În ultimii ani, au apărut la noi atât de multe cărți pentru copii, încât am simțit nevoia să profităm de luna decembrie aka luna cadourilor ca să tragem aer adânc în piept, să ne prefacem că nu mai există nimic supărător în jur și să ne refugiem în câteva dintre cele mai frumoase cărți pentru copii publicate de curând. Nu stăm mult aici, doar cât să-i luăm la întrebări pe autori, să citim câte-un fragment și să ne gândim puțin la lucrurile care contează cu adevărat în viață. Cum ar fi zâmbetul unui copil când primește o carte nouă :)
Știam de mult că Mimo (cunoscută și sub numele de Cătălina Miciu) scrisese o carte pentru copii. O scrisese mai mult pentru plăcerea de-a spune o poveste, așa că au trecut muuulți ani până când prințesa Nora să-și găsească o ilustratoare, pe minunata Cristina Barsony, și o editură. Miercuri, 13 decembrie, la Cărturești Verona, se lansează Destinul Prințesei de Nor, o carte-bijuterie cu o prințesă care locuiește printre nori, un urs protector, un puști pământean care înalță zmeie și un poștaș buclucaș. Scrisă cu atenție pentru cuvinte și cu tandrețe zglobie, povestea Norei e bună de citit cu glas tare unui văr mai mic sau iubitului, dacă e plecat departe și ascultă seara mesajele vocale de pe Whatsapp.
Scena9: Când/cum/de ce ai scris o carte pentru copii?
Cătălina Miciu: Cartea am început să o scriu prin 2009, când m-am mutat de la ai mei în București, pe cont propriu. Mă încânta ideea că aș putea să scriu for a living, mereu am avut cumva obsesia asta, de asta am dat la jurnalism, că mă imaginam un soi de Carrie Bradshaw. Cum de la jurnalism am ieșit licențiată în comunicare și PR, mi-am zis că aș putea acoperi zona asta de cărți pentru copii - în 2004 mai scrisesem o poveste pentru copii la îndemnul lui Răzvan Penescu de la liternet. Am abandonat ideea după prima foaie scrisă și am reluat-o în 2012, când între două suferințe amoroase am finalizat draftul.
De ce am scris o carte pentru copii? De dorul copilului din mine, oricât de cheesy sună. Și am scris pentru au fost niște oameni care citiseră prima poveste inspirată de picturile Iulianei Vîlsan și care din când în când mă mai întrebau când mai scriu ceva, că le cresc copiii și nu au ce să le citească.
Cât a durat până ai găsit o ilustratoare și o editură? Cum i-ai convins?
În 2013 eram la TIFF și am văzut o expoziție de ilustrație. Mi-a plăcut mult ce am văzut de la Cristina Barsony, așa că i-am scris - hei, am o poveste, vreau să o ilustrezi. Cris n-a zis nu, dar avea alte proiecte. Ne-am întâlnit în 2014 să discutăm cum facem, ba avea ea un pic de timp, ba nu mai aveam eu. La începutul anului 2017, m-a sunat și mi-a zis - gata, anul ăsta scoatem cartea, nu se mai poate. A făcut niște desene, voiam să mergem la pitch de edituri, dar am ajuns la Curtea Veche, și-acolo am rămas, că lor le-au plăcut textul și ilustrațiile. Cred că asta a fost cea mai simplă fază a proiectului, dacă nu reușeam cu prima editură, probabil am mai fi încercat, dar eram chitite să facem un indigogo, ceva.
Ce aduc ilustrațiile Cristinei Barsony în poveste?
Cred sincer că ilustrațiile fac mai mult de jumate din carte. Cris are un fel foarte mișto de a transpune textul în ilustrație - nu îți desenează imaginea care reiese din text, ci cumva starea necesară ca tu să continui cu visarea și imaginația. Am avut foarte puține discuții despre cum vede ea personajele și cum le văd eu și cred că a reușit să redea tot ce mi-am imaginat și eu.
Sunt bucăți din oamenii din jur în personajele tale?
În Nora e o bucată mare din mine. Am fost baită, cum zice bunică-mea, toată copilăria mea.
Ce cărți pentru copii ai avut în minte când ai scris-o pe-a ta?
Nu știu dacă am avut bucăți din alte povești în minte când am început să scriu Destinul Prințesei de Nor. Am văzut la un moment dat o ilustrație cu o fetiță și un urs foarte uman și m-am gândit hm, ce chestie, să aibă grijă de tine un urs. Nu pot spune cu precizie ce mă influențează din alte cărți/bucăți de artă, dar le las să se așeze, să dospească și-apoi le transform cum mă pricep și cum simt eu.
Care-i cititorul ideal pentru Destinul Prințesei de Nor?
Știu sigur că nu e pentru copii mici-mici - e mult text, Nora și Patanuș au deja 13 ani, deci ceva neimaginabil pentru copiii nemerși la școală. Aș vrea să fie pentru pre-adolescenți, dar mai ales pentru adulți. Să nu uităm să mai și visăm.
Ai dedicat cartea părinților tăi. De ce?
Pentru că fac parte din generația celor care nu au fost învățați să le spună părinților pe șleau că îi iubesc. Și pentru că au fost genul se părinți care preferau să îmi dea mie ultimii bani din casă să îmi cumpăr cărți.
Citește un fragment din Destinul Prințesei de Nor (e chiar capitolul despre Nora):
Ce greu e să fii prințesă! Asta gândea Nora în fiecare dimineață (cu excepția a trei zile pe an), când Caramel bătea la uşă cât să n‐o sperie, dar nici s‐o lase să doarmă. Pentru orice altă fetiță de vârsta ei, prințeseala ar fi o slujbă mult‐visată. Nu şi pentru Nora, însă. Crescută de Caramel – nu‐şi amintea decât ca prin vis mirosul pielii mamei sale –, domnea peste Împărăția Norilor, în timp ce părinții ei ajunseseră să domnească peste Împărăția Îngerilor. Aşa îi povestea Caramel în fiecare seară, înainte să adoarmă, ca amintirea părinților ei să nu dispară ca norii de apă când e prea cald afară.
Lumea pe care o ştia o văzuse prin ochii lui Caramel. El îi era mână dreaptă, ajutor fără de care Împărăția n‐ar fost această oază de plăcută fericire noroasă. Caramel îi citea, Caramel îi răspundea la orice întrebare, Caramel o sfătuia să poarte haine de prințesă, nu de băiată hoinară, Caramel îi explica totul cu răbdare, Caramel era lumea ei şi nici prin gând nu‐i trecuse vreodată că fericirea e altceva. Până când...
Dacă ar întrebat‐o, Nora i‐ar spus dragului ei urs de ce s‐a înfăptuit schimbarea. Dar Caramel n‐o făcea şi chiar părea încântat, iar ei ideea unui secret îi dădea bătăi de aripi de fluture în stomac. Prințesa ştia prea bine ce se petrecuse cu ea şi mai ales când. Deşi ziua aia începuse ca toate celelalte: Caramel bătând uşor la uşă, cât să n‐o sperie, dar nici să o lase să doarmă, cu micul dejun cu fructe (fără de care ea nu va deveni niciodată regină), cu lectura şi somnul de după‐amiază, cu lecția de valsat pe nori şi, probabil, şi cu cea de țesut rochițe din bucăți de nori trecuți – lecție pe care n‐o putea înțelege şi unde avea cele mai mici calificative, ea care purta numai pantalonaşi şi haine de băiat, spre dezaprobarea lui Caramel.
Înainte de cină însă, Nora scoase din bibliotecă – fără îndoială locul ei preferat din tot palatul, unde ar fi stat ziua toată, dacă n‐ar fi avut şi alte obligații princiare – Destinul Prințesei de Nor. Știa că atunci când era numai prințesucă i se citea din această carte. Părea veche, abia erau inteligibile literele pe copertă, dar Caramel, dintre toți urşii din lume, avea cea mai mare grijă de cărți. Nu ştia Nora toți urşii din lume, dar ştia prea bine dragostea pe care bunul ei prieten le‐o purta personajelor crescute printre litere.
Îşi trecu degetele peste paginile aspre, cu gândurile departe de Împărăția pe care o avea în grijă – s‐ar putut spune că era cu capul în nori, numai că Nora era cu picioarele în nori, şi din carte căzu o fotografie. Cea mai frumoasă fotografie din lume întruchipa o fată cam de vârsta ei, poate la fel de frumoasă, dar foarte diferită. Nu era cu mult mai înaltă, nu era mai subțire, dar avea părul lung strâns în două codițe împletite, cu funde albăstrui la capăt, în urechi îi străluceau doi cercei ca două picături de apă, iar rochia... rochia părea făcută din pânze de păienjeni, spumă de lapte, noriceală proaspătă, puf de pui de barză – toate la un loc şi niciuna din toate astea.
Pe spatele fotografiei scria cu litere aurite – Andalusia, în ziua în care am cunoscut‐o. Scrisul era al tatălui ei. Trebuia să e aşa, de vreme ce Andalusia era numele mamei ei, fosta prințesă.
Nora rămase ca trăsnită. Prințesă din asta voia şi ea să fie!
