St. Vincent - MASSEDUCTION

Știu că par un tătăiță demodat („Pe vremea mea, dragă...”), dar câteodată mi-e tare dor de vedetele pop de odinioară, cele capabile să zăpăcească pe oricine, să coloreze violent în afara liniilor ori să-ți bramburească hormonii. Fantasme și apropouri versus twerking și masturbare: parcă prea mult din popul mainstream actual îți cere banii înainte în loc să te seducă pur și simplu. 

De-aia sunt buni niște ciudați la casa omului: pentru că îmbracă nonșalant costumele din cele mai răspândite fantezii (asistenta medicală, profesoara și călugărița) și pentru că dau excitația pe dorință: Savior îi spune cântecului, funk-ul minimalist este fundația lui, dar sună de-aici și de-acum grație percuției programate și-a glitch-urilor insidioase. Unde mai pui că refrenul implorator se încolăcește în jurul unei singure vorbe: „Pleeeee-aaaaa-seeee”! Savior face o pereche perfectă cu Hang On Me, al cărei ritm e aproape identic, însă mult diminuat, parcă retras în sine, și care surprinde o relație în ultimele-i stadii („I cannot stop the aeroplane from crashing”).

Ciudata de serviciu este Annie Clark – sub numele de scenă St. Vincent, femeia s-a afirmat în ultimul deceniu pe la marginile industriei muzicale, a colaborat cu David Byrne și s-a folosit de chitară în moduri pe care puțini bărbați ar fi dispuși ori capabili să le încerce. MASSEDUCTION e al șaselea album al său și, cu puțin noroc, va fi și cel care-o scoate din ghetoul indie și o aduce în atenția publicului larg. Dacă publicul larg o merită sau nu e altă discuție: până acum, el a aflat despre Annie doar că s-a iubit cu Clara Delevinge și cu Kristen Stewart.

MASSEDUCTION este, în mod cert, cel mai accesibil dintre albumele St. Vincent de până acum: sclipicios, iute (sub 45 de minute) și extrem de energic, el face surf pe valul sintetico-optzecist al ultimilor ani, împrumutând în același timp de oriunde poftește și creându-și propria bulă: spuneam mai înainte cum comunică Hang on Me, piesa de deschidere, cu cea mai nerușinată bucată, așezată mai pe la mijloc. Los Ageless amestecă, deasupra unui beat motorizat și neobosit, imagini-clișeu ale „cetății filmului” cu imagini-deloc-clișeu ale unor mame care-și „mulg pruncii”, piesa-titlu are un hook inubliabil („I can’t turn off what turns me on”), Sugarboy este synth-pop pastilat, iar Pills, că tot veni vorba, țopăie sincopat în mare măsură („Pills to wake/Pills to sleep/Pills, pills, pills every day of the week”) până când e confiscată de o neașteptată chitară și de saxofonul lui Kamasi Washington: trucul e echivalentul mahmurelii de sâmbătă dimineața, al dureroasei treziri la realitate  după noaptea de golăneală din club.

Cu alte cuvinte, producția agitată și zeitgeist-ish (munca lui Jack Antonoff, cel care le-a mai ghidat pe P!nk, Lorde - sau pe Taylor Swift) nu împiedică vreo secundă reflecția, atâta doar că trebuie să muncești și tu oleacă. Muzica pop, dintre toate genurile, are (avea?) obiceiul de-a te zdruncina fără ca măcar să-ți dai seama, iar MASSEDUCTION se dovedește a fi, din punctul ăsta de vedere, de-a dreptul tradiționalist: întâi îți pune șoldurile în mișcare  și-abia apoi se folosește de sudoarea pe care ți-a stors-o ca să-ți ungă circumvoluțiunile. 

„Vechea” St. Vincent, cea pe care-o căinează primii fani, n-a plecat nicăieri. Doar pentru cei care-aveau nevoie de reconfimări, însă, a doua parte a albumului strecoară vreo câteva bucăți cristalin-confesive: Johnny, o cunoștință mai veche (un soi de Major Tom al lui Annie, personajul care călătorește din album în album) își serbează ziua de naștere în Happy Birthday, Johnny, New York privilegiază pianul și violoncelul în detrimentul sintetizatoarelor, iar Young Lover n-ar fi stat deloc rău în precedentul album, St. Vincent, ori în Strange Mercy: două minute cacofonice dominate de-o chitară care huruie precum un vulcan, o mică pauză de respirație și-apoi un mi bemol (Yo-u-UUUng Lover) venit parcă de nicăieri, sfredelindu-ți violent creierii.

Slow Disco, toată numai instrumente cu coarde, așteaptă până spre final ca să-ți dea lovitura pe care ai bănuit-o („Don’t it beat a slow dance to death?”), în vreme ce concluzia pe care o trage aproape șoptit Smoking Section („It’s not the end”) se înfundă într-o tobă mai aproape de hip-hop decât de orice o fi stilul în care excelează, încă o dată, Annie Clark: să-i spunem, stângaci, New Queer Pop, dacă e cu tot dinadinsul nevoie, să constatăm că ceva asemănător a-ncercat – cu rezultate mai slabe – musiu Beck în Colours și să ne bucurăm c-avem parte de el.