King Krule - The OOZ

Câți cîntăreți de 23 de ani care chiar sună ca nimeni altcineva cunoașteți?
Câți dintre ei se ocupă cu ceea ce îndeobște numim „pop”?
Și câți dintre aceștia, în fine, mai sunt și niște poeți de primă mână?

Cam scurtă lista, nu? Ar cam fi cazul să-l cunoașteți pe Archy Marshall. Nume de scenă: King Krule. Dar și, în funcție de reguli numai de el știute, Zoo Kid, DJ JD Sports, Edgar the Beatmaker, Edgar the Breathtaker, Lankslacks, The Return of Pimp Shrimpoo Kid – confuzia se adâncește atunci când alege să cânte și sub numele din buletin

Chiar dacă n-ar fi un Morcoveață de 50j’ de kile, vocea sa (e un bariton al naibii de grav) tot ar fi prima care te-ar lua prin surprindere. Mai apoi, lejeritatea cu care amestecă rock clasic, garage rock și post-punk e depășită numai de priceperea sa de producător care visează ritmat: jazz, rap, trip-hop, orice. Cum ar zice românul, e dat în mă-sa, dom’le!

Cu The OOZ, King Krule își face voluntar țăndări statutul de „copil-minune” (deși, insist, e unul dintre puținii care chiar îl merită) și trece în zona rarefiată a artiștilor cu adevărat relevanți. Îi poți, firește, găsi predecesori și influențe, dar nu are egali. Cu riscul de-a mă repeta: nimeni, dar absolut nimeni nu sună ca el. 

Fundația The OOZ e un soi de lounge jazz care, la limită, virează-n kitsch (nu mai știu când am mai auzit atâta saxofon laolaltă), dar albumul așază strat peste strat peste strat: chitară dezacordată, secție ritmică în răspăr cu tot restul cântecului, pian maniacal sau melancolic, mergând, ca-n anii ’50, direct la țintă, beat-uri fracturate ori bass zdruncinat, toate (și multe altele) adunându-se într-un coșmar lynchian (sau, dacă preferați, într-o beție crâncenă de pe la începuturile lui Nick Cave).

Archy Marshall e interesat de mizerie, de disperare și de situații-limită: umorul, atâta cât e el, e negru-tuci, dragostea se duce imediat naibii, iar viața, pentru acest puști maudit, se cere îndurată. Bipolaritatea, una dintre bolile mileniului, e menționată din capul locului, amorul proaspăt pierdut își dă mâna cu trecutul familial agitat, gentrificarea („îmburghezirea” ar fi cuvântul mai potrivit) schimbă rapid topografii până mai ieri familiare. De-aici, cel mai probabil, și amestecul de stiluri, căci țopăiala rockabilly (Dum Surfer) n-ar avea ce să caute în apropierea ambientalului paseist (Sublunary) și cu atât mai puțin lângă punk-ul sedat din Emergency Blimp sau lângă percuția jazzy din Midnight01. Și totuși, te descurci cu ce ți-e la îndemână, cârpăcești pe ici, pe colo, improvizezi, ca tot omul.

Senzația de improvizație, de jam session indulgent, va ține destulă lume departe de acest album – The OOZ merge în mod clar împotriva curentului, dar tocmai ăsta e schepsisul: e un album care impune să fie ascultat în întregime și cu foarte mare atenție. Aproape fiecare cântec se rostogolește spre celălalt, comunică subteran și nu stă prea multă vreme într-un singur loc: pe parcursul nu puținor cântece, de pildă, vocea abraziv-oțărâtă devine fără avertismente bleg-sictirită, ca și cum omul și-a dat seama că nici măcar n-are rost să mai vitupereze.

Și mai sunt, firește, versurile: pe parcursul The OOZ se recită de-a dreptul de câteva ori (în spaniolă și în engleză – Bermondsey Bosom) sau se rostește sacadat în loc să se cânte propriu-zis (Czech One e un soi de combinație între spoken word și cel mai sedat rap imaginabil), însă Marshall surprinde, în buna tradiție a popului britanic, și scene urbane de-o concretețe dublată de melancolie hard. Iacătă, de exemplu, mult prea faimoasa noapte de vineri din acea Londră bântuită de bețivani apocaliptici, adolescenți vărsându-și mațele și de străini confuzi: „As Venus completes orbit, I’m feeling slightly mashed/The stir fry didn’t absorb it, I need another slash/She spoke in English, it was low lit where we sat/Remembering her face but that’s the end of that”.

The Locomotive, la rândul ei, vine peste tine sacadat și categoric, nu foarte diferit față de felul în care performa Tricky în Maxinquaye: „We all have our evils/We’re told just to keep cool/The soul of the people/I wish I was equal, I wish I was equal, I wish I was equal”.

Logos, în fine, e unul dintre poemele cel mai atent elaborate, în care figura mamei întorcându-se (poate într-o ratată noapte de vineri spre sâmbătă) în casa destrămată a copilăriei se contopește pe nesimțite cu cea a iubitei (să fie cea care „spoke in English”?), mirosurile trezesc aminitiri baudelairiene, dragostea-i o supă care se răcește, iar lipiciul nu mai ține. Te-ai apucat, adică, s-asculți un album pop și-ai dat de poezie: cine merită o să se bucure. 

„I caught my mum, she stumbles home
Through open ground, back to broken homes
I thought about her, her smell through clothes
Her spoken smoke, mixed with my cologne
We were soup together, but now it’s cold
We were glue together, but it weren’t to hold
Her solvents dissolved
Her solvents dissolved
Her solvents dissolved”