Acum patru ani, am început să desenez și să pictez dintr-o joacă ce s-a transformat în adevărate ședințe de terapie care mi-au (re)dat sensul în viață. Așa că am continuat, iar acum trei săptămâni am participat la prima expoziție DIY, într-un centru social din Berlin.

*

Anul trecut, într-o sâmbătă, am pus pe masa din bucătărie o pânză pe care pictasem ceva abstract. Un soi de peisaj de toamnă pe care lipisem şi câteva crenguţe şi bucăţi de frunze uscate adunate din faţa blocului, pentru că mi se părea mie şmecher. M-am aşezat pe scaun şi m-am uitat la ea. Era oribilă, nu-mi transmitea nimic. M-am ridicat şi-am apucat un şpaclu. Am răzuit resturile vegetale de pe pânză, apoi am început să întind și să amestec pe ea, compulsiv, straturi de ulei de culori diferite, să distrug imaginea aia ternă, într-un acces de furie care, pe măsură ce înaintam, fără să ştiu ce fac, s-a amestecat cu neîncredere şi teamă. M-am scuturat de emoţiile alea prin mişcări ferme, uneori brutale. M-am oprit la un moment dat, epuizat, dar liniştit. Începea în sfârşit să arate a ceva, deşi nu-mi propusesem nimic. Aşa că mai departe am lucrat atent, cu răbdare, relaxat. Am băgat în furtuna de straturi colorate două siluete mici, decăzute, pe câte-o stâncă, şi aluzia unei divinităţi care şi-a pierdut sensul. A ieşit ceva dezolant, inestetic, dar care transmitea ceva: alienare.

Alienarea asta m-a pus pe pictat, la 30 de ani, în paralel cu meseria de jurnalist. În toamna lui 2013 eram îndrăgostit. Şi atât de neliniştit, c-aş fi apelat la orice ca s-o impresionez pe fata care-mi făcuse dezordine în stomac. În primii ani de şcoală, reproduceam în creion personaje de desene animate din cărţi pentru copii. Şi îmi ieşeau, mai ales Donald Duck. Am renunţat la asta prin gimnaziu şi n-am mai făcut-o vreo 20 de ani, până când am desenat-o, după o poză, pe fata de care eram îndrăgostit. Cu mouse-ul, în Paint. Şi mi-a ieşit, mai bine ca Donald Duck.

Aşa că am continuat. Făceam un desen pe zi, cu un ciot de creion găsit prin casă, apoi îl prelucram cu mouse-ul, în Paint. Am continuat şi după ce ne-am despărţit, în iarnă. M-am orientat spre alte persoane din viaţa mea. Le făceam portrete naive, după fotografii de pe Facebook, cu linii groase şi detalii puţine, dar cu un touch personal şi comic. Făceam totul dintr-un foc, fără exerciții sau schițe. Începeam central, cu nasul, și continuam cu ochii, cu sprâncenele și cu gura, linia mă ghida intuitiv și reuşea să surprindă, mi s-a spus, ceva din oamenii ăia. Mie îmi plăcea că-i umanizam cumva și-i aduceam mai aproape de mine. Mi-am desenat şi motanul, m-am desenat (obsesiv) şi pe mine - îmi era mai simplu să fac autoportrete, mă ajutau trăsăturile mele distinctive: mustață, cioc, ochelari și păr creț.

În iarna aia cu despărțirea m-am operat de sinuzită, o vreme n-am putut ieși în frig sau unde se fuma. Aşa că stăteam acasă şi desenam. Mă simţeam singur, afară era întuneric şi înăuntrul meu o pictură de Francis Bacon, dar asta îmi aducea linişte. Era doar o joacă ce-avea să se transforme într-un debuşeu emoţional. În scurt timp, un amic artist mi-a zis că am o linie expresivă şi mi-a sugerat să-mi iau acuarele și tuș. M-am conformat şi-am început să desenez tot felul de chestii – secvenţe din filme sau din capul meu, personaje fictive sau reale, pe care le coloram stângaci. M-a prins partea asta cu coloratul, dădea viață imaginilor pe care le făceam în creion, aşa c-am trecut la ceva mai intens - la acrilic. La început mă distram pur și simplu, mergeam mult pe umor. Într-una dintre primele mele încercări colorate - Băiatul din cauciucul de camion care s-a îndrăgostit iremediabil de mânzul familiei Pancu - am desenat, într-un decor rural, un băiat ieșit dintr-un cauciuc de camion care se uita pervers la un mânz sfios; pe fundal, stătea în genunchi o fată în costum de baie, la un shooting foto.

La un moment dat, mi s-a pus mie pata că vreau să desenez realist, pe teme sociale. Aveam în cap tot felul de scene. Odată, de exemplu, mi-am propus să desenez un copil sărac în fața unei case din curtea căreia se vedea, aburindă, o oală cu mâncare la care el n-avea acces; ținea în mâini un caiet cu teme pe care scria „Mi-e foame și vreau o casă”. Mi-a ieșit ceva naiv și grotesc - copilul, de exemplu, arăta de 30 de ani și întregii compoziții îi lipsea profunzimea. M-am încăpățânat să merg mai departe, dar îmi ieșeau aceleași chestii infantile. N-aveam nicio idee despre volum, umbre, perspectivă, proporţii, compoziţie, chestiile alea care separă un artist cu studii de un om care vrea doar să se exprime. Apoi mai auzeam de la prieteni tot felul de chestii care mă frustrau, gen: „Nu te pricepi la degete, Ionel”. „Vezi că ochiul stâng e mai mic decât ăla drept”. „Personajele tale mă sperie”.

Așa că am lăsat deoparte tripul cu realismul și-am îngropat frustrarea în straturi intense de vopsea. Mai mulți oameni mi-au zis că am simțul culorii, așa că m-am orientat mai mult spre asta. Totul s-a schimbat. Am devenit înnebunit după culoare. M-a surprins cum tâşnea din mine, intuitiv, fără să-mi propun ceva, să am vreo idee despre ce fac sau unde-o să mă ducă. M-a surprins cât de puternic rezona cu trăirile mele. Dincolo de volum, proporţii și alte alea.

Desenam un figurativ 2D, din subconştient, la fel de infantil și grotesc, apoi împrăştiam vopsea după cum mă tăia sufletul. Acumulam puseuri care mă îndemnau să dau afară furie, respingere, regret, teamă, ridicol, intram în transă şi începeam să simt prin culorile alea care mă inundau, pictam rapid, fără răbdare, să scap de povară, având avantajul că acrilicul se usucă aproape instant. Odată, de exemplu, am desenat un nas, care s-a transformat într-un chip butucănos de o resemnare conținută, apoi în alte două chipuri urâte care ieșeau din el - o scindare a personalității - și-am amestecat instinctiv, pe fundal, culori vii. E unul dintre desenele care-mi plac cel mai mult, pentru că e foarte personal. Erau momente când mă distram şi râdeam singur în timp ce pictam, altele în care eram încântat şi surprins, altele, de maximă intensitate, când plângeam, uneori în hohote. După ce mă eliberam, mă simţeam mai plin pe dinăuntru. Respiram uşurat, ca după o şedinţă inconfortabilă de psihoterapie. Apoi aşteptam următorul puseu. Nu exersam metodic, nu căutam să învăţ tehnică, nu mă interesa decât release-ul ăla reconfortant venit după ceva spontan, chinuitor, fascinant.

Pictatul m-a ajutat să simt din nou şi să mă reconectez la mine și la o sensibilitate pierdută. Ani de zile am trăit în ceea ce unii numesc depersonalizare, o lipsă de sens croită din sechele emoţionale, anxietate şi-un self-esteem şubred. Vedeam lumea printr-un văl, uneori ca într-un film alb-negru, eram amorţit, detașat de propriile gânduri şi de sentimentele pentru ceilalţi. Înăuntrul meu era o luptă continuă de recuperare a unui eu pierdut, a unor amintiri devenite difuze, a contactului cu materialul şi cu prezentul. Îmi analizam micronic reacțiile chimice și psihice, eram asaltat de vinovăție şi rușine. Experienţa asta în sine a fost o supapă pentru creativitate şi s-a transmis pe hârtie şi pe pânză, unde mi-am recuperat părţi din eul pierdut şi-am găsit un sens. Un sens care s-a impregnat pe pereţii apartamentului meu (îl am pe Kurt Cobain mare, în living, bucătăria e mânjită de graffiti), pe haine, pe o perdea, în barbă (îmi place de mor mirosul bărbii mânjite cu ulei).

Pictatul m-a teleportat înapoi în copilărie, din postura de adult. Îl simţeam pe copilul care cerşea atenţie, care alerga pe holurile Casei de Cultură din Petroşani, unde tata a fost director înainte să moară, sau pe adolescentul care mergea singur la liceu, prin ceaţă, şi fantaza c-o să ajungă un mare scriitor. M-a îndemnat să rezolv probleme care m-au urmărit mereu, să (re)trăiesc lucruri pe care mi le reprimasem. Şi m-a trimis în zona aia profundă, inconştientă, a fiinţei, la care n-ai acces direct. E incredibil să vezi, când tragi o linie cu creionul sau un strat de vopsea cu pensula, cum se duc singure mai departe şi alcătuiesc ceva ce nu poţi să exprimi în cuvinte - lucruri intime pe care-ți vine greu să le verbalizezi, din teama de-a nu fi respins. Sau să priveşti o nuanţă de roz, obţinută după mai multe straturi şi amestecuri de culori, şi să ai impresia că face parte din tine; dacă ar fi fost alta în locul ei, n-ar fi însemnat nimic. Am început să mă bucur de actul în sine, fără vreo miză artistică.

La scurt timp după ce-am început să pictez, am aflat de outsider art. Un curent al artiştilor fără studii, din afara mainstream-ului, asociat cu oameni cu tulburări psihice care se exprimă prin artă. M-au fascinat exploziile de culoare şi de detalii, o spiritualitate stranie, forţa imaginilor. Era o umbrelă numai bună pentru încercările mele neprofesioniste şi pentru alienarea pe care o simţeam. Și-un statement că arta poate să-și piardă aura aia implacabilă a specializării și-a recunoașterii oficiale și să rămână artă. Că se poate naște instinctiv, dintr-o traumă sau o renunțare la standardele absurde ale lumii, și transmite ceva foarte puternic. Încadrarea asta de outsider mi-a permis să experimentez mai liber și să-mi găsesc un stil al meu, sensibil și personal, un soi de expresionism naiv.

Nu mi-am propus niciodată să pictez frumos, dar actul în sine şi culoarea m-au făcut să simt lucruri frumoase. Indiferent de ce ieşea la final, ceva se schimba în mine şi mă umplea. Şi, cumva, din naivitatea şi grotescul ăla, a ieşit de fiecare dată ceva armonios, iar asta m-a făcut mândru de mine, m-a făcut să spun, ori de câte ori eram descumpănit de ceva, Tu ai făcut asta, fără să te înveţe nimeni. Şi te poţi întoarce tot timpul la asta. Aşa că am continuat s-o fac, când simţeam nevoia, şi-am înecat, încetul cu încetul, alb-negrul depersonalizării în supradoze de culoare.

De fiecare dată când mă apuc de ceva, apare o forţă care mă ghidează instinctiv - uneori mă lasă s-o controlez, alteori mă poticneşte şi mă face să mă simt inutil, mărunt şi să lovesc cu pumnul în bufetul din bucătărie, dar de la un punct încolo mi se supune întru totul şi mă lasă să mă bucur, să descopăr, să experimentez. De ceva vreme, forţa asta cere însă mai mult, o miză mai mare decât release-ul ăla reconfortant. Ceva care să aibă sens şi să fie emoţionant şi pentru alţii, dincolo de nevoile şi tripurile mele terapeutice. O miză, să-i zicem, artistică.

Peste tot unde mă uit văd culoare şi secvenţe de viaţă pe care-aş vrea să le reproduc, dar (încă) nu ştiu cum. Mă frustrează în continuare că nu pot să redau imagini mai realist și că nu stăpânesc tehnici care să-mi ușureze calea spre ce aș vrea să transmit. Mai ales că am început să lucrez și în ulei, care e mult mai pretențios, dar mult mai intens. Am și refuzat să învăț, în parte din neîncredere, în parte pentru că artiști cu studii din jurul meu m-au sfătuit să descopăr singur, că școala te strică, în parte pentru c-am vrut să rămân într-o zonă liberă.

În plus, mi se pare boring. L-am rugat odată pe un prieten pictor să-mi arate niște chestii, dar când am văzut, de exemplu, cât de matematic calculează proporțiile, mi-am băgat picioarele. Dar, deși am progresat tehnic, inevitabil, în anii ăștia - am exersat la desen în paralel cu pictura - mă lovesc de o eternitate de chestii pe care nu știu să le fac și mai dau câte-un pumn în bufetul din bucătărie, apuc șpaclul și înec totul în straturi de culoare. Mi-a încolțit o dorință de profesionalizare și, sperând că nu voi ceda presiunii de-a face niște studii, mi-am propus să merg mai departe ca autodidact, dar mult mai temeinic. Recent, am avut un impuls în direcţia asta: prima expoziţie la care-am participat. Și nu oriunde, ci într-un centru social din Berlin. Alături de artistul Laurenţiu Zloteanu, autodidact și el, care m-a tot îndemnat să expun, şi graţie lui Gabi - un asistent social plecat de 20 de ani din România, care s-a trezit dintr-odată să facă un proiect de curatoriat artistic, Artă Liberă.

Trei dintre picturile de la Berlin

Dacă până atunci aveam dileme de genul cum să fac roșul ăla să fie mai intens, izolat în bucătăria mea-atelier, m-am trezit dintr-o dată alergând după documente care să ateste că picturile pe care urma să le expunem nu erau de patrimoniu, ca să le putem scoate din țară, sau căutând soluții ieftine de împachetat și de transportat la aeroport, pe ultima sută de metri. Un bătrânel simpatic ne-a ambalat lucrările în curtea din spate a unui magazin de pictură, iar Iuli, un băiat energic care făcea naveta din Teleorman până-n traficul sinistru din Bucureşti, ni le-a dus ieftin până la Otopeni. După ce-am aterizat în Berlin şi-am văzut lucrările în siguranţă, în portbagajul minusculei maşini a lui Gabi, înghesuindu-l pe Laurenţiu pe bancheta rabatată din spate, m-am liniştit. Eram într-un oraş în care poți să te simţi infim ca artist amator, fără studii şi-o galerie „oficială” în spate, dar mi se rupea.

Cu Laurențiu Zloteanu (stânga) la Berlin
Cu Laurențiu Zloteanu, agățând două dintre picturile lui

Am cumpărat toţi trei sfori, agăţători, şuruburi şi-o şurubelniţă dintr-un magazin de bricolaj, să atârnăm picturile de şinele pereţilor din centrul social unde lucrează Gabi - un loc finanţat de stat în care nevoiaşii vin să mănânce ieftin, să facă un duş, să primească haine sau asistenţă socială - şi-am prins împreună o alarmă de incendiu la un supermarket, în timp ce cumpăram câte ceva de băut şi de ronţăit pentru potenţialii vizitatori. După ce-am eliberat sălile centrului de mese şi scaune şi-am agăţat picturile, au căpătat brusc valoare în ochii mei. Erau mai vii şi mai frumoase decât în bucătăria mea din Drumul Taberei, parcă nu le făcusem eu.

Cu Luiza Vasiliu la Berlin

Am început să mă gândesc la ce naiba aș putea să le spun oamenilor dacă m-ar fi întrebat ce urmăresc în arta mea sau de ce lucrările mele arată de parc-ar fi fost făcute de un copil care văzuse până atunci doar filme horror, să mă gândesc pentru prima oară la un bio de artist. Mă întrebam dacă să mă disculp din prima că n-am studii, să le spun că dacă intru într-un magazin de pictură, cumpăr chestii la plesneală, pentru că nu mă pricep, sau să le zic că nu mă interesează decât să exprim, așa cum simt și știu, emoții sau nedreptăți sociale. Experienţa asta m-a structurat puţin, mi-a dat un deadline, o temă şi o miză. Şi un feedback.

N-a venit multă lume, dar cei care ne-au vizitat au fost curioşi şi non-judgemental. Oameni care nu suferă de critică, ca aici, în București. Au venit şi români, şi germani, şi alţi străini, unii au vorbit despre condiţiile nașpa în care lucrează muncitorii românii acolo. Au venit şi doi foşti mari galerişti. Le-a plăcut ce-au văzut, şi-au transformat degetele de la mâini în aparate de măsurat şi au rearanjat lucrările pe pereţi, „erau puse oribil” ziceau ei.

De la unul dintre ei am învăţat că, odată expusă, o lucrare nu mai e a ta: ne uitam la una dintre picturile mele, lui i-a plăcut cel mai mult, iar el îi căuta interpretări şi conexiuni la care nu m-aş fi gândit - eu încercasem să redau o femeie romă, săracă, ce-şi apăra copilul de prejudecăţi, el zicea ceva de Madonna with Child şi m-a întrebat Do you know Munch?, vedea acolo ceva din pictorul norvegian. M-am simțit ca la un examen pentru care nu eram pregătit și-a apărut și senzația aia incomodă de-a explica lucruri pe care nu le poți exprima în cuvinte, dar am încercat și eu o interpretare savantă, deși nu mai înţelegeam despre ce era vorba. 

Eram euforic.

A doua zi, după ce-am poposit la East Side Gallery, la bucata din fostul Zid al Berlinului acoperită cu artă, l-am întrebat pe Gabi cum se spune „Sunt artist” în germană. „Ich bin kunstler”, mi-a zis. M-am uitat înspre el şi, crezând asta pentru prima oară, i-am spus: 

„Ich bin kunstler.”

*

Foto main: Lucrări de Laurențiu Zloteanu și Ionuț Dulămiță