Pe la mijlocul anilor 2000, care par acum să se fi înșirat hedonist într-un univers paralel, nimeni n-ar fi pariat pe anduranța The Horrors – mai mult glumă decât trupă, londonezii păreau redundanți și tembeli în peisajul indie dominat - în Regat - de Franz Ferdinand, Kasabian și de Kaiser Chiefs, iar peste baltă de alde White Stripes, Yeah Yeah Yeahs și The Strokes.

Tranziția s-a făcut repede, între 2007 și 2009, iar ea e în mare măsură opera lui Geoff Barrow (o treime din Portishead, instrumentist polimorf și producător al naibii de priceput, pe care doar vreo câteva zeci de români s-au învrednicit să-l audă live, de curând, în București): între albumele Strange House și Primary Colours diferența e ca de la cer la pământ. De-atunci încoace, într-un mediu ostil și conștienți că lexiconul rock’n’roll tradițional pierde constant din influență, The Horrors au reușit nu numai să supraviețuiască, dar și să se dezvolte, să experimenteze cu succes, să evolueze. 

Iar V, al cincilea lor album, e suma tuturor lucrurilor bune care li s-au întâmplat între timp, cel mai complet și coerent document al unui stil în profundă suferință: așa ar trebui să sune o trupă de rock în 2017 – familiar (indie, shoegaze, alternative, un pic de industrial și de electro) și proaspăt în același timp, cunoscându-și mijloacele și stăpânindu-le relaxat, dar implicată, atentă și sinceră. 

Machine, primul single, e exemplul perfect: dacă asculți atent, bătrânul blues e fundația acestui cântec, dar kilogramele de distors industrial și percuția incertă (e programată sau e „de-adevăratelea”? Om sau mașinărie?) adaugă strat peste strat de presiune și de angoasă, în ton cu versurile: „Insect in amber, in that what you are?/Keep it in mind now/Insect in amber, the death of a star/Now and forever”. Împrumutat din coșmarurile lui Philip K. Dick (parcă mai mult ca oricând romanele lui îți lasă impresia de documentar), refrenul cade ca o sentință: „You will never, never, never be/More than a machine”.

Machine „închide” o secvență clasică de deschidere, un 1-2-3 din care mai fac parte Hologram și Press Enter To Exit și care are rolul de a expune temele din V și tonul dominant: un hibrid industrialo-psihedelico-electronicos (nu odată a impresia că-l asculți pe copilul burdușit de calmante al celor de la Nine Inch Nails) preocupat de identitatea sa și de presiunile la care ea e supusă de tehnologia în exces a momentului, dar surprins el însuși de micile glitch-uri eufonice din Matrix („Stuck in an echo/An echo of lies/Stuck in an echo lie” – Press Enter To Exit).

N-ai zice că angoasa (provocată, între altele, de falsa imagine pe care o proiectăm cu toții online, de dezumanizare ori de noile tipuri de presiuni – furtul de identitate, fake news, inteligența artificială) e tema majoră, dar tocmai de aceea V este un album rock relevant și profund. E un album al timpurilor sale, unul preocupat de prezent chiar și-atunci când se sprijină apăsat pe sunetele trecutului. Dacă vreți, e ceea ce-au încercat Arcade Fire să facă anul acesta cu Everything Now, eșuând însă în (auto)pastișă, redundanță și umor căznit. The Horrors au marele merit de-a aborda spaimele contemporaneității cu un zâmbet firesc în colțul gurii, nu rânjind fals cu toată gura. 

Mai e ceva foarte important – în ciuda intențiilor cât se poate de serioase, V nu pierde vreo secundă din vedere scopul său: se-nșurubează în ureche de la primele acorduri și curge cât se poate de lin, de nici nu-ți dai seama când au trecut mai bine de 54 de minute. 

Știința aceasta (am mai vorbit despre ea cu alte ocazii) se numește sequencing, arta de-a înșira piesele unui album în așa fel încât schimbările de ton să fie aproape insesizabile: ai început cu un triplu atac asupra simțurilor, dar ai și vreme să-ți tragi sufletul (Ghost bolborosește electronic în maniera brevetată de Brian Eno), să te bâțâi relaxat (în alte vremuri, extrem-dansanta Point of No Reply ar fi fost un hit instantaneu) sau să te joci de-a seducătorul descumpănit (Weighed Down actualizează/reinterpretează rețeta Suede, iar vocalistul Faris Badwan n-a sunat niciodată atât de aproape de Brett Anderson; trucul e cu adevărat spectaculos).

Cusăturile fonice sunt nenumărate – Badwan schimbă de la o piesă la alta afectarea glam-nouăzecistă (din nou, Weighed Down) cu bălădăriseala confesională (Gathering) –, dar nici una dintre ele nu e la vedere, nu sună forțat. Naturalețea hârșită cu care un stil e înlocuit de altul e dovada remarcabilei evoluții a acestei trupe, astfel încât, atunci când Bowie, Gary Numan și Simon Le Bon dau tustrei buzna în Something to Remember Me By  nimic nu pare mai în firea lucrurilor: evident că o piesă electro-pop închide unul dintre cele mai bune albume de rock din 2017! Da, cântecul e zbânțuit și vesel la suprafață, dar fă un efort și sapă nițel: de fapt, este vorba despre vieți duble, despre felul în care cu toții ne cocoșim online și ne căcăm pe noi de frică offline („When you never question the doubts in your mind/When the distance grows but the end is in sight”) și despre boala începutului de secol – nevoia irepresibilă de-a fi luați în seamă, de-a ne conforma modelor, de-a lăsa un în urmă un nenorocit de semn, something to remember me by. Altfel spus: like, share, retweet.