Expoziția Dan Perjovschi -World Attractions, deschisă la galeria Sandwich, din București, până pe 24 iunie

Sunt două întrebări care se pun la multe vernisaje. Prima e „Asta-i tot?”, și cealaltă e „Cine-a mai venit în seara asta?”. Ambele sunt foarte relevante pentru această expoziţie.

Într-o propoziţie, despre ce e vorba: o serie de magneţi de frigider, primiţi de la cunoscuţi ai artistului, au fost montaţi pe pereţii metalici dintre două ateliere din curtea fostului Combinat al Fondului Plastic. Magneţii au tot felul de imagini pe ei, de la figuri de dictatori, ca Tito, la clădiri reprezentative din oraşe europene, până la tot felul de alte curiozităţi. La nivel de producţie, proiectul e unul colaborativ. După cum scrie în prezentare:

Pentru „World Attractions”, Dan Perjovschi a gândit un mod de infiltrare, pe de o parte în scena de artă mondială - curatori, artişti, instituţii de artă cărora le-a cerut să participe în proiect, iar apoi în diverse spaţii private, prin intermediul unuia din cele mai banale şi răspândite obiecte simbolice.

O contribuţie specială a fost făcută de curatoarea Iara Boubnova de la ICA - Sofia Gallery, printr-o selecţie de lucrări din cadrul proiectului Museum Souvenirs from the Non-existing Museum for Contemporary Art. Printre contribuitorii proiectului se mai numără şi KIASMA Helsinki, NBK Berlin, Kunsthalle Hamburg, TATE Modern, MoMA, Arrow Factory Beijing şi mulţi alţii.

Acum că ştim ce este expoziţia, haide să ne punem întrebarea legitimă – „Asta e tot?”.

Răspunsul e „da şi nu”. Da, în măsura în care te aştepţi să vezi acolo desenele lui Dan Perjovshi. Sau să vezi alt tip de artă, adică imagini pe perete. Ceea ce magneţii de frigider sunt, până la urmă. Dar sunt o farsă. Şi tu ştii asta. Şi ştiu şi eu.

Păi şi în afara glumei, ce mai e?

Mai e un lucru pe care îl putem numi simplu notorietatea artistului transformată intenţionat în spectacol social. Perjovschi e poate cel mai cunoscut artist român contemporan. Şi asta la nivel internaţional. Şi el ştie asta şi se foloseşte de acest lucru pentru a aduce, cu ajutorul renumelui său profesional, un public consistent într-un spaţiu independent de artă contemporană. 

Astfel, dacă Mihai Iepure Gorski folosea expoziţia pentru a produce un moment de tensiune pentru cei veniţi la vernisaj, Perjovschi face exact invers, transformând-o într-o sărbătoare. Ironia, sarcasmul, farsa rămân, dar ele sunt puternic temperate, ascunse de enormul following pe care îl poate mobiliza artistul, following care are puterea sa anuleze complet orice posibilă disonanță venită din participarea la o farsă evidentă.

Cred că Perjovschi nu e numai unul dintre cei mai cunoscuţi artişti români, dar e şi unul dintre cei mai importanţi. Însă în expoziţia asta nu-l găsim pe el aşa cum îl ştim de obicei. Nu e vorba de desene cu cretă pe pereţii unei instituţii.

Îl găsim în schimb făcând fie o glumă lumii artei locale, fie încercând un nou gen de muncă artistică. Personal, prefer să citesc expoziţia în cheia unui joc intenţionat ironic şi autoironic, decât ca pe o încercare „serioasă” de a face artă relaţională.

Dar lucrările de artă pot trăi şi în lipsa publicului. O statuie a unui zeu egiptean scufundată adânc în nisipul de pe fundul Mediteranei, undeva lângă malul oraşului Alexandria, e tot o lucrare de artă. Chiar dacă n-o vede nimeni.

Totuşi, puterea observaţiei lui Dickie nu poate fi negată. Şi tocmai de aceea a fost posibil ca el să transforme termenul de lume a artei într-o întreagă teorie, care e şi prima teorie instituţională a artei. Şi cum am văzut, conform ei, un întreg aparat social, adică lumea artei, „selectează” lucrurile care intră în categoria „artă”.

Dar înainte să vorbesc despre lumea artei, am menţionat o altă noțiune, care era arta relaţională. Şi ea e legată de o altă teorie, a unui alt autor, Nicholas Bourriaud, care e un important intelectual francez din anii ‘90.

Potrivit lui, arta relaţională este acel set de practici artistice care iau ca punct practic şi teoretic de plecare întregimea relaţiilor umane şi contextul lor social. În acest caz, artistul poate fi văzut mai degrabă ca un catalizator al unui eveniment, decât ca fiind în centrul lucrurilor, ca producător. Un bun exemplu pentru Bourriaud erau lucrările lui Rirkrit Tiravanija, care pur şi simplu gătea pentru oamenii care veneau la vernisaj un meniu de mâncăruri orientale, pe care le şi servea. Dacă Dickie credea că e nevoie de societate ca să poţi produce artă, prin desemnare, Bourriaud crede că relaţiile sociale însele pot deveni forme artistice, e nevoie doar ca artiştii să le folosească drept material.

Ca scurtă paranteză, trebuie să știm că filosoful Dickie şi curatorul Bourriaud nu descoperiseră ei roata, în sensul că artiştii din anii ’60 încolo erau perfect conştienţi de toate aceste implicaţii ale relaţiilor sociale asupra artei şi le foloseau în moduri explicite în munca lor. Un bun exemplu în acest sens este Joseph Beuys, care a teoretizat el însuşi un cadru conceptual pentru întreaga lui muncă artistică, pe care l-a denumit chiar sculptură socială.

Diferenţa majoră faţă de Dickie şi Bourriaud e una de atitudine şi de scop, conform căreia Beuys consideră încă omul şi lumea aceasta ca fiind legaţi în mod intim, artistul urmărind să contribuie la crearea unei versiuni cât mai bune atât a omului, cât şi a lumii lui sociale sau cosmice, prin muncă artistică.

Revenind, dac-ar fi să luăm în serios gestul lui Perjovschi, el ar trebui înţeles prin prisma lucrului cu lumea artei, dar şi cu arta relaţională, în sensul celor de mai sus.

Şi aici trebuie să fiu sincer şi să spun că mi-e greu să îl iau în serios. Da, înţeleg gluma. Şi înţeleg jocul. Dar şi intenţia de a crea vâlvă în jurul unui spaţiu independent de artă contemporană pe care Perjovschi vrea să îl sprijine cu prezenţa lui. Dar cu prezenţa lui socială, mai mult decât cu cea artistică. Văd mai degrabă expoziţia în contextul desenelor lui, ca pe o caricatură, mai degrabă decât ca pe un joc savant cu formele relaţiilor sociale. Sigur, e un punct unde lucrurile astea se suprapun. Dar intenţia în caricatură e umorul şi satira, sau critica socială prin exagerarea disfuncțiilor, nepotrivirilor și defectelor. Însă una e critica prin caricatură, alta e critica instituţională, care îmi pare mult mai „sobră”. Nu pot nega însă folosirea relaţiilor sociale ca limbaj sau material artistic. 

Cred că argumentul meu pentru o asemenea interpretare e relativa insubstanțialitate a peretelui cu magneţi. Şi discuţia teoretică pe care o simt ca pe o compensare a acestui fapt. Iar în lipsa ei, peretele nu lucrează foarte tare.

Mă încurc în cuvinte şi poate mă înşel, poate Perjovschi simte graniţa fluidă dintre cele două tipuri de muncă şi urmăreşte să dezvolte acest tip de intervenţii pe mai departe, dar intuiţia îmi spune că nu e cazul. Cum spuneam, văd expoziţia ca pe o caricatură a lumii artei. Redusă fie la statutul de suvenir ieftin, amuzant, decorativ și lipsit de importanță sau la statutul de țarc social, din afara căruia se văd defectele și izbucnește râsul.

Și aici vreau să subliniez, ca să fie clar, că mă văd și pe mine, dar și pe tine, cititorule / cititoareo, incluși în această discuție.

Din cauza asta, nu te pot sfătui să nu mergi să vezi expoziţia, dar cred că vei rata ceea ce deja s-a consumat, adică ceea ce era mai important. Întâlnirea cu lumea de la vernisaj. Ai ratat ocazia să fii în prezenţa lui Teodor Graur şi Mihai Nicodim. Sau în prezenţa lui Gili Mocanu şi a lui Dan Popescu. Sau chiar în prezenţa lui Mihail Șora.

La fel, ai ratat ocazia de a vedea cum se leagă, prin prezenţa lui Dan Perjovschi şi prin prezenţa obiectelor primite de la participanţii la expoziţie, această lume a artei, locală și internațională, printr-un contact social, care e vernisajul. În plus, toată ironia destul de dură care se ascunde în spatele acestui spectacol intenţionat al celebrităţii, al statutului, al legăturilor, al întâlnirilor și al diferenţelor de resurse locale / internaţionale nu mai e nici ea prezentă în afara vernisajului.

Şi totuşi, dacă m-ai întreba, ţi-aş spune că nu mi-a plăcut această expoziţie. Motivul e simplu – farsa mă deranjează. Mă simt păcălit. Nu prind în întregime poanta. Sunt un vizitator lacom şi flămând şi în mod prostesc vreau artă. Groasă. Grasă. Să o ating. Să o văd. Mă descopăr aici în mod perfect drept un om lipsit de educaţie teoretică, ahtiat după prezenţa obiectului, în modul cel mai tradiţional. Sau mă descopăr drept un om adânc marcat de o prejudecată, adică drept cineva care apreciază o expoziţie care mă face să am o experienţă intensă, nuanţată şi complicată.

Şi dacă mă gândesc o secundă, nu pot zice că n-am avut parte de aşa ceva în seara asta. Dar mă încăpăţânez să spun că nu ştiu dacă era din cauza obiectelor. Şi că voiam mai mult. Cu toate astea, înţeleg gestul şi nu-l neg. 

În concluzie, dacă vrei să vezi urmele fizice ale unui gest ironic sau dacă vrei să urmăreşti traseul discuţiei teoretice de mai sus în linişte, de unul singur, fără oameni in jur, mergi la Sandwich şi vezi expoziţia.

Foto: Alexandru Niculescu