În ultimii ani, am luat parte la cel puțin trei tentative eștuate de a crea în România un echivalent al Actors’ Equity, uniunea de tip sindical care-i reprezintă pe actorii și regizorii din țările anglofone.
Fiecare întâlnire a urmat, mai mult sau mai puțin, același desfășurător: un grup de oameni de teatru, sătui să fie abuzați de către unul din cele două sisteme teatrale (sau de către amândouă), organizează o întâlnire preliminară cu scopul de a crea un grup de lucru care să propună regulile și structura unui sindicat al actorilor și regizorilor, pe modelul Actors’ Equity. La cele două-trei întâlniri ulterioare e din ce în ce mai greu ca participanții să se concentreze pe subiectele stabilite, se discută mult în contradictoriu, până la urmă ajungându-se într-o fundătură. De ce se întâmplă așa mereu?
Pentru a încerca să pui ordine în starea haotică în care a ajuns teatrul (mai ales în București), ar trebui stabilit un principiu de bază, care acum lipsește. Cine are prioritate? Actorii angajați permanent? Actorii independenți/freelanceri? Ambele categorii de actori? Cum ar putea ei să aibă același statut?
Înainte de toate însă, câteva informații de context, despre cele două sisteme teatrale din România.
Cel mai vechi și mai bogat dintre ele este rețeaua teatrelor de stat. Este sistemul moștenit din fosta societate socialistă, cu teatre subvenționate fie de către guvernul central (teatrele naționale), fie de către autoritățile locale. Deși autoritatea finanțatoare diferă, modelul este același: teatrul de repertoriu, adică un teatru ce păstrează producțiile teatrale într-un repertoriu prezentat în alternanță în zile diferite. Pentru ca acest lucru să fie posibil, un teatru de repertoriu are nevoie de o companie permanentă de actori și tehnicieni (unele teatre au, de asemenea, și regizori și scenografi angajați permanent, altele nu).
Sistemul mai nou și mai sărac este cel independent. El constă dintr-o mulțime de companii de teatru care își obțin finanțările din diverse surse, inclusiv din fonduri publice. Unele au propriile spații, altele funcționează pe bază de proiecte, altele au o orientare comercială (centrată pe vânzarea de bilete), altele au o orientare ideologică (socială, politică etc.), unele cred în teatrul de artă, altele experimentează cu diferite tipuri de comunicare, unele emulează teatrele de stat și își creează un repertoriu – chiar și unul tradițional, de piese clasice. Încet-încet, sistemul independent a atins o masă critică. Numărul producțiilor anuale din teatrele independente este deja de ordinul sutelor la nivel național, cele mai multe fiind concentrate în marile orașe.
Angajarea permanentă într-un teatru de stat este un vis la care unii actori aspiră mai mult sau mai puțin declarat, în vreme ce alții resping acest model și urmează cariere de independenți (freelanceri).
IETM (International network for contemporary performing arts) organizează între 20 și 23 aprilie la București evenimentul Plenary Meeting, al cărui focus îl reprezintă statutul artistului în societatea contemporană, precum și condițiile financiare și sociale în care se exercită azi profesiile artistice.
Să începem cu prima categorie. O parte din actorii angajați permanent (m-aș aventura să estimez că, în teatrele bune, procentul este pe la 30%, iar în teatrele mai puțin bune, undeva la 60-70%) sunt actori care, probabil, nu și-ar găsi ușor de lucru dacă ar fi nevoiți să concureze ca actori independenți pe o piață de teatru deschisă. Prin urmare, pentru aceștia, singura opțiune este statu-quo-ul – ceea ce înseamnă că au garantată activitatea în teatrul de care aparțin și li se aplică aceleași legi ca în cazul funcționarilor publici, cu toate beneficiile și măsurile de protecție socială prevăzute de legile în vigoare. Restul actorilor angajați permanent – cei pe care i-ar distribui oricum majoritatea regizorilor – încearcă să minimalizeze volumul de muncă din teatrul de care aparțin, ca să le rămână timp și energie pentru alte oportunități. Ei vor să se miște liber pe piața de teatru (precum și pe cea de film, TV etc.), dar în același timp să-și păstreze o plasă de siguranță prin contractul permanent.
Cea de-a doua categorie, a independenților/freelancerilor, pune preț pe libertate, înainte de orice. Cu toate astea, unii dintre ei cedează la un moment dat tentației unui contract de muncă permanent, când sunt convinși de unii directori artistici, când obosesc să mai trăiască în precaritate sau când încep să se simtă acasă într-un teatru de stat, în urma mai multor colaborări temporare. Restul rămân fermi pe poziții și își păstrează libertatea, uneori din rațiuni ideologice, alteori, pur și simplu, din cauza unui caracter independent.
Relativ nouă este însă o zonă gri, din ce în ce mai extinsă în ultima vreme, cu proiecte care fie sunt produse de companii de stat, fie sunt independente, fie sunt coproducții între teatre de stat și companii independente, și care angajează actori din ambele categorii, având interese diferite, ba uneori chiar divergente. Cum poți programa o repetiție sau un spectacol cu actori din categorii diferite? Cine are prioritate? În București, programarea spectacolelor aproape că se blochează uneori, teatrele fiind de facto în conflict între ele pentru a programa un spectacol, cooptând actori care joacă în diferite producții și care ar trebui să fie prezenți în același timp pe scene diferite. (Spre exemplu, ultima mea premieră de la ARCUB, având actori angajați permanent în instituții diferite, dar și actori freelanceri, s-a putut programa într-o singură zi din luna martie și în niciuna din luna aprilie 2017.) Unii actori încearcă să joace mai puțin în teatrul unde sunt angajați, unde primesc același salariu, indiferent în câte spectacole ar juca, și mai mult în alte instituții, unde primesc bani în plus. Pentru alții, situația e la polul opus: în același spectacol unde joacă un actor angajat și un freelancer, acesta din urmă e plătit per reprezentație, deci interesat în cât mai multe spectacole. Între timp, producătorii independenți așteaptă ca teatrele de stat să-și stabilească programele ca să-și poată planifica propria activitate. Iar acest lucru devine tot mai dificil, aproape absurd.
Pentru a încerca să pui ordine în starea haotică în care a ajuns teatrul (mai ales în București), ar trebui stabilit un principiu de bază, care acum lipsește.
Cine are prioritate? Actorii angajați permanent? Actorii independenți/freelanceri? Ambele categorii de actori? Cum ar putea ei avea același statut?
Trebuie luate în considerare apoi și chestiuni mai specifice. Profesia de actor este una bazată pe oportunități. Un actor trebuie să fie pregătit și în formă de fiecare dată când apare la orizont vreo audiție, vreun anunț sau vreo recomandare. Uneori, actorii încep să lucreze foarte din scurt. Unele proiectele se amână sau se anulează, altele se materializează dintr-o dată. S-ar părea că în profesia asta ai nevoie și de mult noroc, nu doar de abilități și de talent. Iar norocul este individual.
Mai mult, actorii sunt adesea, prin natura muncii lor, dependenți de aprecierea celorlalți, de confirmarea primită din partea colegilor, de părerea publicului și de valoarea lor de box-office. Din acest punct de vedere, ei nu se simt și nici nu sunt egali.
Nu în ultimul rând, să nu uităm că actorii sunt artiști, și fiecare are căutări, interese și gusturi personale. Ceea ce unuia îi place, altuia îi displace profund.
Să găsești un interes comun pentru acești profesioniști profund individualiști este, fără îndoială, o sarcină foarte complicată.
Să adăugăm la toate acestea scindarea mai amplă manifestată la nivelul întregii societăți românești, în ceea ce privește modelul de dezvoltare și drumul către definirea așa-numitului „proiect de țară” (cum îl denumesc politicienii). În acest an, scindarea dintre cetățenii români este la fel de acută ca la începutul anilor ’90, când România era proaspăt ieșită din era național-comunistă. Populația pare să se fi împărțit din nou în două mari grupuri, cu viziuni foarte diferite asupra tipului de societate în care vrea să trăiască. Un grup crede în expandarea perpetuă a statului social, cu cât mai multe servicii gratuite și o cât mai mare protecție socială. Celălalt vrea mai puține reguli și reglementări, abilitatea de a se mișca mai liber în politică (acum, în România, un partid se poate crea cu doar trei membri fondatori) și în economie, precum și mai puțină corupție. În ultima vreme, au avut loc proteste publice de amploare împotriva partidului aflat acum la putere, ca urmare a încercării sale de a modifica anumite prevederi ale Codului Penal, astfel încât politicienii să evite condamnarea pentru anumite fapte de corupție. Dar acest partid a fost votat de către o mare parte din populație, iar una dintre primele măsuri pe care le-a adoptat, odată ajuns la putere, a fost să mărească salariile actorilor cu 50%. Prin urmare, actorii fac parte din ambele grupuri, unii dintre ei fiind mulțumiți cu creșterea salariilor, alții protestând împotriva clasei politice corupte.
Este posibil să ajungem la un punct comun legat de ceea ce ne dorim, în condițiile în care avem abordări atât de diferite? Credem măcar că avem interese comune, când nu putem cădea de acord asupra unor modele și valori de bază?
Dezbaterea statutului artiștilor de teatru și formularea unei concluzii care să-i mulțumească pe cât mai mulți dintre ei îmi par un efort sisific. Dar ar trebui totuși să-l facem cât mai repede, altfel riscăm o paralizie totală.
Articolul reprezintă traducerea în limba română a unui material scris și publicat în limba engleză sub titlul „What Do We Really Want? Creating a Union for Actors in Romania” pe howlround.com. De aceea, unele precizări pot părea redundante cititorului român.
Textul face parte dintr-o serie care analizează problemele cu care se confruntă artiștii în România lui 2017, realizată cu ocazia întâlnirii IETM - International network for contemporary performing arts, care va avea loc la București.
