Când am ajuns duminica asta la Control, clubul era plin ochi. Asta n-ar fi fost ceva neobișnuit pentru un concert sau un party, doar că toată lumea venise la o întâlnire cu un scriitor. E drept, Irvine Welsh nu-i tocmai un scriitor obișnuit, ci unul care, din anii '90 încoace, dă de pereți cu tot feluri de tabuuri. După ce-a explorat subteranele punkului și-ale primelor rave-uri, după tot soiuri de eșecuri pe piața muncii, o carieră abandonată de muzician și-o depedență de heroină, Welsh s-a apucat de scris. Și primul lui roman, Trainspotting, a devenit aproape instant o carte-cult, fiindcă făcea loc în literatură unei lumi cât se poate de marginale, populate cu junkiști rătăciți, gata să fenteze oricând regulile sociale așezate.

Odată cu ecranizarea lui Danny Boyle din 1996, Trainspotting a devenit fetișul unor generații care nu-și găsea locul în cultura mainstream, rebeli cu sau fără cauză, „dirty numb angel boys” (cum cântă Underworld pe beat-uri electrice în Born Slippy, piesa-imn de pe coloana sonoră), tineri pe care tranziția tulbure a societății i-a prins la mijloc. Alte câteva dintre romanele scriitorului scoțian, care-a împărțit lumea între fani dedicați și critici feroce, au fost transformate în filme (Acid House, Filth, și Porno, ecranizat anul trecut sub titlul Trainspotting 2), așa că aura lui Welsh, de cronicar hardcorist al periferiilor sociale, a devenit din ce în ce mai robustă. Cărțile lui au rupt pactul elitist la care a aderat cea mai mare parte a literaturii, și tocmai de-asta găștile de la întâlnirile cu el seamănă mai mult cu mulțimile adunate la concert decât cu gurpurile selecte de la evenimente literare.

Duminica asta, la 11 ani de când am tradus în română Trainspotting și la 9 ani de când am tradus Porno, m-am întâlnit cu Irvine Welsh la București, unde cei de la Z9HUB l-au invitat să stea de vorbă cu cititorii. Când ne-am văzut, Welsh, în romanele căruia dai la tot pasul de beții și drogangeli epopeice, inspirate în mare parte din propriile aventuri de alterare a conștiinței, părea cât se poate de fresh. Un tip înalt și foarte bine făcut, puțin stresat că nu apucase să-și facă runda matinală de jogging, și un pic obosit după câteva reprize de interviuri. Doar cele câteva tatuaje un pic șterse de pe brațe („Eadem Ratio Regit” - expresia latină pentru „Se aplică aceleași reguli” - și-un craniu carnavalesc, sprijinit pe două zaruri) ți-ar putea da de înțeles că nu e, totuși, un fost antrenor de fitness. Am stat de vorbă despre schimbările politice la care asistăm acum, despre îmbătrânire, droguri și internet.

Asta e cea mai neplăcută parte din munca de scriitor? Să fiți mult timp pe drum și să fiți nevoit să răspundeți la tone de interviuri, ca să vă promovați cărțile?

N-aș zice că e cea mai neplăcută chestie, dar uneori se-ntâmplă ca două-trei zile să răspunzi mereu la aceleași întrebări. Cu toate astea, trebuie să respecți faptul că persoana respectivă îți pune întrebările alea pentru prima oară. Dacă ai scris o carte, vrei ca oamenii s-o cunoască, așa că devine parte din job și-ți asumi rolul ăsta.

Care-s întrebările pe care le primiți cel mai des?

Aproape toată lumea mă întreabă de unde-mi iau ideile.

O întrebare grea, aproape metafizică.

Da, o nebunie, dacă stai să te gândești la sinapse și al emisferele creierului și la toate astea. Și mereu sunt întrebat despre filmele Trainspotting, Filth, Trainspotting 2 și ce părere are mama despre cărțile mele. (râde)

Mamele, mereu putem conta pe ele să păstreze ordinea. Citiți știrile dimineața?

Nu, mă trezesc la 6, lucrez, fac mișcare, iau masa, mă duc la o cafenea, la un bar sau la cinema. Știrile mi le iau, în mare parte, de pe Twitter, când apuc.

Și cum le faceți față? Cu cinism? Sau dimpotrivă, vă apucați să bombăniți despre halul în care a ajuns lumea?

Bombăn un pic pe Twitter. Dacă Trump mai postează câte ceva, scriu un „Fuck off!” și dau mesajul lui mai departe (râde). Ceva de genul, ca să mă descarc. Dar nu iau lucrurile astea prea în tragic. Oricând, în orice colț al lumii se întâmplă și se vor întâmpla lucruri bune și lucruri rele. Nu poți internaliza totul și nu poți lua personal realitatea asta. Mi se întâmplă să mă implic emoțional în anumite subiecte, cum ar fi conflictele recente de la Madrid / Barcelona. Fiindcă, pe de o parte, secesiunea mi se pare un subiect interesant, dar pe de alta, fiindcă știu oameni acolo și le înțeleg durerea. De exemplu, în Somalia se întâmplă acum niște chestii oribile, dar le ignor, voit sau nu, atâta vreme cât sunt departe de problema aia și nu am vreun prieten somalez ale cărui postări să mă țină la curent cu ce se întâmplă.

Bănuiesc că în cazul Catalunyei mai intervine și faptul că vă trimite cu gândul la problema independenței Scoției.

Așa e. Mă interesează felul în care se pune presiune asupra acestor vechi state imperialiste și schimbările pe care le provoacă la nivelul economiei și-al societății. E interesant să vezi ce se întâmplă acum în lume și sunt convins că schimbările se vor intensifica. Exemplul Spaniei arată că privilegiile sunt puse la îndoială, iar reacția celor care sunt la conducere e să le spună oamenilor „Noi suntem la putere! Aceasta e conducere autoritară, nu democrație. Asta e legea noastră și voi trebuie s-o acceptați.” Cred că ne așteaptă vremuri foarte provocatoare, în care astfel de situații conflictuale pot fi scânteia unor transformări cu ramificații majore în restul lumii.

Welsh, la sesiunea de autografe în Control

Credeți că protestele pot avea schimbări reale sau sunt mai degrabă niște răbufniri care, pentru a avea efecte reale, ar trebui urmate de eforturi pe termen lung ale cetățenilor?

Protestele masive sunt importante, dar lucrurile se schimbă oricum, cu sau fără ele. La nivel economic, nu mai suntem legați de pământ și de fabrici. În conceptualismul în care trăim, nu mai suntem legați de nimic. Tindem spre zero costuri, salarii zero, aproape tot ce producem e bun digital sau proprietate intelectuală. Nu mai avem fundament nici pentru capitalism, nici pentru socialism. La nivelul societății, suntem blocați și gravităm între două tabere. Sunt oameni care cred că trebuie să existe regimuri autoritare, fasciste și niște elite care să ne spună ce să facem și să încerce să țină lucrurile laolaltă. Alții văd în aceste vremuri o ocazie pentru libertate reală și vor să dea de pământ cu toate constructele astea de clasă, gen, diviziunea muncii în grila capitalistă ș.a.m.d. Să le depășim odată pentru totdeauna. Vedem cum toate instituțiile, de la Biserica Catolică la Hollywood, sunt corupte, patriarhale și încep să se dezintegreze încet. Lucrurile se schimbă, fie că nouă ne place sau nu. Toate marile state imperialiste se arată din ce în ce mai inadecvate la democrația modernă. E drept, oamenii ies în stradă la Barcelona, și presiunea oamenilor în stradă e importantă, dar presiunea e sistemică.

Schimbările astea polarizează din ce în ce mai mult societatea și partea conservatoare ripostează imediat ce simte că se zdruncină statu-quo-ul.

E un argument foarte comun, pe care am ajuns să-l apreciez mai mult odată cu vârsta. Eu și oamenii ca mine schimbăm tot în viață, doar de dragul de a face asta. Eu sunt un anarhist emoțional, cred în haosul permanent și în revoluția continuă, dar probabil că e foarte stresant să trăiești așa. Prin urmare, într-un fel, ai nevoie de conservatori, de oameni care să spună „Opriți-vă!”, care să tragă frânele, să încerce să conserve anumite valori și anumite instituții, în numele coeziunii și al stabilității. La urma urmei, astea sunt lucrurile care ne protejează pe termen lung. Între taberele astea două există o negociere constantă. Cum ziceam, încep să înțeleg asta pe măsură ce îmbătrânesc, dar nu uita, eu eram ăla care zicea mereu să dărâmăm toate statuile.

Apropo de asta, am văzut anul trecut Trainspotting 2 și am devenit foarte melancolică, fiindcă i-am văzut pe unii dintre eroii adolescenței mele cum au îmbătrânit. Dumneavoastră cum vă împăcați cu îmbătrânirea?

Dacă te gândești la generația părinților noștri, ei nu s-au confruntat cu o cultură digitalizată a sinelui și cu un efect așa de puternic al media. Cred că noi experimentăm îmbătrânirea mult mai diferit. Avem toate schimbările de dietă, de lifestyle etc., prin care putem să ne menținem mai ușor sănătoși și în putere. Dar în același timp, avem narcisismul, înrădăcinat în individualismul din societatea noastră, care nu-ți permite să îmbătrânești la fel. Te agăți de tinerețe. Și, de exemplu, de-asta mai găsești în cluburi oameni în vârstă, ca mine, care se-ntorc acolo și mai iau droguri. Pentru că, în esență, sunt niște puști.

Chiar citeam un articol în care se dezbătea care ar fi o vârstă rezonabilă la care să te oprești din a mai merge în cluburi.

(Râde) Într-un fel, eu n-am mai vrut să fiu DJ și să pun muzică fiindcă eram cel mai bătrân din club și mi se părea detestabil. Acum, chiar dacă mă gândesc că-s cel mai bătrân din club, mă doare fix în cur. E greu, ce să zic. De curând, eram la Amsterdam Dance Event, unde m-am întâlnit cu o grămadă dintre tovarășii mei vechi, care acum țin în picioare toate evenimentele astea: DJ-ii old-school, care acum organizează tot felul de festivaluri prin lume, de la New York, la Brighton, care conduc reviste mișto, de muzică și DJ-ing. Și toți eram niște bătrânei. Uite, așa arătam noi la cină la Amsterdam (îmi arată câteva fotografii din telefon și râde). Ăștia sunt foștii raveri.

Ar fi interesant de văzut ce-ar fi zis Irvine Welsh care mergea la rave-uri despre Irvine Welsh care mănâncă acum alimente organice.

Uneori, după câteva luni bune în care n-am ieșit din casă, ne mai gândim ce tare ar fi să ieșim, să ne-mbătăm sau să mai luăm niște droguri. În restul timpului, stăm la calculator, atenți la ce mâncăm și la chestii de genul ăsta, dar din când în când, „Pfoaaa, ce tare-ar fi un party!”. (Râde)

Vlad Pojoga, Irvine Welsh, Andra Matzal și Ștefan Baghiu la Z9Culture

Cum s-a schimbat felul în care oamenii consumă droguri de când ați început dvs. să consumați droguri și să scrieți despre oameni care fac asta, și până azi?

Acum e super mainstream, nu-i așa? Cred că, atunci când muzica dance a câștigat teren în anii ’80, a normalizat stilul ăla de viață și a legitimat consumul de droguri, într-o asemenea măsură încât azi nu mai e mare brânză dacă cineva merge într-un club, ia un pill sau trage o linie de coca. Nu mai e perceput ca periculos sau adictiv, ci mai degrabă ca și când ai bea o ceașcă de ceai. Azi există, de asemenea, și mult mai multe opțiuni, cum se întâmplă cu toate chestiile în consumerism.

Mai credeți că e posibil ca, în contextul ăsta, să mai existe o cultură a underground-ului?

Cred că underground-ul a murit cu totul odată cu era internetului. Dar mai cred că, încet-încet, revine la viață. Și asta fiindcă trupele de muzică nu prea mai pot monetiza nimic, și sunt nevoite să meargă să țină concerte pentru a scoate bani. Asta înseamnă că multe trupe locale reîncep să cânte și că scena indigenă se revigorează ușor-ușor. Internetul a schimbat mult lucrurile. Eu, de exemplu, credeam că netul e o bibliotecă uriașă pe care o am la degetul mic. Zilele trecute, voiam să fac o documentare despre fraude imobiliare, fiindcă scriu o poveste care are de-a face cu asta. Am intrat pe net și-am dat peste 500 de pagini de rezultate cu tot felul de anunțuri comerciale legate de imobiliare. Asta nu-i o bibliotecă, în pizda mă-sii. Mi-am dat seama că e mult mai ușor să mă duc la o bibliotecă adevărată și s-o rog pe bibliotecară să-mi caute tot ce au pe subiectul ăla. Pe internet, ca să cauți singur, ajungi să stai o zi în fața ecranului, ești frustrat și nu găsești mereu ce-ți trebuie. La bibliotecă, vorbești cu o ființă umană și obții ce vrei în cinci minute.

Ce efecte credeți că are asupra culturii faptul că nu mai există zona aia underground, unde să fermenteze ideile subversive?

Într-adevăr, azi e foarte greu să fii transgresiv. Ca să înțelegem de ce, trebuie să ne uităm în tot felul de zone, cum ar fi și faptul că din ce în ce mai mulți tineri locuiesc cu părinții lor. Cred că oamenii ăștia ajung mult mai puțin transgresivi și rebeli și aderă mult mai ușor la norme. Sunt multe tendințe care-i fac pe oameni să fie intrinsec conservatori. Dar și asta se schimbă. Ai văzut ce se întâmplă în cazuri ca referendumul din UK sau Barcelona, unde oamenii se radicalizează pornind de la experiențele pe care le au cu statul. Peste tot în Europa și SUA se întâmplă.

Citeam un articol al dvs., în care spuneați că, dacă ați scrie azi Trainspotting, nu credeți că ar mai avea șanse să fie publicat. De ce?

În primul rând, cred că editorii ar fi mult mai puțin interesați. Atenția oamenilor a scăzut foarte mult și oamenilor le-ar fi mult mai greu să se concentreze la o carte ca asta. De asemenea, uite un exemplu bun. Când am fost la Hollywood, mi-au zis „Dă-ne următorul Trainspotting!”, și eu am crezut că vor ceva pe bune underground, dar ei, de fapt, voiau Trainspotting 2, cu aceleași personaje. Oamenii vor același brand, vor ceva cunoscut. Nu vor să riște. Asta se întâmplă când societatea devine mai conservatoare. Și da, cred că educația și cultura se îngustează din ce în ce mai mult, dar în același timp cred că oamenii învață pur și simplu din realitate, din experiențele proprii și din transformările societății.

Nu v-a enervat un pic faptul că oamenii ăștia de la Hollywood voiau, de fapt, să reîncălzează Trainspotting?

Ba da, m-a enervat, dar când au început să vină banii, am zis „Ei bine, pot să tolerez asta”. (Râde)

A fost greu s-ajungeți la o versiune de compromis între așteptările dvs. și cele ale Hollywood-ului?

Cred că mereu e vorba de un schimb. Desigur, trebuie să încerci să păstrezi cât mai nealterată viziunea ta asupra poveștii, dar nimic nu ține doar de ceea ce face și vrea o singură persoană. Chiar și la o carte, ai editori, oameni pe vânzări etc. și cu toți trebuie să ajungi la o înțelegere. La o carte, însă, ai mult mai multă libertate ca la un film. Și în ceea ce privește publicul e o treabă colaborativă, și oamenii, la rândul lor, sunt foarte sofisticați. De exemplu, cred că romanul începe să fie înlocuit cu serialele TV, care modifică felul în care se construiește și se spune o poveste. Trebuie să fii atent la schimbările astea, să le înțelegi.

Dacă vreți să vedeți cum s-a apucat Welsh de scris, ce părere are despre criticii care-i fac praf cărțile sau cum l-a ajutat literatura să se lase de droguri, aveți mai jos înregistrarea video a discuției cu scriitorul, care-a avut loc duminica asta la clubul Control din București. Sau mergeți miercurea asta la Sibiu, unde puteți sta de vorbă cu el live, la Teatrul Gong. 

Proiectul „Zona Nouă a Culturii” este organizat de Universitatea Lucian Blaga din Sibiu și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.