În ziua în care i-am luat interviu lui Henrike Naumann - artistă născută și crescută în Saxonia, una dintre regiunile din Germania cu un număr mare de susținători ai extremei drepte - peste 60.000 de polonezi au ieșit în stradă cu simboluri naziste și au cerut o Europă albă și pură. Ungaria a agitat deja apele cu imaginile de la primirea refugiaților în 2015 și războiul împotriva lui Soros. România vine din urmă cu întâlnirea recentă de la Constanța dintre mai multe partide și organizații naționaliste și lupta cu statul paralel. Între timp, în septembrie, partidul de extremă dreapta Alternative für Deutschland a devenit a treia putere în Parlamentul german.

Artista Henrike Naumann documentează de câțiva ani perioada tranziției de după reunificarea Germaniei și scena neo-nazistă underground și reflectă în lucrările ei felul în care se schimbă estetica spațiilor de locuit și a trendurilor de îmbrăcăminte, sub influența ideologiei.  

Instalația „Das Reich”, expusă în luna noiembrie în cadrul celei de-a treia ediții a Gorki-Herbstsalon - un eveniment ce s-a desfășurat în mai multe locuri istorice din Berlin și care a adus împreună artiști din diferite domenii - explorează artistic mișcarea de extremă dreapta Reichsbürger. Membrii ei își spun cetățeni ai celui de-al treilea Reich și neagă existența statului german, pe care îl consideră o companie condusă de puterile de ocupație și de evrei, prin intermediul Angelei Merkel.

Obiectele expuse reprezintă câte un aspect al ideologiei și sunt menite să te facă să experimentezi lumea prin ochii unui Reichsbürger, cum este, de exemplu, masa în formă de hartă a Germaniei de azi, prinsă doar de trei din cele patru picioare, în fața căreia oamenii se opresc încurcați, încercând să-și dea seama a cui hartă e și de ce îi lipsește o bucată. Pentru că a rămas fără Polonia din al doilea război mondial. Omulețul din fier care te întâmpină la intrarea în sală - decorațiune omniprezentă în casele germanilor în anii ‘90, la fel ca peștele din sticlă pe televizor la români - îți face mai puțin ostil demersul de a explora, ca vizitator, lumea unui extremist. Omulețul din fier este omul de rând, mereu nedreptățit și împovărat de stat.

Unii reichsbürger-i refuză să plătească taxe și își declară gospodăria stat independent. Când vine poliția să-i evacueze, filmează toată acțiunea și urcă pe internet numele și adresa persoanelor filmate, însoțite de amenințări. Uneori se împușcă cu poliția, așa cum ar reacționa un stat care e invadat de armate dușmane.

Abia anul trecut, când un polițist a murit în urma unei astfel de confruntări, autoritățile au început să monitorizeze o parte dintre cei 10.000 de Reichsbürgeri și să-i dezarmeze. Dar nu e prima dată când Germania reacționează cu întârziere la abuzurile extremiștilor. De-a lungul anilor ‘90 și până astăzi, locuințe, afaceri deținute de străini și centre de refugiați au fost incendiate sau atacate de oameni înarmați cu bâte. În 2011 au ieșit la iveală crimele împotriva migranților și jafurile făcute de terror-trio-ul Nationalsozialistischer Untergrund pe parcursul a mai bine de zece ani. Ei acționaseră cu sprijinul comunităților locale și al serviciilor secrete germane.

Săptămâna trecută, în noaptea dinainte de 1 decembrie, 31 de români, angajați ai unei firme de construcții, au fost spitalizați după ce s-au intoxicat cu fum de la un incendiu care, consideră autoritățile, a fost pus intenționat. Investigația desfășurată până acum arată că ieșirea din clădirea în care se aflau românii a fost blocată cu cauciucuri în flăcări.

Spre deosebire de felul exemplar în care a tratat urmările celui de-al doilea Război Mondial, Germania pare acum într-un punct în care nu e dispusă să recunoască nazismul ca pe o problemă încă prezentă în societate.

Gorki-Herbstsalon, foto: Valentina Nicolae

Ce amintiri ai din copilăria petrecută în anii ‘90 în Zwickau?

Eu sunt născută în 1984 într-un sat de lângă Zwickau, așa că eram destul de mică atunci când s-a unificat Germania. Nu înțelegeam semnificațiile politice ale acelor vremuri și ale schimbării, dar am observat că s-a schimbat estetica din jurul meu, mai ales mobila. Toți est-germanii s-au gândit ‘vai de mine, acum facem parte din lumea occidentală, trebuie să înnoim totul’. Așa că s-au descotorosit de mobila veche și și-au cumpărat niște imitații de lemn cu design post-modern. Vestul a intrat în lumea mea prin mobila ieftină, iar schimbarea asta a avut un mare impact asupra mea.

Când ți-ai dat seama că sunt naziști la tine în oraș? Aveai prieteni care înclinau spre dreapta?

Îmi aduc aminte că, la 14 ani, când am avut împărtășania la biserică, toți prietenii mei băieți au primit o bomber jacket (geacă de aviator pe care o purtau neo-naziștii în anii ‘90 - n.red.). E un eveniment la care primești multe cadouri, iar ei toți au vrut jachetele astea. Ăsta a fost un punct critic, în care m-am gândit „ok, fuck, ce scenă, toți îmbrăcați în bomber jackets în biserică și cu lumânări în mână”.

Apoi am început gimnaziul în Zwickau și mi s-a lărgit orizontul, pentru că am cunoscut oameni foarte diferiți, preocupați de politică și cu simpatii de stânga. Dar am păstrat o legătură puternică cu prietenii mei din sat, pentru că eram implicată în clubul tineretului organizat de biserică. În timpul săptămânii, făceam seri de film și sesiuni de dezbateri. Dar în weekend apăreau alți oameni acolo, cu bere și casete cu Landser (o trupă de muzică neo-nazistă - n. red.), care duceau tinerii la meciuri de fotbal. Mi-am dat seama atunci că unii oameni se organizează și depun eforturi susținute ca să îi influențeze pe cei mai mici. Recrutau, practic.

Instalația „Das Reich”, foto de Valentina Nicolae

Dar cum ai înțeles ce înseamnă extrema dreaptă? Când ești mic, probabil nu deții conceptele astea politice.

Tatăl meu a fost preotul satului. S-a implicat și el în clubul tineretului, așa că aveam multe discuții despre ce se întâmpla acolo. Eu cred că biserica și mulți asistenți sociali care lucrau pentru aceste cluburi de tineret de peste tot din Germania au vrut să ajute. Conceptul de „muncă socială bazată pe acceptare” după care se ghidau ei înseamnă că îi accepți pe oameni așa cum sunt. Dar acum, privind înapoi, oamenii au înțeles că poate abordarea asta a fost și un pic încurajatoare pentru extremiști. Trio-ul Nationalsozialistischer Untergrund (NSU) din Jena-Winzerla e un exemplu cunoscut pentru felul în care conceptul ăsta de asistență socială a înlesnit transformarea clubului de tineret într-un loc de întâlnire pentru extremiștii de dreapta. Acum toată lumea spune că a fost o greșeală, dar pe atunci lucrătorii sociali nu au vrut să alunge tinerii care se îmbrăcau mai ciudat sau vorbeau într-un anumit fel.

Cum te documentezi pentru lucrările tale?

Încerc să citesc tot ce găsesc despre subiect și să găsesc materialele pe care le postează chiar membrii mișcării Reichsbürger pe Youtube. M-am uitat la filmulețe și pe profilurile lor de Facebook, ca să văd cum arată casele lor. Mă interesează cum se reflectă ideile lor despre viață în mediul domestic.

Ei spun adesea că se simt înlănțuiți, pentru că poporul german trebuie să plătească taxe unui stat greșit. Așa că am folosit multe lanțuri în instalație, cum e taburetul pe care l-am legat cu o bilă de fier. În instalația „Das Reich”, munca mea e foarte în dialog cu spațiul unde este expusă. Suntem în Kronprinzenpalais, în Einheitssaal, locul unde a fost semnat tratatul de reunificare a Germaniei de Vest cu cea de Est. Reichsbürgerii au o problemă cu tratatul ăsta. Ei consideră ilegitim contractul de aderare a Germaniei de Est la Germania de Vest, pentru că în constituția din 1949 se menționa că actul este temporar și că, o dată ce poporul german se va reuni, va trebui să scrie o nouă constituție, cu toții împreună. Dar nu s-a întâmplat asta, așa că ei zic „ok, legal vorbind, Germania nu e un stat real; ultimul stat real a fost al treilea Reich”.

În spațiul acesta foarte încărcat istoric, am construit un Stonehenge din mobilă, care reprezintă, pe de-o parte, guvernul pe care Reichsbürgerii îl înființează la ei acasă, declarând „Eu sunt cancelarul celui de-al treilea Reich, iar sufrageria mea este sediul guvernului”. Pe de altă parte, dă instalației un aer de lăcaș preistoric de cult, ca un loc germanic de vindecare spirituală. Un site arheologic prin care să umbli.

Instalația „Das Reich”, foto de Valentina Nicolae

De ce au Reichsbürgerii o slăbiciune pentru Stonehenge?

Ideologia lor e foarte eclectică, unii sunt ultra-naționaliști de dreapta și rasiști, alții se apleacă mai mult spre ezoteric. Ai mereu miezul ăsta tare de naționalism, dar învelișul diferă și uneori nici nu crezi că e periculos, pentru că e mai degrabă amuzant. De exemplu, e un tip, Burghard Bangert, care se îmbracă în druid, are o barbă lungă albă și umblă într-un baston de Gandalf. El a construit (fără autorizație - n.red.) un fel de Stonehenge în sudul Germaniei, unde locuiește, în apropierea unui cimitir creștin. Asta e o altă temă a Reichsbürgerilor - vor să se întoarcă înainte de creștinism, pentru că acolo sunt adevăratele rădăcini ariane.  

În ultimele șase luni, am tot încercat să înțeleg, din punct de vedere rațional, ce se întâmplă în mișcarea asta, dar n-am reușit. Am realizat că nu e ceva neapărat rațional de explicat, că e vorba despre emoții. Ei gândesc așa: „e o conspirație împotriva poporului german și a mea și d-aia sunt nefericit.” Toate emoțiile astea fac ca faptele să pară de partea lor. Contradicțiile nu mai contează pentru că it feels right. Toate greutățile vieții capătă sens. Cred că așa funcționează gândirea lor.

De ce crezi că oamenii au ajuns în punctul acesta, în care se lasă pradă teoriei conspirației?

Mulți oameni încearcă să pună o tragedie personală sau o traumă într-un context mai larg, să-i dea un sens. Nu e vorba că „eu am greșit” sau „ei au greșit”, ci mai degrabă că „eu fac parte dintr-o societate care mă oprimă”. Sunt foarte sensibili dacă se apucă cineva să le explice de ce au ajuns în punctul ăsta. Chestia interesantă e că eu înțeleg perfect că oamenii spun că ceva nu e-n regulă. Dar problema e că nu există o narațiune care să explice de ce lucrurile merg rău, cum funcționează societatea capitalistă și cum sistemul e nedrept cu mulți oameni. Aici ar trebui să ne implicăm noi - în crearea unor narațiuni în care oamenii să își dorească să creadă, ceva pozitiv și care să facă lumea mai bună. În viziunea Reichsbürgerilor asupra lumii, oamenii de etnie diferită ar fi împușcați. Or, ăsta nu e un viitor prea bun.

Instalația „Das Reich”, foto de Valentina Nicolae

În lucrările tale anterioare ai explorat cât de asemănătoare sunt viețile adolescenților, radicalizați sau nu, până într-un anumit punct.

Da, asta fac prin obiectele de zi cu zi expuse, ăsta e efectul pe care-l urmăresc, pentru că îți sunt familiare și atunci nu ți se mai pare că extremismul e ceva așa, de pe altă planetă. E o chestie care se întâmplă super aproape de noi toți - asta vreau să arăt.

Apropo de asta, îmi place mult lucrarea lui Tobias Zielony, care expune în aceeași sală cu mine. Documentează încă din anii ‘90 cum trăiesc tinerii, iar fotografiile expuse aici arată mici momente de inocență din Germania anilor ‘90 și de la începutul mileniului. Aceeași inocență, când încă nu e totul decis, când încă se mai poate schimba ceva, vreau și eu s-o surprind. Când te uiți la fotografiile astea, nu știi: sunt făcute în Germania de Est sau de Vest? Care-i povestea din spatele lor? Dar îți dai seama că e o legătură între ele, un anumit spirit al timpului respectiv. Și te întrebi, oare ce s-a întâmplat cu ei? Unde sunt acum? Ar putea fi oriunde.