De la terasa casei din beton în care-și desfășoară activitatea prietenii de la revista Zeppelin, Bucureștiul pare un cub Rubik desfăcut. Orașul e compus din fâșii de culoare care se taie și din unghiuri aiurea, dar n-are nevoie să-l rezolve nimeni până la capăt. 

Tapio Snellman, realizator de film, arhitect și artist, e de-o săptămână în București și e fascinat de sinceritatea brutală a orașului. Vrea să facă ceva despre asta, deși nu știe încă ce anume. Deocamdată, o să prezinte în această seară câteva dintre filmele sale despre Detroit, Seul, Calcutta, Chicago sau New York. Majoritatea sunt proiecte artistice care se nasc pe lângă unele comerciale despre arhitectură și urbanism. Tapio - un finlandez timid mutat de mulți ani la Londra - spune că are mereu nevoie de un impuls pentru a se apuca de treabă. După aceea o ia aiurea pe străzi; se ferește să întrebe localnici, dar se descurcă. 

Aparatul lui de filmat caută suflete care se desprind dintre cărămizi și betoane, urmărește fantome. În acest scop, procedează după cum urmează:

  • Trece pe sub un pod victorian traversat zilnic de 3 milioane de oameni pentru a auzi efectul umanității asupra structurilor de oțel.
  • Se îndepărtează de turnul Trump din Chicago pe șine suspendate până-i diluează puterea. 
  • Se plimbă printre clădirile ce nu par goale, dar sunt, ale Detroit-ului. 
  • Descrie contururile clădirii new-yorkeze Park Avenue Armory. Înainte de reabilitare, clădirea pare cufundată într-o liniște de secol XIX, dar a fost simultan adăpost pentru femei vulnerabile și centru militar de comandă: aici s-au ținut, între altele, ședințele de urgență de pe 9 septembrie 2001. 
  • Decupează ulițele unui „moon village”, un depozit de amintiri ce supraviețuiește la marginea orașului Seul. 
  • Poveștile lui n-au subtitrări și nice voice-over-i, dar fantomele nici n-au nevoie de așa ceva.  

Cum decizi că vrei să faci povestea unui loc?

Tapio Snellman: Nu sunt bun când vine vorba de început un proiect. Proiectele cele mai bune vin ca un fel de produse secundare ale unora comerciale și mă întreb mereu dacă sunt artist sau sunt cumva dependent de comenzi. Mă refer aici nu doar la bani, ci și la contextul pe care pe care mi-l oferă. Atunci când lucrez nu fac o mare deosebire, pun aceeași dragoste, același efort și aceeași „cantitate” de idei într-un proiect comercial și într-un proiect artistic. Rămân însă și puțin frustrat că nu am puterea de a genera mai multe idei care să fie apoi finanțate, sunt puține proiecte pe care le-am făcut așa. Problema e că atunci când ceri bani trebuie să știi ce faci, iar eu aflu doar de-a lungul procesului. E la fel acum, când mă aflu în București: știu că mă atrage ceva, dar nu știu ce să fac cu asta. Și pot afla doar în timp ce lucrez. 

Cum încerci totuși să descoperi un oraș?

Totul ține de intuiție. Mi s-a cerut să fac un film despre Seul, ceea ce era absurd, pentru că nu era prea mult timp, bugetul era mic și nu știam nimic despre oraș. Cum să găsesc locații interesante care să-l descrie cu adevărat? Am vorbit cu mulți oameni din administrație, urbaniști și arhitecți, și am simțit că aveau foarte puține lucruri utile să-mi zică, pentru că aveau viziuni foarte dinăuntru, nu puteau să pună orașul în context. Pentru că aveam experiența lucrului în diferite orașe, și pentru că sunt absolut obsedat de orașe, am un fel de intuiție: știu când să fac dreapta sau stânga pentru a găsi ceva fascinant. Mi-am dat seama că nu pot întreba localnici.

Te tratează ca pe-un turist, nu?

Da. Mi-ar spune lucruri evidente și despre care ei consideră că descriu orașul, dar într-un sens mai larg nu vorbesc despre specificul locului. M-ar trimite poate către vreun reper important, dar orașele nu sunt despre asta. Așa că adesea hoinăresc prin orașe. Nu sunt un om cu multă încredere în sine, dar e un lucru în legătură de care sunt destul de sigur: că pot găsi perspective și situații, că pot înțelege destul de repede ce fel de oameni locuiesc într-un anumită zonă și felul în care relaționează în ansamblul orașului sau al țării. Mă bazez pe sensibilitatea asta, nu e vreo știință la mijloc. (Râde) 

Ești în București de vreo săptămână, te-ai născut într-un loc foarte diferit. În 2009 ai fost aici pentru un film despre melancolia orașelor ex-comuniste. Cum intri în contact cu asemenea intimități? 

Bucureștiul e foarte dezgolit, într-un anumit sens. În unele orașe simți că trebuie să pătrunzi niște straturi artificiale de modernitate. Aici, toate straturile istorice - inclusiv cele dinainte de comunism - sunt foarte evidente. Iar acolo unde au fost distrugeri sunt încă cicatrici. Asta face ca locul să fie unul foarte melancolic: te simți expus tuturor acestor greșeli, distrugeri, pierderi ale unor identități. E uimitor că poți să îndrepți camera în orice direcție și peste tot o să vezi lucrurile astea. 

Ai postat pe Facebook un filmuleț cu Casa Poporului. Mă gândeam la asta în timpul primului film pe care l-ai prezentat, cel despre Trump. Vezi arhitectura și ca pe un instrument al puterii? 

Te-ai gândi că nu mai e nevoie ca puterea să se arate în astfel de moduri. Nu știu dacă se aplică același simbolism peste epoci. Sunt sigur că puterea lui Donald Trump în America are de-a face cu vizibilitatea brandului său: tot ce face este ștampilat cu numele lui, aproape în fiecare oraș una dintre cele mai înalte clădiri e turnul Trump. Acum un an, aș fi spus că-i un concept demodat, dar acum îmi dau seama că oamenii uită ușor și încă răspund la aceleași trucuri.    

Clădirile astea erau un simbol al business-ului său, dar acum simbolizează puterea lui politică. 

Lăcomia pură pe care Trump o întruchipa și care era acceptabilă sau văzută chiar ca o virtute în Statele Unite e una, dar să vezi același brand în vârful puterii e înfricoșător. E aproape mai rău decât în dictaturi, unde există un soi de idealism dincolo de lăcomia personală. Sigur însă că și din idealism poate răsări lăcomia. În cazul Bucureștiului, e atât de ciudat pentru mine ca această clădire [Casa Poporului - n.r.] să fie folosită pentru o cu totul altă structură politică numită democrație. 

Unul dintre lucrurile care s-au întâmplat în timpul protestelor din iarnă a fost că oamenii au înconjurat Casa Poporului și s-au ținut de mâini. A părut un mod de a umaniza clădirea aceea gri.

Da, dar în același timp subliniază simbolismul clădirii, legat de acea bucată din trecutul României, iar asta e interesant. Problema într-un loc ca Marea Britanie - în care puterea e atât de împărțită între idei diferite despre democrație - e că nu există un unic simbol care poate fi atacat astfel... Poate că sunt mai degrabă sentimental decât politic, ca individ. (Râde) 

Dar se pare că toți devenim politici în ultimii ani. 

Asta-i adevărat. 

Foto: Ioana Marinescu (http://www.ioanamarinescu.com)

O parte dintre proiectele tale sunt despre transformarea unor foste spații industriale. Ce soluții funcționează?

Chiar dacă simt că sunt în continuare arhitect, nu sunt entuziasmat atât de tare de clădiri, ci de reutilizarea structurilor existente, mi se pare că-i mult mai fascinant și satisfăcător. Urăsc să risipesc, indiferent dacă-i vorba de mâncare sau altceva. Dacă nu-i vorba de-o problemă serioasă, a demola clădiri și a le înlocui cu altele mi se pare un atentat la istorie. Sunt întotdeauna fascinat de spațiile dezafectate care ar putea avea un viitor. Dacă aș fi arhitect, mi s-ar părea mult mai interesant să mă gândesc la ce-aș putea să fac cu ce există deja, în loc să încep de la zero. 

Am întrebat asta pentru că Bucureștiul pare într-un asemenea proces, aici multe clădiri industriale erau sau sunt încă aproape de centru. Nu par să există soluții, lumea încearcă să scape de rămășițele astea. 

Nu prea văd soluțiile, pentru că nu există destulă răbdare pentru asta. Reamenajarea unei clădiri nu e neapărat mai ieftină, dar e ceva extrem de poetic, valoros și util în a găsi noi scopuri noi pentru clădiri. Nu există nimic mai îngrozitor decât o suburbie repetitivă ridicată pe un teren gol. Nu înțeleg de ce ăsta e visul unei mari părți din umanitate. Dacă ar putea, inclusiv majoritatea chinezilor ar locui în bungalow-uri în stil american, cu un garaj și o peluză. Ce-i atât de fascinant în tipologia asta? Poate ține de o nevoie fundamentală de a sta pe pământul tău

Poate și pentru că asta e imaginea clasică pe care o vând multe filme.

Și care distruge planeta, într-o anumită măsură... Eu locuiesc la etajul al 16-lea al unui bloc social din Londra, construit după cel de-al Doilea Război Mondial și privatizat în parte. Mă fascinează amestecul de oameni și mi s-ar părea îngrozitor să fiu înconjurat de oameni aproximativ la fel ca mine. Am privilegiul să petrec timp și-n alte locuri și poate că dacă aș fi blocat acolo aș resimți lucrurile altfel, însă cred că bogăția vieții urbane ține de amestecul acesta de oameni.

Ce mai înseamnă identitatea într-un astfel de loc?

M-am mutat la Londra pentru că eram atașat de oraș, dar și pentru că pare, într-un fel, o casă imensă pentru persoane fără adăpost. Din prima zi acolo poți spune că ești londonez și nimeni n-o să-ți spune că nu-i așa, că n-ai stat destul pentru asta, pentru că majoritatea sunt de altundeva. Iubesc libertatea asta, faptul că poți să ai identitate. La un moment dat, în firma mea eram 11 oameni din 11 țări diferite și vorbeam 11 limbi materne. Exista o mare bogăție în experiența asta. Și totuși, simțeam toți că trăim într-un loc cu o identitate puternică pe nume Londra. Identitatea asta se schimbă permanent, dar nu cred că e distrusă de imigrație, ci doar de prea mulți bani care fac orașul inaccesibil pentru mulți oameni. Deci nu multiculturalismul distruge orașul.

Fotografii de Ioana Marinescu