A început Festivalul Enescu. N-am prins decât vreo trei bilete, așa că m-am pus pe (re)citit. Oricum, TVR preferă să dea niște înregistrări cu Maria Ciobanu decât să transmită concertul Händel cu Magdalena Kožená și Venice Baroque Orchestra, prin urmare prea multe alternative nu sunt.

15. Christian Thielemann, My Life with Wagner, translated by Anthea Bell (2015)

Christian Thielemann, prezent la ediția din 2015 a Festivalului Enescu, este unul dintre cei mai competenți dirijori contemporani în materie de Wagner. Cartea este o autobiografie și în același timp o introducere în opera compozitorului. La un moment dat afirmă că doar vorbitorii de germană îl pot dirija pe Wagner, ceea ce, dată fiind și moștenirea radicală a  autorului cu pricina, a enervat o grămadă de lume.

14. Haruki Murakami, Seiji Ozawa, Absolutely on Music, translated by Jay Rubin (2016)

Ozawa este un mare dirijor, Murakami e un autor mare doar pentru fanii lui. Volumul acesta de convorbiri nu este cine știe ce – Ozawa nu e foarte elocvent (datorită și stării precare de sănătate), în timp ce Murakami pozează prea admirativ și vorbește prea mult. Dar merită totuși răsfoit, în special pentru capitolul despre Mahler, dar și pentru diverse amintiri și anecdote datorate dirijorului.

13. Alex Ross, The Rest Is Noise: Listening to the Twentieth Century (2007)

Probabil cea mai bună introducere (narativă și accesibilă) în muzica secolului al XX-lea.

12. Denis Forman, A Night at the Opera: An Irreverent Guide to The Plots, The Singers, The Composers, The Recordings (1994)

Forman, care a avut o funcție de conducere la Covent Garden timp de aproape un deceniu, a produs și această introducere în lumea operei care are, în comparație cu mai titlurile din acest top, avantajul unui umor incredibil și ireverențios. Genul de umor britanic din școala veche.

11. Aaron Copland, What to Listen For In Music (1939)

Deși publicată acum aproape 80 de ani, introducerea semnată de marele compozitor american încă își păstrează pertinența.

10. Anna Beer, Sounds and Sweet Airs: The Forgotten Women of Classical Music (2016)

Câte compozitoare sunt prezente în programul Festivalului Enescu? Nici una, dacă am numărat bine (mă refer la secțiunile principale, cele de la orele 17, 19.30 și 22.30). Ideea că nu există compozitoare importante este bine înrădăcinată, dar falsă: desigur, astăzi pot fi date zeci de exemple contemporane, dar nici în lumea clasică a muzicii clasice femeile care compuneau nu au lipsit. Anna Beer se ocupă în această carte de viețile a opt compozitoare, de la Francesca Caccini (secolul XVII) până la Elizabeth Maconchy (secolul XX).

9. Thomas Mann, Doctor Faustus, de Eugen Barbu și Andrei Ion Deleanu, Editura RAO (mai multe ediții)

Romanul meu preferat din Thomas Mann – mitul lui Faust transpus în lumea muzicii din prima parte a secolului XX, dar și frescă a Germaniei naziste. Este un roman-eseu, plin de teorie muzicală pe care Thomas Mann a șterpelit-o de la Arnold Schoenberg (dar și de la Adorno și alții).

8. Julian Barnes, Zgomotul timpului, traducere de Virgil Stanciu, Editura Nemira (2016)

Un roman dedicat vieții compozitorului sovietic Dmitri Șostakovici, aflată sub semnul tătucului Stalin. Până unde merge frica, până unde merge compromisul? Nu e cea mai bună carte a lui Barnes, dar merită citită oricum.

7. Harold C. Schonberg, Viețile marilor compozitori, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider (2008)

Harold C. Schonberg a fost cronicar la New York Times și un critic muzical faimos în anii 60-80 ai secolului trecut. Cartea lui rămâne unul dintre cele mai bine vândute titluri despre muzica clasică.

6. Tiberiu Soare, Nouă povești muzicale, Editura Fundația Calea Victoriei (2016)

De la Mozart până la muzica de azi, Tiberiu Soare (unul dintre cei mai buni tineri dirijori din România) este un ghid agreabil.

5. Valentina Sandu-Dediu, În căutarea consonanțelor, Editura Humanitas (2017)

Mult mai apropiată de ideea de studiu științific decât introducerile anecdotice ale lui Tiberiu Soare, cartea cea mai recentă a Valentinei Sandu-Dediu propune un sumar divers, dintre care rețin eseul despre muzica sub legionari, precum și studiul comparativ privind Europa de Est comunistă în a doua parte a secolului al XX-lea.

4. Douglas R. Hofstadter, Gödel, Escher, Bach: Brilianta Ghirlandă Eternă, traducere de Corina Tiron, Editura Humanitas (2015)

Un cărțoi care sparge capete, un cocktail de matematică și artă. Bach joacă un rol important.

3. Klaus Umbach, Celibidache: celălalt maestru, traducere de Sanda Munteanu, Editura Vivaldi (1998)

Probabil singurul dirijor român de talie mondială (îi poate fi alăturat doar Constantin Silvestri, deși cariera acestuia din urmă a fost grav avariată de alcool), Celibidache a fost și un personaj extraordinar. Pe cât de absconsă îi era filozofia muzicală (influențată simultan de Bergson și de gândirea Zen), pe atât de imprevizibil îi era temperamentul. A lăsat în urmă nenumărate anecdote și răutăți aruncate celorlalți dirijori, în care vedea fără ezitare niște surzi (singurul cruțat a fost Wilhelm Furtwängler, pe care l-a succedat în 1945 la conducerea Filarmonicii din Berlin). Această biografie le antologhează conștiincios.

2. Noel Malcolm, George Enescu. Viaţa şi muzica, traducere de Carmen Paţac, Editura Humanitas (2011)

Probabil cea mai accesibilă biografie a lui Enescu, punctată de scurte analize ale compozițiilor sale. Cine dorește o investigație mai profundă poate merge la marea carte a lui Pascal Bentoiu, Capodopere enesciene.

1. Leonard Bernstein, Cum să înțelegem muzica, traducere de Mircea Ivănescu, Editura Muzicală (1982)

O carte legendară, bazată pe o serie legendară de prelegeri televizate despre muzică. Ar trebui reeditată – poate Humanitas, care deține drepturile pentru opera lui Mircea Ivănescu, traducătorul volumului.

Bonus

Adrian Schiop, Șmecherie și lume rea. Universul social al manelelor, Editura Cartier, 2017

Pentru că muzica clasică (nu atât ea, cât lumea ei socială) predispune la elitisme și snobisme, cartea lui Adrian Schiop despre manele e antidotul cel mai bun. 


Imagine principală: Bartholomeo Bettera, „Natură moartă cu instrumente muzicale și cărți” (via Wikimedia)