Prin anii ‘60, un savant a inventat un motor care produce o sursă inepuizabilă de energie, așa că (aproape) toate problemele umanității au fost rezolvate, iar civilizația a atins culmi nebănuite de performanță. Acum nimeni nu se prea mai ocupă de cercetare, scopul ultim al tuturor fiind un entertainment din ce în ce în ce mai bun.

În 2016, un alt savant pregătește primul mecanism de călătorit în timp (dar nu pentru știință, nu nu, tot pentru distracție - pe alte plantele se merge deja, nu mai e fun deloc, lumea vrea o nouă destinație). Doar că-i strică socotelile chiar fiul lui, un tip destul de cinic, singuratic și care se consideră un mare ratat. El îl ia de mână pe cititor, îi arată viitorul și-i spune cum e cu progresul, cu dezamăgirea, cu oamenii, cu nesiguranțele, cu iubirea.

„Omul care a cucerit timpul” („All Our Wrong Todays”) e romanul de debut al canadianului Elan Mastai - a devenit deja bestseller și a fost primit cu o tonă de cronici entuziaste. E un omagiu minunat adus lui Vonnegut, o carte simpatică și deșteaptă, care te-nghite de la primele pagini și-ți arată starea lumii de-acum, prin ochii unui personaj din viitor and he knows shit. Am ales capitolul 10, pentru că-i înduioșător și pentru că s-ar putea să vrei s-o suni pe mama ta după ce-l citești. (Luiza Vasiliu)


 


Bănuiesc că acum e un moment bun să menţionez că mama mea, Rebecca Barren, a murit acum patru luni într-un accident de domeniul fantasticului.

Da, în ciuda atâtor minuni tehnologice ale lumii din care vin, oamenii încă mai mor fără vreun motiv anume. Ba chiar se şi poartă ca nişte nesimţiţi fără vreun motiv anume. Scuze, încerc să-ţi vorbesc despre mama, nu despre tata.

Ca atâţia alţi gânditori influenţi, tata nu avea nevoie de nimic ce putea implica folosirea inutilă a creierului său. Bineînţeles că majoritatea funcţiilor ăstora putea fi automatizată. Dar mama şi-a asumat un rol de a impune o activitate manuală în viaţa noastră de familie, care putea fi percepută ca palpabilă şi de modă veche, dar în acelaşi timp ca nevrotică şi tristă. De parcă dacă nu i-ar fi împăturit personal hainele lui tata, dacă nu i-ar fi făcut curăţenie în birou, dacă nu i-ar fi servit mâncarea, el n-ar fi fost capabil să rezolve misterele călătoriei în timp. Şi, hei, e posibil să fi avut dreptate. Pentru că a rezolvat toate misterele călătoriei în timp şi, la câteva luni după moartea ei neaşteptată, totul s-a transformat într-un dezastru de proporţii.

S-au cunoscut la Universitatea din Toronto. Părinţii tatălui meu emigraseră din Viena în Toronto când avea nouă ani şi el n-a putut să scape niciodată de un accent austriac în pronunţia vocalelor. Mama a venit de la Leeds cu un program internaţional de schimb, pentru a-şi continua studiile la licenţa ei în literatură şi nu şi-a pierdut niciodată abilitatea britanică de a pendula spontan în interiorul dinamicii rigide de clasă.

Tata era masterand în fizică şi mama l-a observat prin campus, purtând tot timpul şosete desperecheate. A vrut să ştie dacă era o alegere vestimentară sau semnul cuiva care are lucruri mai importante de făcut. Într-o zi, s-a dus la el şi i-a dat un cadou – o cutie cu o sută de şosete identice. El habar n-avea cine e. În mai puţin de un an erau căsătoriţi şi fixaţi în rolurile vieţilor lor – tata era farul, mama era îngrijitorul care scurta fitilurile, întorcea ceasul, lustruia geamurile şi mătura treptele abrupte.

Tata a avut o soţie care a fost mai mult ca o mamă. Şi eu am avut o mamă care a fost mai mult ca o soră. Reputaţia tatălui meu l-a propulsat la vârful comunităţii academice, dar i-a refuzat mamei orice prietenii sincere, vulnerabile. Avea un rol de jucat – de moaşă a geniului tatălui meu – şi nu putea să recunoască în faţa nimănui că se simţea goală în interior, singură, şi că îi era teamă.

Numai în faţa mea. Mama îmi spunea totul. Eram confidentul ei, terapeutul ei nătâng, o ureche mereu gata să plece urechea la rezervorul ei fără fund de pălăvrăgeli anxioase. Rolul tatălui meu era să schimbe lumea. Rolul mamei mele era să construiască un cuib cald, moale, în care el să se adăpostească. Rolul meu era să o ascult pe mama vorbind încontinuu, ca să nu aibă o cădere nervoasă în timp ce suprimă ceva crucial despre ea, ceva care i-ar fi distrus tatălui meu starea expansivă de contemplare cosmică.

Alinarea mamei erau cărţile. Nu modulele virtuale captivante care ne plăceau nouă, celorlalţi, ci cărţile adevărate, din hârtie şi cerneală, pe care nu le mai tipărea nimeni, cu atât mai puţin să le scrie. Îşi petrecea timpul liber citind cuvinte scrise într-o epocă anterioară. Înainte să-l cunoască pe tata, îşi imaginase o carieră înconjurată de cărţi – pe care să le predea, să le redacteze, poate chiar să le scrie.

Ar trebui să clarific faptul că tata nu a cerut niciodată nimic din toate astea. Una dintre faţetele stării lui extatic-inconştiente de autosuficienţă grandioasă era că nu sesiza nici unul dintre lucrurile astea. Găsise cumva o parteneră care se eroda natural pe sine până la stadiul de ghem gri de aţă. A devenit perechea de şosete pufoase şi confortabile care era tot timpul curată şi pregătită în dulapul lui, de fiecare dată când îi era frig la picioare. Din câte ştia el, casa i le producea pur şi simplu la comandă.

Şi apoi, cu patru luni în urmă, în timp ce bea o cafea şi citea un roman pe un petic de iarbă din ansamblul lor rezidenţial, un sistem de navigaţie a funcţionat greşit şi a determinat o maşină zburătoare să se rupă din formaţie, să scape de sub control şi să împrăştie jumătate din mama pe peluză, într-o dâră umedă de sânge şi oase şi piele şi sfârşit.

Când cineva moare, e foarte rece şi nemişcat. Probabil că lucrul ăsta sună evident, dar când e maică-ta nu mai e aşa evident – e şocant. Te uiţi, fără aer şi năucit, cum tehnicienii medicali neutralizează câmpul de stază şi opresc metabolizatorul sintetic de organe. Dar gestul sentimental de a o pupa pe frunte te face să te dai înapoi, pentru că în momentul în care buzele tale îi ating pielea îţi dai seama exact cât de rece şi cât de nemişcată e, exact cât de permanente sunt răceala aia şi nemişcarea aia. Corpul tău sare înapoi de parcă ar fi fost aruncat în apă fiartă şi pentru prima dată în viaţă înţelegi moartea ca pe o stare biologică, un organism care nu mai funcţionează. Dacă nu ai atins un cadavru înainte, nu poţi înţelege anormalitatea viscerală a cărnii inerte înfăşurate în jurul unui obiect fără viaţă care poartă faţa mamei tale. Ţi se face rău de vinovăţie şi regret şi tristeţe pentru fiecare moment în care ţi-ai dat ochii peste cap iritat sau ai făcut abstracţie de o rugăminte pisăloagă sau ţi-ai lăsat mintea să rătăcească în timp ce ea îţi spunea o anecdotă neimportantă. Nu-ţi mai aminteşti nimic atent sau drăguţ sau cald din tot ce-ai făcut, chiar dacă logica îţi spune că sigur există. Tot ce îţi poţi aminti e cât de des ai fost mărunt şi meschin şi fals. A fost mama ta şi te-a iubit într-un fel în care nimeni n-a mai făcut-o şi n-o s-o mai facă şi acum nu mai e.

Când m-am născut, mama a plantat un lămâi pe proprietatea lor, şi, o dată pe an, de ziua mea, făcea tarte cu lămâie după reţeta bunicii ei. Copacul ăla, în vârstă de treizeci şi doi de ani, a fost îndeajuns de puternic ca să oprească maşina zburătoare înainte de a pătrunde prin geamul mare al biroului tatălui meu, unde el reflecta la chestiuni de o importanţă capitală şi mânca absent un sendviş cu brânză topită la cuptor, pe care i-l făcuse mama în timp ce îşi făcuse şi ei o cană de cafea, ca s-o bea când stă la soare şi citeşte un capitol din Marile speranţe înainte de a veni vremea să treacă printr-o altă rutină atent calculată, care îi făcea tatălui meu viaţa atât de plăcută şi pe care el avea să conştientizeze că ea o făcuse vreme de treizeci de ani numai după ce ea nu mai era.

Fără copacul ăla, tata ar fi şi el mort. Eu aş fi orfan. Şi aşa ar fi mult, mult mai bine pentru toată lumea.

Îmi aduc aminte cum a fost când eram copil şi am înţeles că numai jumătate din fiecare copac e vizibilă, că rădăcinile din pământ sunt la fel de mari ca crengile din cer, că cealaltă jumătate e subterană. Mi-a luat mult mai mult, devenisem deja adult, să înţeleg că şi oamenii sunt la fel.

 

Fotografie de Irina Munteanu