De cele mai multe ori, prin părțile acestea de lume vorbim despre Africa în tușe groase, mai ales în comparații nefericite: „și în Africa au ăia drumuri mai bune”, „nici în Burkina Faso sau Ghana nu se fură așa” etc. În imaginarul nostru colectiv, întreg continentul african tinde să fie perceput drept un spațiu sălbatic, un focar de corupție și conflicte interminabile, un loc bântuit de foamete. Nii Obodai, crescut în Anglia, Nigeria și Ghana, este un nume major în lumea fotografiei din Africa. Majoritatea proiectelor lui dărâmă stereotipurile care înconjoară continentul - sărăcia, neputința, războiul - și pun accent pe viața de zi cu zi a oamenilor obișnuiți. Nii Obodai oferă imaginea unei Africi complexe, demne, unde tradiția și modernitatea se întrepătrund. Prin fotografia sa, putem înțelege mai bine unele dintre nuanțele acelor lumi, fără să fim intoxicați de clișee reducționiste. Am vorbit cu Nii despre relația dintre conceptul de peisaj și cultură, despre identitate, politică și artă, cât și despre transformările prin care trece fotografia în Africa.
Când și de ce te-ai apucat de fotografie?
Răspunsul vine destul de simplu. Am primit o cameră foto, care s-a dovedit a fi mai apoi o ocazie ideală să mă conectez cu diferite nivele culturale. Crescând în afara Ghanei, acolo existau destul de multe lucruri despre care eu nu știam, iar fotografia mi-a permis să mă apropii de subiectele la care nu aveam deloc acces. Lucram în mediul business la momentul respectiv, dar mi-am dat seama că sunt mult mai fericit dacă sunt înconjurat de artiști, jurnaliști și creativi, așa că, treptat, am început să gravitez în jurul acestui mediu.
Ce te inspiră și ce anume îți hrănește curiozitatea?
Frumusețea, în sens larg. Poate fi și o problemă socială care mă intrigă și îmi stârnește întrebări. De altfel, spiritualitatea, prietenii sau fețele oamenilor mă fac foarte curios.
Frumusețea este un concept abstract.
Da, dar cum poți investiga abstractul? E o problemă de observație, atenție și practică. Atunci când lucrurile merg în direcția asta, da, e ușor să spui că ești inspirat de frumusețe, dar frumusețea e mai mult decât atât. E un mod de comunicare.
Imaginea frumuseții poate fi dictată din exterior?
Sigur că poate fi influențată de factori exteriori, însă trebuie să vină din interior mai întâi. Nu poți să creezi frumusețe doar din exterior.
Apropo de asta, în ceea ce privește relația putere-cunoaștere, Foucault spune că o formă de autoritate decide ce e cunoaștere și ce nu. Crezi că acest lucru poate fi aplicat și în cazul frumuseții?
Absolut. Sunt constructe și concepte sigure cu privire la frumusețe, dar asta nu înseamnă că este adevărat un singur punct de vedere. Cred că frumusețea are foarte multe fețe, miroase diferit, are gust diferit și arată diferit. Depinde foarte mult de mediu, de circumstanțe sau de ce înseamnă cunoaștere într-o anumită cultură.
Venind vorba de cultura în care trăiești, crezi că există o frumusețe specifică pentru Africa? Trebuie să recunoaștem că este un teritoriu foarte vast, însă sunt anumite particularități care pot fi urmărite?
Africa, ca spațiu uniform, e o complexitate a unei idei foarte simple. Nu doar europenii consideră Africa un astfel de spațiu, ci și foarte mulți africani. În realitate, fiecare dintre noi reprezintă un spațiu diferit, un ideal și o filosofie diferită, dar cu o expresie proprie, care te definește și te diferențiază de ceilalți.
De multe ori, Africa e reprezentată ca un spațiu uniform în diferite domenii, indiferent că vorbim de artă sau cercetare. Acest lucru se întamplă doar din dorința de a fi validat de ceea ce se consideră a fi o autoritate instituționalizată?
Astea sunt forțele pieței care lucrează și vor să influențeze pentru profitul sau beneficiul propriu. Poate suntem într-o eroare și credem că validarea e ceea ce contează. În esență, nu asta contează. Cred că ar trebui să ne îndreptăm spre cooperare și schimb de idei. Aș fi mult mai confortabil cu aceste dinamici decât să spun că arta sau cunoașterea sunt tranzacționate deorece credem că avem un beneficiu din partea unei surse.
Vorbești de piață, dar e vorba totuși și despre supraviețuire. Cum funcționează asta? Ești forțat să joci după regulile pieței, iar atunci când atingi un anumit nivel să nu-ți mai pese de piață?
Cred că e important pentru tine să înțelegi constructele din interiorul lumii tale culturale și, în cazul în care nu poți face asta, să înveți să o faci. Evident, nu toată lumea va avea această perspectivă, însă poți să fii ok cu faptul că ești artist și creezi ceva strict pentru Vest. Poate într-un fel întăresc stereotipuri care nu sunt sănătoase și care se construiesc continuu pe baza ignoranței. Dar dacă ești artist, este foarte important să-ți găsești mai întâi autenticitatea, să înveți acele constructe care definesc ce e bine și ce nu în artă, conform propriului tău sistem de valori, propriei cosmologii. E foarte simplu: înveți regulile ca mai apoi să le încalci. Funcționează bine. E ca și cum ai fi un șofer de curse, trebuie să știi cum să schimbi vitezele ca să poți câștiga o cursă. Odată ce știi cum să faci asta, știi cum să intri în joc și să câștigi. Poate o să faci niște lucruri care nu sunt atât de ortodoxe pe cât ar trebui și vei găsi diferite modalități pentru a-ți mări șansele. Asta e pentru că știi că funcționează motorul. Cred că principiul ăsta se aplică la orice. Regulile nu sunt rele, te ghidează. Odată ce le înțelegi, poți să le aplici cum poți mai bine.
Cum e piața fotografiei? Există doar o piață sau putem vorbi într-o manieră teritorială, cu piețe diferite în care poți jongla? De exemplu, cum e o piață din America diferită de una din Africa?
Cred că este o piață fluidă, care produce bani sau nu. Ea decide ce e potrivit: ceea ce e în vogă sau ceva din ce se poate face bani. Sunt diferite contexte culturale, dar la sfârșitul zilei, pentru mine, este o piață care produce sau nu produce bani. Am aflat că există o piață solidă în Nigeria, unde schimbul de artă este într-adevăr în creștere. La fel se întâmplă și în Sudul Africii. Este în creștere în Ghana, iar acest fapt va influența piețele din Europa. La un moment dat, vor avea o versiune proprie a ce ar trebui să fie considerată artă africană; azi va fi „ok, hai să vedem ce cumpără nigerienii”. Unele dintre vechile concepte vor fi înlăturate, pentru că monetizarea artei dintr-o poziție locală influențează piața internațională, care a afectat întotdeauna punctul nostru de vedere cu privire la ceea ce e considerată artă valoroasă sau nu.
Cât de importantă e politica în această ecuație? Ești de acord că Europa este pregătită să absoarbă orice formă de artă africană, chiar dacă este puternic politizată?
E doar politică? Nu pot spune că înțeleg pe deplin raționamentul european, așa că nu pot vorbi din punctul lor de vedere. Nu m-aș simți confortabil să vorbesc despre așteptările pe care le au europenii de la Africa pentru că nu am acea fundație a cunoașterii. Pot vorbi despre aspectele politice ale artei africane, dar chiar și atunci încă sunt într-un proces de învățare. Ca artist, adun informații de la colegii mei de pe continent, ca să pot să le înțeleg mai bine motivele. Pentru mine, să vorbesc în termeni de reflecție și chiar să judec ce înțeleg europenii legat de arta africană e... nu vreau să mă pun în acea poziție. Nu sunt european și nu mă simt bine să vorbesc despre ce cred. Am un mod de a gândi multicultural și accept și alte puncte de vedere.
Ești politic și în ceea ce faci? De exemplu, proiectul Who Knows Tomorrow? l-ai gândit dintr-o perspectivă politică?
Nu cred că intenția mea a fost să livrez un mesaj politic. Cred că îmi puneam mie întrebări. Dar înțeleg asta cu fotografia. Când realizezi ceva, o faci și pentru că urmează să o împărtășești. Poate vrei ca munca ta să aibă un impact. Nu poți determina asta decât dacă faci ceva pentru piață și știi că toată lumea preferă albastru și tu printezi totul albastru. Dacă toată lumea preferă albastru, eu vreau să fie roșu, pentru că poate astăzi simt că merge roșu. Am făcut asta și munca a fost politică pentru că mă gândeam la politică, la tradiție, la spațiul contemporan în relație cu toate astea. Și m-am întrebat cum aș putea portretiza aceste elemente în termeni de poezie vizuală. Așa că a fost mai degrabă un experiment și un răspuns la propriile mele întrebări și nu o reprezentare politică pentru cineva. Bineînțeles că am știut să împărtășesc acest lucru, dar la finalul zilei, ăsta e cine sunt și am întrebări sau lucruri despre care vreau să vorbesc, discuții interioare care vor fi făcute publice.
Conceptul de peisaj a intrat în discuție când vorbeai despre societate. În general, într-o discuție despre societate, conceptul de peisaj nu prea e menționat.
Sigur, numai că de multe ori oamenii consideră că a fi uman înseamnă să te concentrezi pe identitate. Cred însă că identitatea și cultura fiecăruia se găsește într-un spațiu mai larg.
Richard Reid scria în cartea sa, Warfare in African History, despre faptul că puterile coloniale încercau să recruteze soldați din colonii, în principal, din motive economice. În același timp, recrutau soldați din anumite zone geografice pentru că îi considerau pe locuitorii acelor zone „marțiali”. Nordul Ghanei e un exemplu în acest sens. Putem considera că în acest caz puterile coloniale se foloseau de conceptul de peisaj pentru a creiona o identitate?
Presupun. E o întrebare bună. Nu m-am gândit din această perspectivă. În cazul ăsta, peisajul devine un fel de mecanism folosit pentru a aplica stereotipuri. Ceva de genul, „e alb, cu siguranță știe să înoate”. Deci îl vom face să treacă Volta și să câștige un trofeu. Cred că ăstea sunt niște povești foarte interesante pe care le aflăm, iar pentru mine, alegând să văd peisajul dintr-o anumită perspectivă, a fost tot pentru că mi-am dat seama că nu prea ne uităm la peisaj sau la mediu ca la un povestitor care reflectă istoria noastră. De exemplu, uită-te la locul în care suntem acum, e un construct foarte european, în mijlocul orașului Tamale. Dacă ajungi în așa-zisul mediu „indigen” din nord, vei vedea că are un aer foarte diferit. Totuși, nu înseamnă că oamenii din acea regiune nu au grădini sau așa numiții „honor trees”. Au un construct foarte diferit cu care operează. Ăsta e un mediul vestic.
Prin fotografia ta, influențezi mediul? Mă gândesc că nu poți fotografia totul, deci trebuie să alegi.
E o întrebare foarte bună. Într-un fel, cred că poți fotografia doar ce știi. Ești atras de anumite lucruri, iar acele lucruri de care ești atras sunt parte din tine, chiar dacă ai impresia că nu le-ai mai văzut niciodată. De aceea, ai tendința să gravitezi în jurul lor. Iar ca să răspund la întrebare, nu știu dacă influențez mediul.
Ești influențat de peisajul din care vii? Mă gândesc că, dacă te-aș pune pe tine și pe un român să fotografiați același peisaj din nordul Ghanei, ar ieși două lucruri total diferite.
Absolut. Cred că lucrurile pe care le vezi sunt puternic influențate de background-ul tău cultural. Dar atunci apare o întrebare cu privire la procesul de dezvățare. Cum te dezobișnuiești de ceva, astfel încât să te lași învățat de mediu? E foarte important pentru un artist să lase povestea să se spună singură în loc să o spună așa cum ar trebui să fie.
Care sunt dilemele cu care se confruntă un fotograf în Africa, în ceea ce privește contextul socio-cultural?
O dilemă foarte importantă are legătură cu stereotipurile. Vorbind despre ce înseamnă sa fii african și ce înseamnă să fii artist african sau fotograf, juxtapus peste ce înseamnă să fii artist și om. Ideea de a fi african e o problemă de identitate foarte mare. Deci, ca artist, cum operezi cu asta? E foarte important să fii conștient. Până la urmă, e o problemă de conștientizare.
Cum arată comunitatea de fotografi din Africa și cum se dezvoltă?
E într-o evoluție constantă. În anii '60 exista un procent foarte mare de fotojurnalism. Înainte de anii '60, mergând până la începutul secolului 20 sau sfârșitul secolului 19, o să vezi multă fotografie de studio venind de la fotografii africani. În anii '50 și '60, găseai multă fotografie de modă. Fotojurnalismul joacă și a jucat un rol important în folosirea fotografiei ca unealtă politică. Nu știm foarte multe despre anii '70 din cauza violenței politice, dezinformării și destabilizării comunicării caracteristice perioadei. Ajungând în perioada contemporană, când preluăm iarași controlul imaginii și producției, fotografia merge în direcția unei construcții artistice pe lângă fotojurnalism. E o evoluție care răspunde vremurilor. Există o comunitate foarte închegată de fotografi africani și comunicăm foarte bine unii cu alții, pentru că piedicile nu sunt la fel de puternice ca înainte.
În România există multe stereotipuri în legătură cu Africa. Pot spune din experiență proprie: când am fost în Accra și am postat poze cu universitatea sau Piața Independenței, reacțiile au fost scăzute. În schimb, când am postat o fotografie alături de un șef și un tindana (preot tradițional) în palatul șefului, reacțiile au fost mult mai puternice, oamenii acordând mai multă atenție.
Pentru că de asta sunt atrași. Din păcate, unul dintre lucrurile de care viziunea europeană asupra umanității trebuie să scape, sunt stereotipurile legate de ceea ce înseamnă să fii african, aspect major care afectează altele mai mici, aflate la marginea sistemului de informare. Trebuie o implicare pe termen lung în aspectele individuale ale Africii și oferirea unor puncte de vedere alternative.
Majoritatea stereotipurilor despre Africa în România sunt legate de sărăcie și malnutriție, care merg, de cele mai multe ori, mână în mână.
Nu sunt surprins și nu învinovățesc pe nimeni. Dacă o să cauți pe Google oameni din Africa, iar apoi faci același lucru și cu oamenii din Europa, o să vezi diferența. Încă funcționează, iar dacă principalele motoare de căutare și sursele de informare publică au o viziune atât de distorsionată și plină de stereotipuri, bineînțeles că cineva din România, Japonia sau orice altă țară, o să creadă asta. Problema e cum spargi aceste concepte. Trebuie să gândești strategic.
Poți ofensa publicul african dacă ești 100% sincer în exprimarea a ceea ce e bine și rău?
O să-ți dau un exemplu. Am expus proiectul meu despre cei care minează aur ilegal în Ghana, iar reacția unui fotojurnalist a fost de genul Nu sunt de acord cu imaginile tale, nu cred că sunt autentice. Asta pentru că a văzut portretele unor mineri tineri, pozând în fața camerei cu demnitate, depășind viziunea tipică a minerilor săraci. Deci susținea că am regizat totul, făcându-i să arate așa. I-am zis că sunt doar un fotograf și am un rol în realizarea fotografiei, la fel ca subiectul din ea. În cazul de față, sunt un fotograf de studio și ei pozează autentic. Apoi m-a contrazis că nu e autentic și discuția nu a mers mai departe pentru că răspunsul meu final a fost Nu sunt aici să te învăț nimic. Dacă tu crezi că știi ce înseamnă să fii african, atunci nu am ce să te învăț. Atunci, un istoric de artă s-a ridicat și a zis întregii săli Înțeleg perspectivele omului ăsta. Are o imagine despre africani ca fiind săraci și pe moarte. Când vede mineri care inspiră demnitate, nu poate accepta asta. Și e adevărat. Dacă persistăm în ignoranță, vom avea o situație violentă. Dar, din nou, nu sunt aici să dăscălesc pe nimeni.
Lucrezi cu imagini pe care le livrezi, fie că vrei sau nu, iar oamenii gândesc în imagini. Vrei să arăți oamenilor că Africa e mai mult decât cea din imaginile de la BBC?
E un paradox. Produc fotografiile pentru mine și oamenii mei. Se întâmplă ca acum să fie oameni în Europa interesați de ceea ce fac. Deci nu sunt deconectat de ei. Sunt foarte conștient de efectul lor. În multe cazuri, sunt un răspuns imediat la ceea ce fac. Dar nu produc pentru ei, produc pentru mine. Dacă fac asta, înseamnă că produc pentru toți oamenii cu care sunt implicat, preponderent africani. Știu că sunt o persoană globală, iar publicul meu, în general, cuprinde orice om interesat de artă fotografică.
Artiștii contemporani folosesc social media pentru a-și prezenta munca și pentru a ajunge la publicul lor. Tu preferi să nu faci asta.
Nu prea sunt interesat de validare și nici nu am nevoie, să spunem așa. Cred că mulți oameni au adoptat ideea că au nevoie de validare și că social media le va oferi fix acest lucru. Dacă ai mai multă validare, categoric ești mai bun. Vezi, social media e condusă de algoritmi și formule, deci e amuzantă. Unul dintre fotografii tineri cu care sunt asociat, Francis Kokoroko, mi-a zis că fotografii africani încep să arate mai mult ca fotografii europeni. Nu-i nicio surpriză, pentru că învață fotografie de pe Youtube, de la europeni care fac tutoriale. Sigur, asta se va vedea mai târziu în munca lor. O să vezi că estetica e influențată de asta. Nu zic că e greșit, doar că trebuie să fim conștienți de ceea ce se întâmplă.
