Când am dat nas în nas cu silueta aia fără față, cu pieptul deschis, din care creștea mușchi, de sub gluga căruia ieșea un cap de vulpe, aș fi putut să cred lejer că-i vis. Numai acolo se poate-ntâmpla să vezi o arătare așa de ciudată și să nu te miri prea tare, ba chiar să ți se pară la fel de probabil ca atunci când visezi un fost coleg de școală. Aveam în față o creatură pe care n-o mai văzusem nicăieri - un om din care-a rămas numai coaja, și din el a răsărit verdeața, la fel cum a răsărit și din Cernobîl. În locul feței, un cap de animal, cu ochii fixați spre telefonul în poziție de selfie. Cu toate astea, îmi părea cât se poate de firesc. La fel cum îmi păruse, în cărțile de povești din anii ‘80, jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop. Poate fiindcă tocmai intrasem într-o galerie de artă, unde șansele să pici într-un rabbit hole sunt infinit mai mari decât dac-ai intra, să zicem, într-un notariat. Și poate fiindcă The Catcher 2, așa cum am aflat mai târziu că se cheamă lucrarea asta, dă forma unei fantezii de 2017, de om crescut cu picioarele-n iarbă care-a ajuns să-și plimbe avatarul prin iarbă digitală.

„Aș vrea să fac o poză cu lucrarea voastră, dar parcă mi-e jenă. E chiar despre gestul ăsta, de a scoate telefonul să faci print screen la realitate”, le zic Oxanei și lui Peter, cei doi artiști ruși care terminau de montat expoziția Life in the Lonely Wood la Galeria Mobius. „Toată lumea vrea să facă poze cu ea. E despre noi”, spune Oxana. „Uite, cineva ne-a adus flori și le-am pus lângă lucrare. Și chiar vorbeam mai devreme că, de fiecare dată când pui flori lângă o statuie, devine automat monument”, râde Roman Tolici, care verifica dacă un tablou e pus drept. Un monument al omului în evul media

Detaliu din „The Catcher 2”, la vernisajul de la Mobius. Foto: Codre Isac

Oxana și Peter ajunseseră la București cu o zi înainte, dar deja se simțeau bine în oraș. Li se părea cosy. „La Moscova ai mereu impresia c-o să se întâmple ceva. Nimeni nu știe ce. E un oraș apăsător, cu străzi foarte mari, și oamenii merg mai mereu pe lângă ziduri”, povestește Oxana Simatova. Are 38 de ani și a studiat artele la Moscova, la fel ca Peter Goloshchapov, alături de care lucrează din 2011, sub numele de Crocodile Power. Pictează, fac sculpturi și instalații, toate într-un experiment continuu în jurul ideilor, al tehnicilor și-al materialelor. Umanoizi din fibră de sticlă, din care ies cabluri sau plante culese din pădure, vopseaua e amestecată cu rășină, scoarța de copac cu metalul. Păduri pictate în culori psihedelice, cu copaci ca niște relee. Imaginea e cât se poate de convingătoare, gata să te soarbă așa cum o face virtualul la fiecare contact cu touch-screen-ul. Doar din când în când apare în tablou câte-o ștersătură, o deformare, un glitch care să-ți aducă aminte că ceea ce vezi e doar o imagine a realității. Ca atunci când ești super-prins într-un film și, dintr-o dată, pixelii încep să tremure sau se taie conexiunea de net și ultimul cadru îngheață pe ecran.

„Episode 1”, lucrare din seria „Inner Taiga”, expusă și la Mobius. Foto: Crocodilepower.com

Oxana și Peter aproape că nu-și mai aduc aminte cum era viața înainte de internet și gadget-uri. „Chiar asta e una din întrebările principale pe care vrem să le punem prin proiectele noastre, și să ni le punem nouă”, spune Oxana, când o întreb cum arăta viața lor înainte de net. „Încercăm să ne-amintim cum era viața pe-atunci și de multe ori ne dăm seama că nu mai știm. Avem senzația că parcă nu ni s-a întâmplat nouă, că trecutul e altor oameni. Și asta mă sperie un pic”. Și eu și Oxana, și Peter, care s-a născut în ‘82, suntem din aceeași generație: ultimii oameni care vor mai ține minte cum era viața înainte de net. Și, pe deasupra, au copilărit cu un picior în comunism și cu unul în capitalism. „Îmi amintesc că, atunci când eram mică, propaganda anti-Reagan și anti-SUA era așa de puternică, încât odată am visat că aveam o baghetă magică și că una dintre cele trei dorințe pe care am vrut să mi le-ndeplinească a fost să moară Reagan,” povestește Oxana. „Dar cel mai și cel mai mult, mi-era frică de războiul nuclear. Peste tot erau poze cu ce ar trebui să facem în caz de război nuclear și undeva foarte adânc în mine trăiam cu frica asta. La televizor era o animație sovietică după o povestire a lui Ray Bradbury despre o lume post-război nuclear, în care nu mai existau oameni, ci doar un singur robot. Mi se părea cel mai înfricoșător lucru din lume”.

Au venit apoi anii ‘90, când alb-negrul a făcut loc unei explozii de informație color. În Rusia, a început o mare declarație de prietenie pentru SUA, „un cult pentru cultura americană”, care de altfel a înghițit și România. Robinetul cunoașterii occidentale, care timp de câteva zeci de ani fusese oprit sau picurase pe ascuns cu țârâita, a răbufnit dintr-o dată, și-n scurt timp internetul a ieșit din universități și centre militare și ne-a adunat pe toți în rețea. Aproape 30 de ani mai târziu, suntem nedezlipiți de ecrane, ne supradozăm cu informație și e din ce în ce mai tricky să definim „realitatea”. Încet-încet, cred Oxana și Peter (și nu doar ei), ne transformăm în roboți. „Lumea se schimbă, și noi ne schimbăm odată cu ea”, crede Peter. „Suntem în același timp cei care experimentăm și cei pe pielea cărora facem experimentul”. „Noi nici măcar nu știm ce-i cu noi sau cine suntem, așa că de unde-am putea ști ce-i mai bine pentru noi? Poate că ceea ce trăim acum e o nouă mutație, o consecință a evoluției naturale. Nu știm ce va urma, dar e interesant să absorbi tot procesul ăsta”, spune Oxana. 

Detaliu din lucrarea „Not Yet”, din seria „Insomnia”, expusă și la Mobius. Foto: Crocodilepower.com

Lucrările lor, la baza cărora Peter spune că stau „80% intuiție și 20% reacția la lumea din jur”, tocmai cu asta se ocupă. Să creeze imagini noi pentru schimbările care au loc înăuntrul și în afara noastră, a oamenilor care trăim de mână cu tehnologia. Insomnia, cel mai nou proiect al lor, pornește pe firul unei epidemii de „insomnie digitală”, iar The Borders of Memory  (2016) urmărește într-o serie de tablouri și obiecte ce se întâmplă cu memoria noastră, în care ficțiunea-și poate face loc mai ușor ca niciodată. În Out of Range, proiect din care face parte și androginul cu cap de vulpe care mă întâmpinase la intrarea în galerie, pădurea e privită ca refugiu într-o lume din ce în ce mai artificială, unde conexiunea cu sinele are parte de mai puține bruiaje și unde animalul din noi se simte safe să scoată capul. „Pădurea noastră e, de fapt, un fel de metaforă”, explică Peter. „Nu poți vedea viitorul de copaci. Mergem cu toții pe un drum foarte îngust, pe care o luăm ba la stânga, ba la dreapta, fără să știm unde ajungem”. „Cumva, e o paralelă cu perioada medievală, când oamenii mergeau în pădure să se regăsească. Când eroul se luptă cu sine și încearcă să înțeleagă cine este. Uneori se panichează, alteori are impresia că a văzut ceva în depărtare. Așa ni se întâmplă tuturor, la nivel individual, dar și ca umanitate”, spune Oxana. 

„Episode 2”, din seria „Inner Taiga”. Foto: Crocodilepower.com

Și dacă adaptarea în ăștia primii ani de viață în infovers aduce tot felul de probleme - cum ar fi, de pildă, că folosirea intensivă a rețelelor sociale „dăunează sănătății mintale a tinerilor”, că, în prezența ecranelor, uităm să mai adormim ș.a.m.d. -, cei de la Crocodile Power cred că, spre deosebire de cei foarte tineri, născuți în epoca digitală, încă mai știu să stea la adăpost. „Suntem, poate, și ultima generație care-și dă uneori seama că i se fură timpul, așa că încercăm să ne abținem [de la prea multă informație]. Ne luăm o distanță și devenim, deliberat și conștient, observatori”, explică Oxana, care crede că detașarea ne ajută să devenim mai înțelepți. „Ar trebui să privim lucrurile de deasupra, pentru că-n felul ăsta ne dăm seama că istoria se repetă, că așa funcționează viața, și-atunci suntem mai puțin pasionali și mai puțin instabili emoțional când vine vorba de știri. Am văzut atâtea schimbări care, de fapt, n-au fost schimbări, încât am devenit cinici. Ar trebui să devenim surzi. Noi nu mai citim sau ascultăm știrile, nu ne mai uităm la televizor și ne restrângem pe cât putem fluxul de informație. Încercăm să ne conectăm cât mai puțin cu realitatea asta, și să ne facem una a noastră”.  

„8:36”, din seria „Insomnia”. Foto: Crocodilepower.com

Primele forme de viață din realitatea astea paralelă pe care și-au construit-o Oxana și Peter au apărut când s-au mutat împreună în cartierul-dormitor unde a copilărit Peter, un ghetou „deloc prietenos, cu infracționalitate ridicată, cu mult întuneric în nopțile lungi de iarnă, când pe străzile cu câteva lumini portocalii oamenii mai mult bâjbâiau”, cum îl descrie Oxana. „Acolo, oamenii beau, se droghează, se bat și fac cam orice îi ajute să-și facă o lume a lor. Cam la fel am făcut și noi, dar prin artă”, explică Peter. „Am încercat să vedem dincolo de blocuri, prin blocuri, și să ne imaginăm o lume dincolo de ele”. În apartamentul lor de la etajul trei, a ieșit prima lucrare realizată împreună sub numele de Crocodile Power, pe care tot atunci și l-au ales, un fel de totem jucăuș, oarecum inspirat din imaginarul Țestoaselor Ninja, dar care-ar putea să fie și-un nume de trupă rock sau de duet electro. Lucrarea asta, parte din seria Inner Taiga, era o instalație realizată într-o țeavă veche de ventilație, înăuntrul căreia au reconstruit, cu mușchi, crengi de copac și lăstari de brad, o pădure miniaturală. Deasupra ei veghea o vulpe fără blană, modelată după instrucțiunile dintr-o revistă de taxidermie. „Puteai privi înăuntrul țevii printr-o fereastră, și înăuntru mirosea a taiga. Asta i-a impresionat pe oamenii care-au venit atunci la expoziție, într-o seară întunecată de iarnă, să găsească un mic miracol în realitatea obișnuită. Imaginea vulpii jupuite i-a șocat pe oameni”, își amintește Oxana, „fiindcă nu suntem obișnuiți să vedem elementele astea de backstage ale vieții”.

Detaliu din lucrarea „The Guardian”, din seria „Out of Range”. Foto: Crocodilepower.com

Întoarcerea asta la taiga, pe care-o tot revizitează în arta lor, a însemnat și o întoarcere acasă a Oxanei, care a copilărit într-o pădure din apropierea Moscovei. Cunoștea toate locurile și toți copacii, iar de-acolo, din apartamentul lor din ghetou, au început să imagineze spații naturale hibride, în care-ai putea confunda copacii cu niște antene, și-n care întâlnești creaturi dintr-o nouă mitologie digitală, construite din materiale sintetice și materiale naturale. Minotaurul Crocodile Power, din seria Out of Range, stă pe picioare din trunchiuri subțiri de copac și se uită-n telefonul înfipt în selfie stick așa cum probabil se uita Narcis într-un ochi de apă. În lucrarea Not Yet, din proiectul Insomnia, e sculptat un fel de înger/astronaut, suspendat într-un cocon translucid din cabluri și fibră de sticlă, cu fața luminată de o aură de neon. „Aici, inspirația a venit de la măștile mortuare - nu știi dacă oamenii ăia sunt sau nu acolo, dacă-s morți sau doar dorm. La fel și-n lumea noastră digitală, uneori nu mai înțelegem care realitate e realitatea. Poate că nici mai suntem umani. Poate că suntem androizi și avem niște bug-uri. Nu înțelegem cum funcționează treaba asta, dar mergem mai departe”, spune Oxana. În același timp, peisajele lor au ceva din basme, unde-n pădurea misterioasă se-ntâmplă întâlniri și transformări decisive, și din imaginarul SF alimentat de copilăria cu vise despre viitor post-apocaliptic. Natura din picturile lor nu-i însă câtuși de puțin idilică, fiindcă poartă cu ea toate urmele schimbării. „Acum, mă uit la locurile unde-am crescut și nu mai sunt la fel. Multe zone au fost defrișate și-au fost construite blocuri de locuințe”, explică Oxana, în timp ce-mi arată câteva picturi din The Borders of Memory, unde pădurile au tavan, iar copacii semnele care arată că au fost sau vor fi tăiați. 

„Memory 2”, din seria „The Borders of Memory”. Foto: Crocodilepower.com

De când lucrau împreună în cartierul-dormitor, și până acum, când locuiesc aproape de natură, lângă Moscova, fiecare nou proiect Crocodile Power a continuat povestea începută cu Inner Taiga. „Procesul nostru creativ e un fel de joc de aventură, un quest,” spune Oxana. „De exemplu, anul trecut am avut o rezidență la Budapesta, unde totul a fost extraordinar, ca într-un fairy tale. După vernisaj, mergeam amândoi pe stradă și-am văzut scris pe un zid Are you sure you’re re awake? Ne-am uitat unul la altul și nu ne-a venit să credem, fiindcă rezuma foarte bine totul. Așa că ne-am început următorul proiect, Insomnia, fix de la ideea asta, și ne-am jucat cu ce mai înseamnă prezența și percepția realității”. În același timp, fiecare serie e o noutate și-o provocare. „Schimbăm mereu tehnicile, materialele, nu doar conceptele. Vrem să fim liberi”, spune Peter.

Detaliu din lucrarea „Are You Sure You Are Awake?”, din seria „Insomnia”. Foto: Crocodilepower.com

La fel cum nu prea-și mai amintesc viața de dinainte de net, Oxana și Peter spun râzând că nu-și mai amintesc viața de dinainte de Putin, care din 1999 încoace a fost mereu la putere, ca premier sau președinte. Indiferent de cutremurele politice, universul lor paralel merge mai departe și, după părerea lor, „e păcat că mare parte a lumii artei vrea ca artiștii ruși să fie întotdeauna politici. Nu ne place deloc chestia asta și nu vrem să fim mereu asociați cu arta ca reflecție asupra comunismului sau asupra situației actuale. Vrem să fim parte din lumea de acum, să vorbim despre probleme globale, care ne preocupă pe toți. Nu să ne rezumăm la politica internă, fiindcă lucrurile se schimbă mereu și-atunci arta care vorbește strict de politică nu durează prea mult. Nu putem să vorbim la nesfârșit despre Lenin sau Ceaușescu. Cine-s ăștia? se vor întreba oamenii foarte tineri. Nu, nu vrem să jucăm jocul ăsta”.

Oxana și Peter, aka Crocodile Powet. Foto: Codre Isac

Expoziția Life in the Lonely Wood, unde se pot vedea lucrări din seriile Out of Range, Insomnia și Inner Taiga, e deschisă la Galeria Mobius din București până pe 31 iulie.

Foto main: Detaliu din lucrarea „The Hunter”, din seria „Out of Range”. Sursa: Crocodilepower.com