Ioana Moldovan e o fotografă badass. Sau, în limbajul de pe la noi, e strașnică. O urmăresc cu sufletul la gură de fiecare dată când pleacă să documenteze o poveste nouă, fie că e pe frontul din Ucraina sau prin satele din România. Fotografiile ei intră în sufletul oamenilor și scot la iveală fragmente de intimitate care-l aduc pe privitor foarte aproape și-l fac să înțeleagă ce vede. Fotoreportajele Ioanei Moldovan au apărut în The New York Times, ESPN, Al Jazeera English, Decât o revistă, Documentaria etc. E unul dintre numele puternice din fotojurnalismul românesc, cu zone de interes dintre cele mai variate, de la îmbătrânirea populației până la viața unui medic de țară, trecând prin Etiopia și războiul din Ucraina.

Anul trecut, Ioana Moldovan a lansat Noi suntem Invictus, un album foto care documentează pregătirile echipei Invictus pentru competiția internațională din 2017, de la Toronto. Membrii Invictus sunt 31 de militari români care au fost răniți în timpul misiunilor din Irak și Afganistan, oameni care și-au văzut prietenii murind sub ochii lor sau care au fost aruncați în aer de „un dispozitiv exploziv improvizat”, care s-au întors acasă și au fost nevoiți să reînvețe să trăiască. În echipa Invictus, și-au găsit frați care au trecut prin grozăvii similare și, împreună cu ei, s-au antrenat și au câștigat, pe lângă cele patru medalii la Toronto, încredere în forțele proprii.

Ioana a fost alături de Invictus timp de jumătate de an și le-a spus povestea într-un album emoționant, care poate funcționa pentru mulți dintre noi ca o încurajare de la un prieten bun: hei, e ok, o să treci și peste asta, o s-o iei de la capăt, nu renunța.

 

Cum a ajuns povestea Invictus la tine și de ce ai decis să o documentezi luni la rând ca s-o poți spune mai departe?

Am ajuns să documentez proiectul Invictus printr-o întâmplare. Totul a început cu invitația Ancăi Grădinaru la un interviu, la Europa FM. Spre sfârșitul emisiunii, m-a întrebat de proiectele viitoare și i-am povestit despre o idee pe care o aveam din domeniul sportului. Apoi Anca mi-a vorbit despre Invictus. Soțul ei, Laurențiu Șerban, era unul dintre membrii echipei. Pur și simplu am știut din prima secundă că vreau să documentez povestea lor.

Cum i-ai convins pe militarii din echipă? Cum te-ai apropiat de ei?

Întâi am obținut acordul managerului de proiect, al domnului Colonel Nicolae Anghelescu. I-am explicat ce vreau să fac și a fost foarte deschis. Apoi totul a venit natural. După un eveniment, la început de tot, am urcat în autocarul lor pentru prima dată și le-am zis „Bună, sunt Ioana, până la sfârșitul proiectului nu mai scăpați de mine”. Inițial, unii nu înțelegeau de ce vin chiar în fiecare zi și de ce fac atâtea fotografii. Erau obișnuiți cu presa, însă nicidecum ca cineva să stea atâta timp pe lângă ei. Le-am explicat ce gen de poveste vreau să spun, iar cu fiecare zi în care eu eram acolo, cred că au ajuns să aprecieze faptul că și eu, ca și ei, eram dedicată acestui proiect.

Fotografie de Ioana Moldovan

Ți-era teamă de ceva înainte să începi documentarea? Ți-ai depășit vreo frică în timpul ăsta?

Cea mai mare teamă pe care o am înainte de a începe un proiect este legată de nivelul de profunzime atins, care, desigur, vine la pachet cu accesul: dacă reușesc sau nu să mă apropii suficient astfel încât să surprind acele cadre pe care știu că mi le doresc, cele pe care nu le vezi decât dacă petreci mult timp pe subiect, dacă prezența ta ca fotograf, deși evidentă, ajunge în mare parte ignorată. Cea mai fericită sunt când ajung la momentul în care oamenii devin confortabili cu mine, în sensul în care se simt confortabili să facă lucrurile ca și cum eu nu aș fi acolo.

Cât a durat documentarea? Și pe unde te-a dus?

Ceva mai mult de șase luni. În martie 2017 am fost la un eveniment de prezentare a lotului, iar din aprilie și până în octombrie am stat în preajma lor aproape zi de zi, fie că era la antrenamente pe stadionul Ghencea, în cantonamente la Snagov sau Poiana Brașov, la competiții la Cluj sau Aninoasa sau la diverse momente în familie la ei acasă. Ultima parte a documentării a constituit-o participarea la Jocurile Invictus din Toronto, Canada.

Cum arăta pentru tine o zi cu Invictus? Cum îți negociai prezența? Erai mai degrabă martor sau participant la discuții?

Trebuie să recunosc că o zi cu Invictus începea mult mai devreme decât ora la care îmi place să beau cafeaua de dimineață. Nu țin minte atâtea zile la rând în care să mă fi trezit la șase, șase și jumătate. Dar am intrat în ritmul acela pentru că, după ce începeam să fotografiez, uitam și de somn, și de oboseală. Am petrecut mult timp fotografiind, dar la fel de mult timp pur și simplu stând de vorbă cu ei după antrenament sau în diverse alte momente. Vorbeam despre orice, fie că era despre experiența lor din teatrele de operațiuni, despre proiectul Invictus sau despre ultimul film văzut.

Fotografie de Ioana Moldovan

E complicat din punct de vedere al muncii de fotojurnalist să fii o femeie printre bărbați?

E greu să vorbesc la modul general. Nici pentru alte fotojurnaliste, nici pentru astfel de situații în totalitatea lor. În mod particular, în cazul Invictus sau al poveștii de pe frontul din Ucraina, nu mi s-a părut complicat. Nici greu. Poate uneori au fost mai atenți sau mai protectori cu mine pentru că sunt femeie. Sau poate doar pentru că, petrecând mult timp cu ei sau împărțind aceleași condiții, devii cumva parte din grup.

Ce te-a convins că alb-negru e potrivit pentru povestea Invictus?

Nu am mai lucrat de mult alb-negru. Prima fotografie din proiect prelucrată alb-negru a venit din încercarea de a tempera lumina neprietenoasă de la amiaza unei zile de vară. Nu puteam să aleg când să fac fotografii ca să am lumina cea mai bună. Majoritatea antrenamentelor erau în timpul zilei, cu un soare puternic. Dar mi-a plăcut cum arăta alb-negru și mi s-a părut că se potrivește subiectului. Și așa a rămas. Nu am dus prea multă muncă de convingere cu mine pe tema asta.

Fotografie de Ioana Moldovan

Cum își găsesc militarii răniți locul în societate după ce se întorc din război? Invictus pare o terapie bună pentru PTSD. Ce se întâmplă cu cei care nu intră într-un astfel de program?

Există o diferență destul de importantă între realitatea de la noi și cea din America, sau chiar Ucraina, că îmi este mai familiar exemplul. Ea constă în faptul că militarii români care pleacă în teatrele de operațiuni sunt toți militari profesioniști. Iar la întoarcere, în cele mai multe cazuri, au un loc asigurat în Armata Română. Asta nu înseamnă, desigur, că toate problemele sunt rezolvate, că le e ușor sau că se pot întoarce să facă chiar tot ce făceau înainte. Însă siguranța faptului că ai un loc al tău cred că este un prim pas spre reintegrare.

Proiectul Invictus, însă, le aduce ceva mai mult: un scop, o a doua șansă de a arăta că da, ei pot, da, ei sunt cu adevărat niște luptători, că sunt neînfrânți. Îmi aduc aminte ce mi-a spus Eugen Pătru, unul dintre membrii echipei: „Am dobândit încredere în mine”. Pătru s-a regăsit pe sine ca sportiv la tir cu arcul. „Pot să fac ceva chiar dacă am probleme la picioare, pot să fac sport. Îmi lipsea asta. Mă simțeam inutil.”

Cred cu tărie în nevoia unui astfel de proiect și în puterea lui de a schimba vieți. Sportul poate juca un rol important în recuperarea militarilor răniți, atât fizică, cât și psihică. Și, ceea ce pare și mai important pentru ei, le permite, prin Jocurile Invictus, să își servească țara încă o dată. „Am simțit că țara are din nou încredere în mine”, mi-a spus odată Laurențiu Șerban.

Cât de prezente erau amintirile din război la antrenamente?

Nu erau foarte prezente, dar inevitabile. Mai ales că, prin prisma proiectului, erau nevoiți să vorbească despre asta la fiecare interviu pe care îl dădeau. Și eu i-am făcut să își aducă aminte când am vrut să le aflu povestea. Desigur, pentru cei al căror incident era mai recent, amintirile erau mai proaspete și, poate, mai prezente. Dar aveau și multe alte subiecte de conversație.

Ce nu uitau niciodată, însă, era data când, așa cum spuneau mulți, s-au născut a doua oară sau data la care le-a murit vreun camarad. În acele zile, amintirile îi ajungeau mereu din urmă.

Spuneai în textul introductiv că unii dintre ei vor să se întoarcă în Afganistan. De ce?

Da, vorbeam de Laurențiu Șerban. Încă de la accidentul din 2006, care a dus la amputarea piciorului său drept, Șerban a trăit în spiritul Invictus. Tot ce a vrut a fost să încerce să facă lucrurile la fel ca înainte. S-a străduit mereu să se autodepășească, să demonstreze că poate, chiar și când i se spunea că nu ar fi capabil. La un an după accident, și-a luat carnet de motor. Nu a mai putut să facă salturi cu parașuta în sistemul militar, așa că s-a apucat de parapantă.

Să i se permită să mai execute o misiune în Afganistan pentru Șerban este un semn de încredere din partea țării pe care o servește. La fel cum este și proiectul Invictus, pe care Șerban îl vedea ca pe un pas în direcția aceasta. „Dovedind aici că se poate, mi se poate acorda încredere să dovedesc și mai departe. Încrederea vine cu pași mărunți și eu sunt dispus să îi fac”, îmi spunea Șerban.

Cum ai văzut tu relația militarilor cu familiile lor și cu noua familie adoptivă care s-a format la antrenamente?

Jocurile Invictus pun mare preț pe rolul familiei și al prietenilor în susținerea militarilor răniți. De aceea există invitații „Friends & Family”, fiecare participant la jocuri având dreptul să aducă cu el două persoane apropiate.

Dar probabil nimeni nu poate înțelege mai bine un militar rănit decât un alt militar rănit. Și cred că pe această idee se bazează proiectul Invictus, de a crea încă o familie, cea a militarilor răniți, în care membrii ei să se înțeleagă unii pe alții cu adevărat, să se susțină și să se ajute reciproc. Poate e greu să se nască one big happy family chiar de la început, însă în mod sigur în primul an fiecare a câștigat un frate sau doi. Anul următor mai câștigă unul și tot așa. Sunt militari care nu puteau vorbi acasă despre ce li s-a întâmplat, dar odată cu proiectul Invictus au început să se deschidă și au reușit să vorbească cu camarazii lor despre incident.

Fotografie de Ioana Moldovan

Ce înseamnă pentru ei patriotismul și dragostea de țară, niște noțiuni ori devalorizate complet, ori investite cu extremism de restul populației?

Țin minte și acum primele gânduri care mi-au trecut prin cap după interviurile cu unii dintre ei, impresii care doar s-au întărit cu alte discuții. „Cu oamenii aceștia se poate exemplifica definiția patriotismului, în cel mai pur sens al cuvântului”, îmi spuneam. „Au o iubire, necondiționată cred, de țară pe care eu probabil nu am simțit-o și nu o să o simt vreodată. Un devotament real, mai departe de partea declarativă.”

Și cât se poate de sincer, mie, care sunt profund dezamăgită de ce se întâmplă la noi în țară mai ales în ultima vreme, mi-e greu să înțeleg de unde vine. Nu ne naștem cu ea, dragostea de țară, ci undeva, pe drum, ne e transmisă sau inoculată. Iar dacă școala militară, pe băncile ei sau armata română, în rândurile ei, face asta, atunci o face bine.

Fotografiile tale arată corpuri incomplete, defecte, care învață să funcționeze din nou și să rupă barierele. Cum a fost să asiști la procesul ăsta?

Pot să spun fără rețineri că pentru mine documentarea proiectului Invictus a fost o experiență foarte emoționantă, neegalată până în momentul de față. Cred că se datorează și faptului că am petrecut foarte mult timp alături de ei și m-am apropiat de ei. Dar cred că cel mai mult are legătură cu faptul că militarii Invictus mi-au dat o lecție de viață. M-au făcut să cred în puterea de a trece peste greutățile vieții, de a te ridica din nou chiar dacă ai ajuns sau doar te simți la pământ.

Le mulțumesc pentru asta. Le mulțumesc, de asemenea, că m-au lăsat să arăt și restului lumii ce am văzut eu în ei.

Ai mai fost interesată și-n trecut de subiectul războiului și al vieții militarilor. Ți se pare că meseria de fotojurnalist împarte ceva cu meseriile armatei?

Nu cred asta, știu doar că eu, ca fotojurnalist, dar și ca om care citește și se uită la filme, am avut mai mereu un interes pentru viața pe front. De fapt, acel ceva care m-a fascinat tot timpul cu adevărat este legătura specială care se crează între militari pe câmpul de luptă. M-a mișcat tot timpul acest devotament care se naște între ei și se consolidează cu fiecare situație dificilă pe care o depășesc. Faptul că știu cu certitudine că omul din dreapta și cel din stânga sunt acolo pentru el, iar el pentru ei. Este ceva ce rareori se vede în viața de zi cu zi.

Fotografie de Ioana Moldovan

Militarii Invictus sunt niște eroi?

În ochii mei, cu siguranță da.

Titlul - Noi suntem Invictus - include persoana I plural, ca și cum s-ar referi nu doar la militarii din echipă, ci și la mine, la tine, la o țară întreagă. Asta a fost intenția ta, să arăți că se poate să fim cu toții „masters of our fate” („The Master of My Fate” e sloganul Invictus Games)?

Văd în militarii Invictus un model. Văd în ce au reușit ei o încurajare pentru toți cei la greu. Să nu te dai bătut. Să lupți. Ai atins fundul? Nu-i nimic, ridică-te și mergi mai departe. Ești mai bine acum? Ajută-l și pe cel de lângă tine. Toți cei care fac asta în viață sunt Invictus. Și nu e deloc greșit să recunoaștem că uneori avem nevoie de modele sau de ajutor ca să învingem.

La final, există o listă de „in memoriam”. Cine sunt oamenii de-acolo și de ce ai decis să-i pomenești în carte?

In memoriam conține numele militarilor români decedați în teatrele de operațiuni. Am ținut mult să îi menționez, odată pentru că nu trebuie uitați, dar mai ales din motivul că ei ocupă un loc extrem de important în memoria și sufletul militarilor Invictus. Sunt camarazii lor alături de care au luptat și pe care nu există ocazie să nu îi amintească. M-a impresionat foarte mult faptul că de fiecare dată când povesteau despre incidentele lor, cea mai mare durere, dincolo de propriile răni, părea să fie aceea a pierderii unui camarad (acolo unde s-a întâmplat acest lucru desigur). Bogdan Dragomir nu povestește despre ziua în care a fost împușcat fără să-i menționeze pe cei doi colegi care au murit lângă el. Claudiu Vulpoiu, decedat pe 30 martie 2014, este mereu în poveștile lui Eugen Pătru care a supraviețuit atacului cu mașină capcană din acea zi. Nu aveau cum să nu fie și în carte.

Fotografie de Ioana Moldovan

Spune-mi puțin și despre procesul de editare/tipărire. Albumul a apărut în regim independent, nu?

Ahhh, edit-ul… nici nu vreau să îmi aduc aminte. Din 18819 fotografii am ajuns la 111 câte au intrat în carte. M-a durut selecția. Atâtea momente de care îmi amintesc cu drag, atâtea fotografii la care nu puteam să renunț. A fost o negociere continuă cu Mary Vignoles, editorul foto care de câțiva ani mă ajută enorm cu editarea poveștilor. Pentru design-ul cărții trebuie să mulțumesc talentului lui Alice Stoicescu, iar pentru tot ce ține de tipar Nicoletei Radu și echipei de la Fabrik. Sunt oameni minunați!

Și da, cartea a apărut în regim independent. Poate fi găsită însă la librăriile Humanitas sau poate fi comandată online de pe Documentaria.ro.

Ce-i așteaptă pe militarii Invictus mai departe? Ce te-așteaptă pe tine?

Pe militari îi așteaptă pregătirile pentru participarea la Jocurile Invictus de la Sidney din octombrie anul acesta. Pe mine mă așteaptă câteva luni petrecute într-o stație de pompieri și continuarea serialului despre sănatatea în România de pe Documentaria.ro. Dar încerc să fiu pe lângă Invictus și anul acesta.