.) Unde e banca cool? Unde sunt brandurile de mașini? Unde este radioul partener? 

Lipsesc din același motiv pentru care lipsesc și manele din playlist-urile de la radio. Ne e frică să ne schimbăm imaginea despre sine acceptând că lumea aia, cu amărâți „nespălați” și mafioți, e și lumea noastră. Romul este o etnie. „Țiganul” este creația românului, de care tot lui îi e frică.