Porecla spune povestea unei cuplu bengalez care se stabilește în Statele Unite. Ea începe în 1968 (anul revoluțiilor ratate) și ajunge până în 2000 (anul apocalipsei amânate). Cuplul este tradițional – căsătoria a fost aranjată de părinți –, dar cei doi copii, Gogol și Sonia, vor fi cetățeni americani care păstrează cu originile indiene doar o legătură formală. Prin istoria familiei Ganguli, Jhumpa Lahiri spune și o altă poveste – aceea a luptei dintre tradiție (reprezentată de legăturile cu India) și globalizare (reprezentată de modul de viață american, o sinteză orizontală de stiluri). Părinții, deși au asimilat normele și cultura occidentală, respectă până la sfârșit gesturile, obiceiurile și ritualurile lumii în care s-au născut (clasa de mijloc din Calcutta). Pentru Gogol însă – personajul principal –, rădăcinile indiene sunt doar un prilej de stânjeneală în fața colegilor săi americani și a iubitelor lui non-indiene.
Conflictul aceasta dintre tradiție și modernitate îl găsim din plin în toată literatura ultimelor secole. Inclusiv în literatura română: fie în secolul al XIX-lea, când boierii luptau să-și păstreze hainele și obiceiurile orientale în fața tinerilor franțuziți; fie în secolul XX, când literatura sămănătoristă exploata conflictul dintre valorile sănătoase ale țăranilor și valorile morbide ale „orașului care ucide”; și așa mai departe.
Ceea ce face din Porecla un roman memorabil și netezist este cheia dialectică în care Jhumpa Lahiri alege să ilustreze tema. Și elementul tradiției, și elementul globalizării, deși sunt descrise copios, sunt în același timp tratate ca niște simple iluzii. Folosesc cuvântul „copios” nu întâmplător. Romanul e un adevărat food porn, în care toate bucătăriile – de la cea, evident, indiană până la cea italiană, chineză, franțuzească etc. – au prezența și vitalitatea unor personaje. Calitatea senzorială extraordinară a romanului e legată și de aromele care îi climatizează paginile.
În ce privește iluzia de care vorbeam, Porecla aduce cu un basm, impresia accentuată și de detaliul că mai toate personajele au o situație solidă și nu duc lipsă în plan material de mai nimic. Desigur, există mai multe niveluri ale bunăstării. Familia indiană care trăiește într-o suburbie din Boston deține un alt tip de confort decât opulența „aristocratică” în care se scaldă familia newyorkeză a uneia dintre iubitele lui Gogol.
Timpul narativ este prezentul, ceea ce poate părea ciudat pentru un roman de familie întins pe mai multe decenii. Dar Jhumpa Lahiri utilizează prezentul pentru a sugera – cu numeroase elipse, salturi înainte – felul în care timpul și viața trec, așa cum zice clișeul, ca fumul. De aici puternica melancolie care rămâne și după ce cartea aceasta impecabil de frumoasă a ajuns la sfârșit.
Jhumpa Lahiri, Porecla, trad. Ioana Novac, Editura Nemira, 2017, 380 pag.
