Începând cu 2010, am participat trei ani la rând la pelerinajul dedicat Sfântului Dumitru, care are loc pe dealul Mitropoliei din București. Mă gândeam la povestea pelerinajelor deja de prin 2009. Știam că vreau să mă aflu acolo, dar nu ca „documentarist”, cu atât mai puțin ca un soi de reporter, care merge într-un loc, își face treaba și e mulțumit. De fapt, tocmai o nemulțumire m-a făcut să abordez această temă - nemulțumire și curiozitate față de sentimentul religios.
Atunci când cineva este capabil de ceva ce tu nu poți face, se declanșează un sentiment hibrid de mirare și invidie. Credința este un fenomen complicat, în ciuda tuturor vocilor care susțin contrariul. Nu cred că te poți naște cu credința, ci tind să cred că mai degrabă ajungi la ea, uneori spontan, alteori mecanic. Personal, anii de gradiniță petrecuți la un internat condus de măicuțe catolice m-au îndepărtat de religie. Însă dorința de a putea (sau cel puțin de a încerca) ceea ce alții pot, a rămas.
Cred că în primul an când am fost la Sf. Dumitru nu am făcut mai mult de 10 cadre. Am fotografiat vânzătorii din afara zonei pelerinajului, fiindcă mi-a fost rușine să intervin cu aparatul de fotografiat într-o mulțime de oameni „dezbrăcați”, vulnerabili. Dar din clipa în care care am început să fotografiez pe dealul Mitropoliei, am resimțit o incredibilă nevoie de imagine a celor de acolo. Plecasem cu teamă că aș putea avea dificultăți în abordarea pelerinilor, dar aproape imediat am fost împărțit între cei care se aflau la coadă la moaște: cine dorea o fotografie de grup, cine un portret, cine un detaliu al unei icoane. Toți doreau să fie fotografiați. Marea lor majoritate nu au întrebat dacă sunt de la vreun ziar/publicație, dacă imaginile vor apărea undeva, dacă „or să fie dați la TV”, ci își doreau pur și simplu să fie fotografiați atunci, acolo. Imaginea lor va rezista mai mult decât ei sau decât mine, va rămâne dovada prezenței lor în acel context de credință.
Din 2014, am început să merg și la alte pelerinaje, dintre cele mari de pe teritoriul României. Am fost la Iași, la pelerinajul dedicat Sf. Parascheva, și acesta un pelerinaj urban, localizat în inima orașului. Am ajuns la pelerinajul de la Mănăstirea Nicula, de lângă Cluj, unde o icoană considerată făcătoare de minuni adună în fiecare an în jur de 30-40.000 credincioși pe un deal împădurit. O parte din imaginile pe care le-am adunat în seria pelerinajelor le puteți vedea aici.
Ca martor al acelor momente, ești încercat de multe sentimente. Speram să înțeleg dacă aș putea fi vreodată așa, împăcat și într-o transă autosuficientă. Aceste pelerinaje sunt situații care presupun un fundal construit în jurul sentimentelor de fericire, împăcare, luminozitate, dar în realitate mi s-au părut niște containere de suferință filtrată prin speranță. Pelerinajele sunt ca zgomotul dintre blocuri: au o vibrație ecranată, stranie și extrem de intensă. Pe dealul de la Nicula, se impuneau dese momente de liniște și reculegere, dictate de o voce caldă ce răsuna dintr-o boxă plasată în față mănăstirii. Era incredibil să vezi ce liniște poate produce obediența, cum multe mii de oameni puteau produce atâta liniște dintr-o dată, doar pentru că credeau și asta le era cerut în numele credinței. Dar chiar și în acele momente de liniște ireală, se auzea vag, dar constant un sunet ca cel produs de o mare centrală electrică.
Am ascultat multe povești, iar pe multe dintre ele nu aș fi vrut să le aud vreodată. Eu, care obișnuiesc să vorbesc puțin, am stat de vorbă cu sute de necunoscuți în decursul acestor ani, pentru că ei doreau să schimbe o vorbă sau să-și spună povestea pe lângă fotografie. Mulți oameni din provincie, și mai mulți din zonele rurale, acei oameni amalgamați prin facilul „oameni simpli”. Erau vii și electrici, ca un grup de tineri într-o excursie, fericiți să se afle acolo în acel zgomot, sau liniște, o dată pe an.
Zonele de absurd au fost adesea prezente, dar nu am dorit niciodată să le accentuez sau să alimentez nuanța de „senzațional”, cu atât mai puțin să-i ridiculizez pe cei care mi-au stat în față. Am încercat să răspund cu intimitate celor care au avut credința de a mă lăsa să le accesez intimitatea.
Am continuat să particip la pelerinaje până în 2015, când mi-am dat seamă că deja se crease o buclă, și nu mai avea rost să fotografiez. Obținusem unele dintre răspunsurile pe care le căutam, iar de altele mă îndepărtasem și mai mult. Am accesat o zonă care, într-un fel, m-a făcut să fiu invidios, frustrat, fiindcă mi-am dat seama că, pentru mine, de fapt Dumnezeu există doar atunci când mă dor dinții, cum spunea cineva.
