Dacă cumva ţi-ai plimbat posteriorul prin Bangkok, ţi-ai înmuiat picioarele în Marea Andaman, te-ai halucinoginat la partyurile goa din Koh Phangan şi ai gustat din Pad Thai sau Tom Yum Goong, nu înseamnă că ai avut vreo revelaţie în legătură cu cultura Thai. Nici eu nu am avut-o, deşi am fost pe-acolo de vreo câteva ori. Tocmai de aia, atunci când Vlad mi-a pomenit prima dată de proiectul The Paradise Bangkok Molam International Band, mi-am zis „ia stai, bre, uşor…” să văd despre ce e vorba. Și uite-aşa m-am pomenit la un concert „live în direct” şi mi-a plăcut. De ce mi-a plăcut? Pentru că, în snobăreală mea, nu prea reuşeam să încadrez genul ăla muzical care se desfăşura în faţa mea. Ochii îmi fugeau de la un instrumentist la altul, iar timpanele mele sorbeau cu nesaţ muşuroaiele de sunete pe care le scoteau instrumentele, mai ales unul anume, asupra căruia mi-a căzut şi atenţia… „Cine sunt ăştia, bre?!”, am exclamat. Auzeam un fel de psychedelic rock presărat cu armonii demente de muzică tradiţională Thai. Dar, stai aşa, nu cu orice fel de muzică tradiţională, eşti nebun? Ci cu una cu nume de basm, Molam, de care bineînţeles că nu auzisem în viaţa mea.

Molam ăsta e un fel de country music varianta Siam, care se cântă prin zona nord-estică deluroasă a Thailandei, Isan, la graniţa cu Laos. A dat în clocot prin anii ’70, atunci când s-a lipit de infuențele rockangistice din barurile ofiţerilor americani cantonaţi în Asia de Sud-Est în vederea invaziei Vietnamului. Că doar nu aţi pus botu’ că au salvat statul de drept din Vietnamul de Sud în faţa Caracatiţei Comuniste a moşneagului Ho Chi Minh din Nord.

Şi uite-aşa, deşi tradiţionalul Molam reprezintă doar doi oameni pe treabă, unul care cântă la un soi de chitară, „phin” îi zice, pe care şi-a confecţionat-o din lemnul copacilor crescuţi în grădina familiei, şi celălalt care suflă într-o combinaţie de mai multe fluiere din bambus lipite între ele şi ţinute vertical, „khaen”, eu auzeam şi nişte rifuri psycho de chitară Black Sabbath sau Rolling Stones. O simfonie întreagă de sunete spasmodice, cu solouri de tobe, chitări, şi fluiere. Combinaţia asta are şi o istorie.

Deşi anii ’70 s-au întors în capu’ înceţoşat al unora dintre noi, stilul Molam a stat ascuns în underground. Nu în metrou, ci în boxele taximetriştilor de prin Bangkok, capisci? Marginalizat şi considerat un stil muzical periferic, grofii mai albinoşi din capitala Thailandei strâmbau din nas atunci când urcau în taxiurile cu pricina, aşa cum ne mai sclifosim şi noi când urcăm în taxiurile cu pelican. Dar Napoli is Not Nepal, iar Molam e pe bune.

Undeva aproape de zilele noastre numărate, Nattapon Siangsukon, adică Dj Maft Sai a avut ingenioasa idee de a readuce la lumină acest stil muzical, atât în seturile lui ca dj, cât şi în varianta live band: The Paradise Bangkok Molam International Band. Unde mai pui la socoteală că o piesă promovată de el la unul dintre cele trei label-uri pe care le deţine a fost inclusă şi în coloana sonoră a comediei ăleia americăneşti la care râzi doar la generic, The Hangover Part II. Stai aşa, că n-am terminat! Au cântat la Glastonbury anul trecut, apoi în deschiderea lui Damon Albarn, la Berlin, iar un nene pe care eu, unul, îl stimez foarte mult, Dan Snaith de la Caribou, are numai cuvinte de laudă la adresa lor.

Dacă nici asta nu te-a convins să nu te mai plictiseşti atâta de stat acasă şi să vii în Control, sâmbătă, 30 septembrie, nu ştiu ce să mă mai fac cu tine. Poate nu ar strica să iei o pauză de la muzica de knob şi instrumente Dave Smith, nu de altă, da’ băieţii ăştia capabili din Bangkok chiar îţi mai aduc un ultim strop de vară în sufletul tău. Că, deh, vorba lui Jon Snow, „Winter is coming”.