Când eram în facultate, am văzut We Need to Talk about Kevin (2011) , un film despre o relație toxică mamă-fiu, de vreo patru ori. Am studiat regia din filmul ăla pe toate părțile. Chiar dacă era un film imperfect, avea niște secvențe impresioniste care mă seduceau complet. Admirația mea post-adolescentină a mai trecut între timp, dar m-am bucurat foarte tare să stau 15 minute de vorbă cu Lynne la Les Films de Cannes. Are o energie și o sensibilitate rare, și deși eram foarte emoționată, am simțit că și ea era.

Chiar dacă a-nceput recent să fie primită în rândurile rarefiate de la Hollywood, cu filme în care au jucat staruri precum Tilda Swinton și Ezra Miller (practic Miller e revelația lui Lynne), iar mai nou Joaquin Phoenix, care o adoră, Lynne Ramsay a făcut înainte niște filme influențate de kitchen sink cinema, cu tineri din suburbii, cu familii complicate, cu tați abuzivi, cu violență on și off-screen, dar și cu poezie bressoniană.

Structura din You Were Never Really Here (2017) e foarte fragmentată, omagiu adus filmelor de gen americane, dar mai ales filmelor lui Hitchcock, cu referințe surprinzătoare la Psycho, unde flashback-urile protagonistului sunt redate ca niște crize epileptice. Impresionismul pe care-l remarcasem la filmul precedent e și mai marcant acum, fiind foarte greu de delimitat ce se întâmplă în capul protagonistului și ce se întâmplă în realitate, inclusiv la nivelul interacțiunilor pe care le are cu celelalte personaje. Pentru rolul ăsta, Joaquin Phoenix își poartă trupul ca un costum, e ca o bestie, dar îți înmoaie sufletul instantaneu când îl vezi ca pe un copil mic, cântând cu mama lui la masă.

La un moment dat, în timpul filmărilor, Ramsay a intrat în apă cu Phoenix și i-a arătat cum să joace o secvență. După, a ieșit udă din cap până-n picioare și a continuat să regizeze. Phoenix spune într-un interviu că în momentul ăla Ramsay l-a câștigat cu totul. I-am luat un interviu scurt, de 15 minute, înainte cu câteva ore să-i văd filmul la Les Films de Cannes, într-o avanpremieră. Probabil că n-are relevanță s-o zic, dar și pe mine m-a cucerit.

Trailerul filmului „You Were Never Really Here” (2017)

Scena9: Majoritatea filmelor dvs. vorbesc despre traumă și stările psihice și emoționale prin care trec personajele. E valabil și pentru noul film, You Were Never Really Here.

Lynne Ramsay: Cred că întotdeauna am fost interesată de studiul de personaj. Ratcatcher, primul meu film, e despre un copil care vine dintr-un mediu foarte marginal, Morvern Callar e despre o femeie care pierde multe lucruri pe parcurs, și care merge într-o călătorie cu tot cu trecutul ei, We Need To Talk About Kevin e despre o mamă care își chestionează iubirea față de fiul ei. E ciudat când îmi mai zice lumea că vorbesc despre traume, pentru că până acum nu m-am mai gândit la chestia asta. E mai degrabă dorința de a spune ceva despre niște personaje complexe, care au un trecut problematic, se aliniază cumva niște lucruri acolo și e drept că întotdeauna gravitez în jurul unor personaje care nu-s niciodată la extreme, ci au câte puțin din toate.

Cred că filmul (n.r. Ratcatcher) s-a născut în Glasgow. Apoi Morvern Callar a fost o adaptare parțială după un roman. Mi s-a părut că e o femeie extraordinară care se pierde în lume și face o grămadă de lucruri inconsecvente, era un personaj iconic. Și a devenit un film cult, care-a inspirat multe tinere, încă primesc e-mail-uri cu mesaje de mulțumire. E unul dintre filmele mele preferate.

Filmele veneau în tandem cu felul în care mă schimbam și mă formam și eu, cu gândurile mele, astfel că We Need to Talk about Kevin a apărut într-o perioadă în care mă gândeam cum ar fi să devin la rândul meu mamă. A fost un what if scenario, ce se întâmplă dacă nu îți iubești copilul - sau poate îl iubești, dar el e într-un fel sau altul foarte dificil. Iar filmul ăsta nou (n.r. You Were Never Really Here) e despre un bărbat în criză, despre o criză a masculinității. Deci sunt aspecte diferite, nu sunt toate despre copii, dar sunt personaje care păstrează ceva inocență în ele, totuși. Pe de altă parte, cum ziceam, e o parte foarte mare din copilăria mea acolo.

Dar copiii? Sunt o parte importantă din cinemaul dvs., fie că vorbim despre viața unor copii din suburbii (Ratcatcher), fie viața unui puști burghez, Kevin (We need to talk about Kevin).

Ratcatcher e despre mediul în care am crescut eu. Provin dintr-un mediu foarte working-class și-am simțit că trebuie să fac un film despre asta, din frânturile de amintiri care mi-au mai rămas. În felul ăsta, a fost mai mult despre fratele meu decât despre mine, care s-a confruntat și mai mult cu mediul ăsta toxic, în care te maturizezi foarte repede. Iar copiii din film nu mai făcuseră actorie niciodată, așa că a fost o experiență minunată.

Tilda Swinton în „We Need to Talk about Kevin” (r. Lynne Ramsay)

Cum l-ați ales pe copilul din film?

E de multe ori cel la care nici nu te-ai gândi, copiii care vin și dansează și cântă și se simt bine în pielea lor nu mă interesează neapărat, ci mai degrabă cei mai timizi și încorsetați. Iar protagonistul din film era foarte drăguț, avea niște urechi clăpăuge, nu avea o frumusețe convențională. Era foarte natural. Ceilalți chiar veneau din locuri și mai rele, erau orfani sau veneau din medii abuzive, erau extrem de curajoși. Nu le-am dat un scenariu, ci doar le spuneam ce urmează să facem în ziua respectivă, oricum nu înțelegeau regia, dacă le spuneam frumos să facă ceva îmi spuneau fuck you, erau obișnuiți cu un alt tip de abordare. Le-a plăcut foarte mult experiența, nu voiau să se mai termine, jucau cărți prin autobuz și legau prietenii.

Pentru mine, însă, a fost foarte greu. Era primul meu lungmetraj și trebuia să fie un film de vară, numai că a plouat enorm, nu se mai oprea ploaia. Am tot întârziat și am insistat să continuăm, doar că eram niște oameni abia ieșiți din facultatea de film, nimeni nu avea încredere în noi. Și-mi părea foarte rău, copiii aveau atâta entuziasm și atâta energie bună, mă încărcau, erau zile în care mă gândeam dacă să continui sau nu.

Asta v-a ținut în film? Ați fi renunțat altfel?

Da, pentru că ei erau minunați și simțeam că pierd ceva. Și-a mai fost ceva. A fost o coincidență, am prins ceva pe film. Ne chemase producătorul să vedem pelicula pentru că era ceva în neregulă cu imaginea. Și am mers la cinema și am văzut cel mai frumos lucru din viața mea. Directorul de imagine greșise cu ceva și ieșise ușor sub-expus, i-am spus să facă la fel și cu restul (râde). Acum e diferit, oamenii folosesc tehnologia digitală, unde ai mult mai multă libertate. Eu mă bucur că am putut avea disciplina și norocul să filmez pe peliculă, sper să se mai întâmple asta cândva.

Filmele dvs au o sensibilitate poetică foarte pregnantă, în care imaginea capătă un sens metaforic, cum ar fi o secvență care mi-a rămas în cap: în Ratcatcher, e un prim-plan cu chipul inert al unui băiețel care tocmai s-a înecat într-un lac; pe sunet auzim respirația celuilalt băiat, cel care l-a împins în apă. E foarte puternic. Și e un tip de cinema din ce în ce mai rar întâlnit.

E o bucată pe care poți să și meditezi puțin. Wow. Am uitat complet de ea, să știi. Eu am început ca fotograf, mă impresionau filmele din anii ’40-’50, filmele din epoca mută, C.T. Dreyer, cu Patimile Ioanei D’Arc (1928). E un film foarte traumatizant, dar extrem de modern. Mama și tata îl iubeau pe Hitchcock, care are un fel foarte vizual de a spune o poveste. În zilele noastre, totul e explicit, or ce mă interesează pe mine e în afară, ceea ce nu vezi și lași ca spectatorul să recompună, să zăbovesc asupra unui detaliu care poate nu spune nimic, să încerc să creez emoție. Când m-am dus la facultatea de film, am vrut inițial să mă fac director de imagine, având și fotografia în spate. Începusem, însă, să mă duc și la cursurile de sunet, să învăț ce poate să facă sunetul și cum mă poate ajuta. Evident, toată lumea a râs de mine - știi cum e în industria asta. Într-o echipă de filmare sunetul e tot timpul lăsat pe ultimul loc.

Văzusem Blue Velvet (1986) când aveam 15 ani cu un iubit anarhist (râde) și el fusese foarte impresionat de sunet. Și filmul lui Bresson, A Man Escaped/Un condamné à mort s'est échappé (1956), m-a făcut să simt foarte multe lucruri. Mă supără când producătorii impun un stil de lucru și o gândire foarte convenționale. Dai picture lock și abia apoi te muți la sunet. Eu lucrez mai întâi sunetul și muzica. Mi se pare foarte important, pentru că sunetul poate să schimbe radical montajul și felul în care se conturează povestea.

Stopcadru din „Ratcatcher” (r. Lynne Ramsay)

Ce puteți să ne spuneți despre You Were Never Really Here? E un anti-film de gen?

Da, cumva, pentru că îți distruge orice tip de așteptare în legătură cu personajul. E un om supus greșelii, fără niciun fel de misiune, un fel de walking dead sinucigaș. Îi pasă foarte puțin de el, de viața lui - de asta se și numește așa filmul, el nu e mai niciodată acolo. Și n-are nimic sexy în el, e un fel de Cocoșatul de la Notre-Dame. Oamenii nu l-au recunoscut pe Joaquin Phoenix pe stradă, atât de mult s-a transformat. Și chestia asta ne-a ajutat foarte mult, am putut să ne mișcăm în voie.

Ce citiți acum? Ținând cont că multe dintre filmele dvs. sunt adaptări, bănuiesc că citiți mult.

Citesc câteva lucruri acum. E ceva ce mi-a propus Casey Affleck, Coal Black Horse. Lui i-a plăcut foarte mult și mi se pare și mie foarte bun și poate va ieși ceva din asta. În ultimul an nu am mai avut prea mult timp să citesc, dar încerc să mai recuperez, mai ales din clasici.

Filmele mele nu sunt adaptări obișnuite. M-au interesat mai mult personajele și situațiile în care sunt puse, cum era în We Need to Talk About Kevin, care prezintă o chestie foarte controversată de fapt, un lucru despre care femeile nu vorbesc aproape niciodată, deși e o teamă comună. Și așa a ajuns un bestseller în UK, mai puțin în SUA. Asta s-a întâmplat și cu The Lovely Bones, iar uneori e bine că se întâmplă așa. Alteori hrănește niște așteptări ale publicului, care își dorește ca filmul să fie fidel cărții. Și ăsta e unul dintre motivele pentru care nu am mai ajuns să fac The Lovely Bones. Le spun întotdeauna autorilor de planurile mele cu textul, dar am mari emoții când vin să vadă filmul. De exemplu, Jonathan Ames (n.r. - autorul lui You Were Never Really Here) tocmai a văzut filmul la Cannes și mi s-a părut minunat că i-a plăcut.


Fotografia principală a fost realizată de Doria Drăgușin.