Poezioara e beatnik/freestyle/spoken word-ish: „This is the water/And this is the well/Drink full and descend/The horse is the white of the eyes/And dark within”. Sună aproape a cântecel de grădiniță, dar felul în care e rostită de către o creatură de pe cea lume, aducând nițeluș a Abraham Lincoln (însă pusă pe toate relele, spre deosebire de marele om), ritmul mereu în schimbare – nu știi niciodată când vine următoarea înspăimântătoare pauză - și montajul de sunet (greierii, vântul, craniul care se face terci) sunt muzică în toată regula. Puțini sunt regizorii de film sau de televiziune, puțini sunt artiștii de orice fel care se pricep să folosească sunetul la fel de bine ca David Lynch. 

Într-o altă înfiorător-uluitoare scenă din episodul cu numărul opt al serialului Twin Peaks: Reîntoarcerea, o bucată celebrissimă a lui Krzysztof Penderecki își găsește, la aproape 60 de ani de când a fost scrisă, imaginile pe care le-a căutat atâta amar de vreme. Pe parcursul aceleiași ore de televiziune mai ai parte și de Nine Inch Nails, în postura – neobișnuită până și pentru ei – de cireșică de pe tort. Lynch le-a respins un prim cântec pe motiv că suna prea lynchian (!) și le-a cerut o bucată „care să-mi zbârlească părul”. Am mai avut ocazia s-o spun săptămâna asta – Reîntoarcerea e, din punctul meu de vedere, evenimentul anului trecut în cultura pop, iar muzica, firește, e unul dintre elementele-cheie.

(Mi)-am promis că nu dau vreun spoiler, nu pot decât să vă rog insistent să vedeți serialul (calm și pe îndelete, binge-uiala e pentru cei cu viețile sfărâmate de deadline-uri care nu pot decât să mai întârzie nițel inevitabila implozie a lumii-așa-cum-o-știm). Câteva note despre coloana sonoră, însă, nu cred c-o să vă strice cheful. Ar fi de observat că, deși zici c-a adoptat-o și deși i-a și dat un rol bunicel în film, regizorul american n-a pus-o pe Chrysta Bell să cânte – încă o dată, o decizie corectă: prea e fals-lynchiană pe scenă. 

În schimb, la momentul din primul episod în care se reunește câte ceva din ce-a mai rămas din gașca veche din Twin Peaks (la tinerimea nouăzecistă mă gândesc acum, dar toți ceilalți care au putut apărea au apărut), Chromatics sunt vedetele – scena nu e de găsit pe YouTube momentan, însă replica simpluță („James is still cool, He’s always been cool”) de dinainte ca volumul să înceapă să urce te face ferfeniță la capătul a două ore în care, oricum, munciseși ca un hamal. Nu e Lynch omul care-a inventat trucul ăsta și nu de muzică zdravănă ducem lipsă în serialele momentului (eu i-aș da o mențiune specială lui Brian Reitzell pentru American Gods), dar poți conta pe el dacă ai poftă să-ți servească o doză aproape letală de nostalgie grație – culmea! - unui cântec nou.

Că veni vorba de nostalgie, obsesia regizorului pentru mai toate soiurile de Americana imaginabile (evidentă, de altfel, și în albumele sale) alimentează o bună parte din Twin Peaks – Reîntoarcerea. Că e vorba de tradiționalism country-folk, de o piesă apăsat paseistă de la The Platters ori de un soul dărâmător – Norma și Ed, together at fucking last! - dintr-un concert al lui Otis Redding, în nici un moment nu te paște riscul împotmolirii în kitsch, în tapet fonic ori în muzică de lift. Cred că Tarantino e cel care spunea, la un moment dat, că atunci când „măriți” o imagine cu muzica potrivită nimic nu te poate face mai fericit și nu-i poate ferici mai tare pe spectatori – lui Lynch îi iese calimera de 18 ori din 18 încercări. Mai mult, nu e vorba de paseism de dragul paseismului, slalomul printre epoci și stiluri are ținte certe și justificări asemenea: iarăși, Twin Peaks se „dezvăluie” celor răbdători. Însă și-atunci cînd îți servește pe tavă noutăți de care nu știai sau pe care le ascultaseși cu o jumătate de ureche, constați că un tătăiță de 71 de ani e mai hipster și mai șmecher decît toți hipsterii și șmecherii momentului (exact în aceeași manieră procedează, de pildă, Jim Jarmusch).

Nu sunt deloc de neglijat nici mângâierile paternale pe cap: cred însă că Lynch însuși nu are cum să-și imagineze ce pustiu de bine le-a făcut unor puștani din estul Europei, destul de mari ca să-și amintească pe veci ce însemna viața de-a dreptul Cortinei de Fier, dar destul de mici ca să fi scăpat, totuși, nemutilați pe de-a-ntregul: Lynch însuși, zic, n-are cum să-și imagineze ce pustiu de bine le-a făcut acelor puștani aruncându-i în apa tulbure a suprarealismului și lăsându-i să învețe singuri să înoate (trebuie să înghesui în discuție, repede-repede și fără explicații, încă vreo câteva nume, pe lângă cele bine-știute: Laura Dern și Eddie Vedder, Naomi Watts și Moby, Catherine Coulson, Miguel Ferrer, Harry Dean Stanton). Nu știu, zău, ce-am făcut ca binele ăsta să ni se întoarcă înzecit, după 25 de ani. Știu însă că, după 25 de ani, nu prea mai avem timp la dispoziție: uitați-vă la clipuri iute, înainte ca ele să dispară de pe net. Luați apoi serialul propriu-zis la studiat. Dacă aveți cu tot dinadinsul nevoie de-un hashtag, sunt bucuros să vă spun că m-am gândit și la asta:  #IAMLAURAPALMER.