TRUMP: Vezi, spui dușmanului tot ce vrei să faci. Nici nu-i de mirare că te-ai bătut – nu-i de mirare că te-ai bătut cu ISIS toată viața ta de adult.

CLINTON (siderată): Asta e... Asta e o... Haideți să trecem la... Fact checkeri, vă rog, treceți la treabă.

În punctul ăsta, înainte de jumătatea primei dezbateri dintre candidații la președinția Statelor Unite, Donald Trump și Hillary Rodham Clinton, am știut că am venit s-o văd unde trebuie: la Colivia, casa de hackathoane, discuții, mini think tanking și dezmăț a „sorosiștilor” de la Funky Citizens.

Postase Elena Calistru pe facebook că ar face cafea pentru păsările de noapte dispuse să vină la Colivia să vadă dezbaterea. Am dat like, love, comment, going, în timp ce mă-ntorceam dintr-o călătorie care-mi dăduse deja ritmul circadian peste cap. Ce mai conta o noapte nedormită, dacă primeam bonus și-o dezbatere politică super relevantă, cu prieteni?

Dacă ai avut lucruri mai bune de făcut marți, între orele 4 și 6 dimineața, ora României, uite aici transcrierea dezbaterii (adnotată) în Washington Post, disecția (serioasă) în Financial Times, traducerea (utilă) în VICE. Și un rezumat eficient, în trei minute, al discuției.

Full disclosure: Funky Citizens îmi sunt prieteni, am văzut dezbaterea în opt, trântiți în bean bags și curioși să vedem în ce feluri își mai bagă Trump piciorul în gură. Ne cam știam toți dinainte, am băut cafea și cola și-am balotat fursecuri și pufuleți. Fuller disclosure: Funky Citizens a primit și finanțări de la guvernul SUA și vizite la Colivia din partea unor oficiali americani în misiune diplomatică la București. Dacă asta, sau studiile unora dintre membri prin afară, îi face sorosiști, ok. Altminteri, pufuleții și cola din noaptea dezbaterii ni i-am plătit noi, BYOB-style, nu administrația Obama. Fullest disclosure: tot Funky Citizens au, printre multe alte inițiative și proiecte, una de fact checking, care se numește Factual – și pe care-ați face bine să stați cu ochii, măcar în toamna asta, când vin peste noi parlamentarele.

Cam toți colegii mei din public urmăreau, în paralel cu dezbaterea, sursele de verificare a afirmațiilor candidaților de pe net. Fact-checking s-a făcut din plin – l-au făcut și suspecții de serviciu, și unii cunoscuți mai degrabă pentru dezvăluiri (inclusiv pentru infamele 30.000+ de mail-uri în care campania Clinton a complotat împotriva lui Bernie Sanders).

Fact-checking la greu, deci, pe Bloomberg, CNBC, NPR, The Guardian, The Wall Street Journal, USA Today – până și campania Clinton a avut propria echipă de verificare a afirmațiilor verificabile, în timp real. (Parcă văd asistentul ăla de campanie care propune ideea, cu ochii sclipitori și în tricou cu I’m with Her: „Ms. Clinton! The only way you can beat Mr. Trump is... with the truth!” Pe fundal începe să se audă The Star Spangled Banner și tot staff-ul de campanie se îmbrățișează). Meanwhile, cât ăștia erau ocupați cu documentarea și jurnalismul, la noi se publicau comparații și metafore (Trump = Vadim, Clinton = Iliescu, scrie dl. Cristian Tudor Popescu pentru Republica, dacă n-ai chef să dai click pe link).

Deci, deși probabil Hillary vorbește cu oamenii ei în citatul ăla de la început, oamenii mei de la Colivia mai că n-au aplaudat când au fost trimiși la treabă.

I-am întrebat pe oamenii ăștia de ce-au venit acolo. De ce nu dorm? De ce-i interesează dezbaterea asta într-atât încât să piardă nopțile din cauza ei. Pentru că pot? E și-ăsta un răspuns, într-o economie „flexibilă”, care ne-a lipit multora eticheta binecuvântat-odioasă de freelancer. Pentru c-ar trebui să ne pese tuturor – ăsta e alt răspuns, dar poate e arogant, într-o lume în care nu mai știi de ce nedreptate să-ți pese mai repede. De ce au fost, deci, oamenii ăia acolo?

„E o curiozitate mânată în mare parte de profesia de actor şi trainer de dezvoltare prin mijloace de actorie. Voiam să urmăresc atât diferenţele de discurs cât şi reacţiile şi filtrarea lor live. În timp ce urmăream, îmi testam intuiţia (din poziţia de necunoscător) asupra modalităţii în care era livrat mesajul dar şi impactului replicilor asupra fiecărui candidat încercând să surprind expresii şi microexpresii mai mult la nivel uman decât la nivel de politician. Un soi de vânătoare dintr-un bean bag :))” (Smaranda Caragea, actriță)

Smaranda a intuit ceva ce alții au dezbătut pe larg: resting bitch face-ul de care „suferă” Hillary Clinton e unul dintre motivele chintesențiale pentru care multora le e profund antipatică. Cât despre Trump, retorica lui e presărată din plin cu tactici de abuz emoțional.

„Am crescut uitându-mă la fotbal, dar treptat mi-a dispărut interesul pentru sport. Dar nu mi-am pierdut şi apetitul dobândit pentru competiţii. Aşa că politica internaţională a găsit un pat în care să se aşeze, deja încălzit. În plus, economia şi securitatea globală sunt nişte mize mai palpitante decât nişte trofee care oricum se înmânează repetitiv an de an.” (Liviu Bărbulescu, ilustrator)

Palpitante, dar nu exclusiv serioase. Niște caterincă încape oricând, indiferent cât e de groasă treaba. Trump a fost ținta predilectă:

(Nu, pe bune.)

Bine, nici prezentatorul Lester Holt (CNN) n-a scăpat: The  New Yorker l-a dat dispărut în timpul dezbaterii (Spoiler: Holt e registered Republican – un lucru care pare să le fi scăpat miilor de comentatori pro-Trump care l-au acuzat de părtinire fățișă în favoarea lui Clinton). Dar să revenim la caterincă:

Via imgflip
Via Daily Kos
Via Twitter

Ok, și dincolo de glumițe?

„În primul rând, suntem în 2016, era la un click distanţă treaba, şi oricum, Facebook-ul meu era atât de bombardat de update-uri/fact-check-uri/păreri etc., încât să NU mă uit ar fi fost adevărata provocare, ar fi fost nevoie de o muncă de evitare consistentă. Dar, trecând peste glumițe, să ne aducem puţin aminte ce s-a întâmplat acum câţiva ani: nişte oameni s-au jucat cu nişte credite neperformante şi, long story short, în România s-au tăiat salarii şi pensii, s-au îngheţat angajări şi a căzut în cap piaţa imobiliară. În linii mari. Da, sunt un om din România, dar asta nu mai e o chestie de sine stătătoare de foarte multă vreme. Orice eveniment global, şi cu atât mai mult alegerea preşedintelui celei mai mari puteri mondiale, va avea un efect sau altul asupra mea.

Mă rog, asupra noastră. Acum, sigur, aş putea pur şi simplu să citesc pe 9 noiembrie cine a câştigat şi gata, dar lucrez într-un domeniu în care luptăm de foarte multe ori pentru proactivitate în defavoarea reactivităţii, şi cumva îmi vine destul de natural să vreau să fiu la curent cu lucrurile în timp ce se întâmplă, mai degrabă decât după ce ele s-au întâmplat. Nu mai zic că House of Cards S05 apare abia la anul, trebuia să-mi iau şi eu doza :)” (Andrei Radu Szucs, ONG-ist la Funky Citizens, muzician la Omul cu Șobolani)

Și tot cu seriale:

„Apreciez nivelul culturii politice americane (și aici mă refer mai ales la faptul că cetățenii de rând sunt destul de bine informați și implicați în tot ce înseamnă viață politică) și mi se pare fascinantă dinamica de pe scena lor politică (de asta am și văzut de vreo șapte ori toate seriile din The West Wing, un serial care idealizează politica americană, dar care e super aproape de realitate – în timpul dezbaterii mi-a venit adeseori în minte scena asta:

Dincolo de interesul acesta specific, cred că clișeul despre cât de importante sunt alegerile din SUA pentru întreaga lume a devenit clișeu tocmai pentru că este adevărat – viziunea președintelui american poate avea un impact semnificativ asupra felului în care arată economia globală (iar noi nu trăim într-o bulă) sau în care arată stabilitatea regională (mai ales din perspectiva contraponderii la Rusia, post-Crimeea).

Nu în ultimul rând, dezbaterea m-a interesat foarte mult din perspectiva fact-checking-ului (pentru că și noi facem asta la Factual și mereu încercăm să învățăm din alte locuri). Da, fact-checking-ul a devenit foarte popular în ultima vreme și nu doar în Statele Unite. Deși se face asta de când există jurnalismul, această nouă formă de verificare se concentrează pe a vedea care este acuratețea afirmațiilor din spațiul public (se cheamă și political fact-checking) și, din perspectiva asta, se îndepărtează cumva de jurnalism. Scopul principal nu mai e acela de a informa corect, ci mai curând de a funcționa ca o formă de protecție a cetățeanului consumator de politică.

Totuși, creșterea acestui fenomen (dezbaterea a fost verificată live de cel puțin 5 platforme majore, inclusiv din presa tradițională) arată că există o nevoie/o problemă căreia îi răspunde – politicienii au invadat scena publică cu neadevăruri. De multe ori, datorită social media și rapidității cu care circulă informația, afirmațiile mincinoase ale politicienilor ajung direct la public și până apucă reacționeze media tradițională, minciunile devin adevăr pentru o mare parte din public (și câteodată rămân așa pentru că agenda media e acaparată de alt subiect, iar ce a spus politicianul X deja nu mai este o știre).

Multă lume pune apariția fact-checking-ului și pe seama unei subiectivități a media tradiționale sau a transformării acesteia în infotainment, o combinație care lasă nesatisfăcută o nevoie de a ști cine are dreptate până la urmă, nu cine a convins mai mult până la urmă. Din păcate, însă, cu toată această popularitate în creștere, pare cumva că gusturile publicului sunt deja mult prea obișnuite cu a căuta emoții și nu neapărat adevărul în alegerea celor care vor conduce țări. Cumva, după mii de promisiuni neîndeplinite de politicieni, pare că minciuna este luată ca un dat. Și de-asta mi-e teamă să nu ajungă mai multă lume la vorba românului cu „a furat/a mințit, dar a și făcut câte ceva”. (Elena Calistru, Funky Citizens & Factual)

Înainte să înceapă dezbaterea, Elena îmi povestise, doar pe jumătate mulțumită, că pariase înainte ca republicanii să-și anunțe nominalizarea pentru prezidențiale că va ieși Trump. A câștigat un bax de vin. Nicio cantitate de alcool, însă, nu ne anulează fiorul care ne cuprinde când ne imaginăm o lume în care „cel mai puternic om” e Trump. Elena menționează că The Donald s-a mai temperat, de când și-a schimbat managerul de campanie. Iar eu îmi aduc aminte că următorului președinte al SUA îi revine dreptul de a alege patru judecători la Curtea Supremă. Mandatele sunt pe viață, iar influența lor asupra politicilor SUA și, de multe ori, a celor din întreaga lume, e indiscutabilă.

Deci, de ce atâta fact checking? Cine are nevoie de adevăr? Sigur nu Trump. Poate că nici Hillary. Dar poate reușește să schimbe ceva pentru unul ca Rob Lowe, în sketch-ul de mai jos de la Colbert. Un cetățean nu neapărat turmentat, dar indecis – sunt mulți ca el la alegerile astea prezidențiale din State.

Și noi, aici, în România?

După dezbatere, Tiberiu (care, printre altele, pune muzică la party-uri) a estimat sec și fără dubiu, că Trump va pierde circa 4 puncte în sondaje după dezbatere. A fost moale, a opinat el. Hillary a fost mai bună. L-am ascultat și mi-am exprimat rezervele. Azi, la 4 zile după dezbatere, sondajele încep să-i dea dreptate.

Dacă fact checking-ul e goana disperată după adevăr, dacă trăim într-o lume în care cunoașterea s-a democratizat și dacă knowledge (still) is power, atunci poate, cumva, pe undeva, fact-checking is power to the people.

Imaginea principală via YouTube.