Poate că unii îl ştiu mai degrabă ca muzician şi ca membru al trupei The Pixels sau ca autor de scenografii şi coloane sonore pentru piese de teatru contemporan, însă Cătălin Rulea este şi artist vizual. După expoziţia recentă „Totul e regizat” din Bucureşti – găzduită de MNAC în noiembrie-ianuarie –, al cărui co-autor a fost, în tandem cu regizoarea Ioana Păun, Cătălin continuă cu o serie de expoziţii proprii în ţară, inspirate de iconografia mass-media. Mai exact, de imagini intens mediatizate, cu încărcătură filosofică şi mesaj puternic, care „se întipăresc în memoria colectivă precum cuvintele dintr-un dicţionar” şi devin „mai importante decât adevărurile şi experienţele empirice din viaţa noastră”.  Prima expoziţie a început deja la Iaşi şi poate fi vizitată până pe 24 martie, urmând să fie însoţită şi de piesa de teatru „Răpirea din Irak”. Un spectacol regizat de Ioana Păun, cu actorii Maria Popistaşu, Alec Secăreanu şi Paul Dunca, care s-a jucat iniţial în cadrul expoziţiei de la MNAC.

I-am pus câteva întrebări lui Cătălin ca să aflăm mai multe despre toate astea: 

Despre ce a fost expoziţia Totul e regizat şi cum a apărut ideea proiectului?

Totul e regizat e un proiect pe care l-am iniţiat împreună cu regizoarea Ioana Păun şi curatorul Alexandru Bălăşescu. A fost finanţat de Muzeul Naţional de Artă Contemporană şi expus la acelaşi muzeu. Concret, el a luat forma unei instalaţii în care, ca vizitator, alegeai calea participării în „lucrarea de artă” sau pe cea a consumatorului pasiv. Toate acestea erau înscenate vizitatorului, care nu ştia ce îl aşteaptă. La intrarea în spaţiu, era un perete obturator cu două săgeţi: stânga şi dreapta. Dacă o luai la dreapta, intrai în trei diorame (n.r. – încăperi ce formau cadrul unui tablou) şi erai văzut din exterior ca făcând parte din „lucrare”. Dacă o luai la stânga, erai un vizitator în muzeu şi priveai ce se întamplă cu cei care au luat-o prin dreapta. Cei din diorame aveau şi ei un conţinut asupra cărora puteau medita, dar erau şi actori în această regie.

Imediat după terminarea Universităţii de Artă, am rămas în minte cu o întrebare: Ce e arta şi la ce ne ajută ea? De atunci, tot ce am făcut este ghidat de această mirare şi îndoială. În expoziţia de la MNAC, am ridicat încă o dată această problemă, punând publicul în faţa procesului artistic în sine, în faţa generării pe loc a ceea ce numim artă şi a procesului care o generează. Artistul s-a dovedit a fi un regizor care profită de public, iar publicul un actor fără să vrea (This is a set-up).

Imagine din cadrul expoziţiei „Totul e regizat”

Suntem toţi parte a unui sistem care legitimează sau nu arta. Sistemul care atestă arta e aproape ca un studiu sociologic – la limita dintre ştiinţă şi predicţie. Avem muzeul, publicul, artistul, criticul, mass-media, comerciantul, galeristul etc. Produsul artistic în sine a ajuns la marginea interesului în lumea artei, pentru că arta este un proces intelectualizat în acest moment, o armă a socialului, o armă comercială, o armă mediatică. Principala componentă pe care am dezvoltat-o în legătură cu aceste afirmaţii e cea mass-media. Am făcut o paralelă între ideea puterii de manipulare şi „iconografiere” a mass-media şi social media.

Am publicat o carte de colorat în care am desenat momente marcante în imaginarul mass-media (n.r. – pe o parte din ele le găsiţi mai jos). De asemenea, o dioramă reprezenta spaţiul domestic în care se consumă produsul media, a doua – studioul tv unde se fabrică conţinutul media şi a treia conţinea un CCTV prin care te puteai vedea actor în această instalaţie (sinele). Pe TV-ul din spaţiul domestic vedeai publicul care trece prin studio şi se aşază pe scaunul de moderator.

2013, Irlanda de Nord. Vladimir Putin şi Barak Obama se întâlnesc într-un context internaţional tensionat. Putin susţine în Siria regimul preşedintelui Bashar al-Assad, în timp ce Statele Unite îi susţin pe militanţii împotriva sistemului. Un alt subiect fierbinte la acel moment era conflictul din Ucraina. Cei doi preşedinţi sunt surprinşi într-un time-out, când par doi oameni care nu au ce să-şi spună.
2011, Canada. Scott Jones (Australia) şi Alexandra Thomas (Canada) s-au aflat în mijlocul unor revolte a fanilor de la un meci de hochei din Vancouver, cu care nu aveau legătură. În timpul intervenţiei poliţiei, nu s-au aşteptat la folosirea forţei. Ea a căzut, s-a speriat, el a încercat să o liniştească şi a sărutat-o. Poliţia a trecut mai departe.

Când şi unde vor avea loc celelalte expoziţii? Ce conţin şi ce mesaje transmit?

După Totul este regizat, am continuat cu o expoziţie în Iaşi pe care am numit-o Imaginarul colectiv ca rezultat al selecţiei naturale. A avut loc la Borderline Art Space (n.r. – unde poate fi văzută până pe 24 martie) şi a fost finanţată în parte de Ministerul Culturii printr-un concurs. Am dezvoltat aici o iconografie inspirată de mass-media şi am tratat-o ca pe un ready-made. Imaginile intens mediatizate, cu o încărcătură filosofică şi cu un mesaj puternic, se întipăresc în memoria colectivă precum cuvintele dintr-un dicţionar care ne ajută să comunicăm. Aşa a fost scrisă istoria artei, stabilind borne estetice sau intelectuale, borne alese de un selecţioner care mai apoi le-a mediatizat până la stabilirea lor ca adevăr. Filmele fac acelaşi lucru, construiesc în imaginarul colectiv imagini mai importante decât adevărurile şi experienţele empirice din viaţa noastră. Aşa au fost sculptaţi în memoria colectivă Van Gogh, Eminescu, Picasso, Brâncuşi. Oamenii au nevoie de siguranţă în viaţa lor, doar aşa putem funcţiona, generăm sisteme şi istorii după care ne ghidăm viaţa. Discut aici doar emoţii, nu ştiinţă. Am pus aceste imagini într-un dialog şi mi-am creat propria mutaţie în alterarea imaginilor originale.

2003, Honng Kong. Virusul SARS se răspândeşte din Guangdong în Asia şi apar cazuri chiar şi pe alte continente. SARS este un virus mutant care s-a transmis de la animale la oameni, făcând victime în special în cazul persoanelor trecute de 50 de ani (mortalitate de 50%).
2016, Londra. Theresa May devine prim-ministru britanic, după demisia lui James Cameron. May soseşte la palat pentru ca regina Elisabeta a II-a să-i solicite formarea unei noi administraţii.

[Pentru expoziţia din Iaşi], am colorat cu creioane colorate desenele din cartea de colorat şi am mai adăugat imagini noi, cum ar fi asasinarea ambasadorului rus. Tripticul (n.r. – un ansamblu de trei picturi) este pictat special pentru expoziţia de la Iaşi. Am făcut figurine din plastilină cu Iliescu şi Michael Jackson tot pentru expoziţia de la Iaşi, unde am recreat mediul domestic – canapea, scaune, masă, televizor. Cu desenele colorate am vrut să sugerez că imaginile din imaginarul colectiv au puterea unei lucrări de artă în sine, pentru că ne sunt familiare, pentru că sunt încarcate de sens, informaţie şi istorie. Intervenţia mea a fost minimă, după cum am spus, le consider aproape ready-made. Expoziţiile ce vor urma vor dezvolta probabil aceste teorii de mai sus, dar nu se vor îndepărta de afirmaţia iniţială. Oraşele vizate sunt Timişoara şi Cluj, dar încă nu ştiu când vor avea loc.

2016, Ankara. Ambasadorul Rusiei în Turcia, Andrei Karlov, este asasinat într-o galerie de artă de un tânăr ofiţer în forţele speciale turce, îmbrăcat în civil, care a strigat „Nu uitaţi de Alep” în timpul actului. Tânărul asasin, Mevlut Mert Altintas, a fost omorât în altercaţiile ce au urmat la ieşirea din galerie. Fotograful Burhan Ozbilici a suprins întregul eveniment.
1992, Bucureşti. Preşedintele Ion Iliescu şi Michael Jackson taie panglica întinsă de impresarul Marcel Avram, care a intermediat aducerea megastarului la Bucureşti.

Mass-media pune constant accent pe importanța adevărului. Expoziția își propune să urmărească modul în care se mass-media se folosește de imagini pentru a impune o anumită interprtare. Dacă majoritatea oamenilor ajung să creadă un anumit lucru, acesta devine adevăr în imaginarul colectiv. Prin distorsiunea acestui proces, se poate deseori întampla ca un neadevăr să se transforme în axiomă, devenind punct de plecare al unor alte teorii și interpretări. Poate de aceea cuvântul anului 2016 a fost desemnat „post-truth”, pe care eu îl traduc ca pe un adevăr alternativ, menit să camufleze informația sau să o reinterpreteze în folosul unei părți.”

 

Cătălin Rulea, în comunicatul de presă despre expoziţia din Iaşi 

De ce ne-ai recomanda să vedem spectacolul Răpirea din Irak al Ioanei Păun? Unde şi când îl putem vedea?

Răpirea din Irak se joacă pe 17 martie la Iaşi, în galeria Borderline Art Space. Este un re-enactment al evenimentelor mediatizate în legătură cu răpirea celor trei ziarişti români în 2005. Piesa s-a jucat pentru prima dată la MNAC şi o să încerc să o aduc la fiecare expoziţie. De ce să vedeţi piesa? Pentru că seamănă cu unul dintre desenele mele: recunoşti personaje, recunoşti evenimente, ai referinţe, eşti informat... dar întrebările nu încetează să apară. Ce este adevărat în ceea ce vedem şi în ce măsură un adevăr exprimat artistic stă lângă un adevăr exprimat „documentar”?

2005, Irak. Un video cu un grup de jurnalişti români răpiţi de Al Qaeda devine viral pe internet. Jurnaliştii au fost eliberaţi după 55 de zile, însă detaliile negocierilor, precum şi identitatea părţilor implicate, rămân obscure.

Ce crezi că avem de învăţat din fenomenul post-truth?

Când vorbim de mass-media versus artă contemporană versus artă pop, putem observa existenţa adevărurilor, şi nu a adevărului. Adevărul pare a fi o noţiune demodată. Oamenii refuză până şi adevăruri ştiinţifice, pentru că axiomele ştiinţifice pot fi desfiinţate în lupta cu pragmatismul şi nevoile imediate. 

Să luăm o afirmaţie neadevărată, cu alte cuvinte, o minciună. Suficient mediatizată şi susţinută emoţional, ea devine credibilă pentru o majoritate de consumatori. Când lucrezi cu oameni şi te adresezi lor, nu ai cum să-i ignori, ar fi o greşeală. Dacă vorbeşti cu ei, trebuie să ştii că ei consideră minciuna un adevăr. Atunci nu ai altceva de făcut decât să consideri şi tu minciuna adevăr şi să încerci să găseşti rezolvarea problemei pornind de la această axiomă greşită pe care începi să construieşti. Mai consumerist spus: lucrezi la un proiect de PR pentru un politician şi oamenii cred că politicianul a furat. Nici nu mai contează dacă a furat sau nu per se, contează să rezolvi această percepţie negativă chiar pornind de la ideea că a furat (deşi el nu a furat). Sunt cazuri pe care le vezi în publicitate şi foarte mult în politică, dar şi în lumea artei (vezi cazul Gunter Grass).

Această minimizare a adevărului e foarte prezentă acum în spaţiul public. Se vede în cazul Donald Trump, dar şi în cazurile Antena3, RomâniaTV sau în alte strategii mai mult sau mai puţin politice. Cu minciuna intens susţinută emoţional e foarte greu să te lupţi raţional. E foarte greu să mai construieşti o imagine realistă a lui Brâncuşi sau Eminescu (citez special din mainstream ca să îmi susţin cazul). Interesant este că aceste teoretizări sunt familiare foarte multor intelectuali sau oameni publici de bună credinţă, care totuşi nu îşi pot risca procentele din sondaje luptându-se cu conştiinţa colectivă.

Ce avem de învăţat? Nu putem decât să ne minunăm şi să ne întrebăm dacă Evul Mediu până la urmă este chiar aşa de departe. Ai văzut ce înseamnă să crezi că Pământul nu este centrul universului atunci când toată lumea crede opusul.

Flancat de duo-urile Bush-Abdullah (prinţul Arabiei Saudite) şi Iliescu-Jackson este Omran Daqneesh, un copil sirian de 6 ani care a fost rănit anul trecut într-un bombardament în Alep şi a apărut pe toate canalele de ştiri. A fost salvat împreună cu cele două surori şi fratele de 10 ani. La scurt timp, locuinţa din care a fost scos a căzut sub dărâmături. Taberele combatante s-au învinuit una pe cealaltă de acest atac şi chiar au existat acuze de falsitate şi regizare a ştirii.

Dincolo de proiectul ăsta, când nu cânţi şi lucrezi în teatru, ce-ţi place să urmăreşti şi să transmiţi ca artist vizual?

Ca artist vizual sunt marcat de întrebarea Ce e arta şi la ce ne ajută ea?, atunci când cred că arta are un rol ontologic şi filosofic. Altfel, cred că arta are diferite aplicaţii şi încerc să mă bucur de mici reuşite, mai mult sau mai puţin estetice, cum ar fi o fotografie, un graphic design, o ilustraţie. În general, sunt un om de echipă şi nu toate proiectele în care sunt implicat mă reprezintă 100%. Fac muzică în cadrul unor proiecte în care nu sunt singur şi câteodată nu sunt nici măcar actorul principal. Scenografie şi design fac în contextul aceluiaşi dialog în echipă. În 2017, dezvolt împreună cu Ioana Păun un proiect pentru care am obţinut finanţare şi porneşte de la un scenariu pe care l-am scris despre un bolnav mintal şi relaţia lui cu societatea „sănătoasă”. O să ia forma unei piese de teatru axată foarte mult pe sound design – cred că acest proiect mă reprezintă şi sunt foarte ataşat de el.