Radu Nițescu este foarte tânăr (24 de ani) și era încă și mai tânăr când a debutat în 2012 cu gringo (casa de pariuri literare). gringo avea părțile lui, dar era – sau așa mi s-a părut mie – genul de poezie care sună bine fără să-ți dai seama cât datorează poeziei consumate și cât vine din fototeca personală. Dialectica urșilor mi-a rezolvat dilemele, intrând pe lista scurtă din ce s-a publicat în ultimul an. Nițescu are o voce foarte simpatică, relaxată, amuzantă și urbană. Știe cu precizie când să suprime abordarea prea familiară (în sensul de colocvială, dar și de repertoriu banal de obiecte & faze) și să plaseze easter eggs în poeme, ca atunci când, după o comparație oarecare („ia foc scaunul sub tine când vorbesc de vreme, de temperatură,/ ca scaunul lui Magnus Carlson când a mutat greșit și a pierdut o tură”), schimbă rapid bobina și dintr-odată începe alt film:

„Nefericită conjunctură, ce soartă amară, în ce rahat am reușit să mă scald.
Își duce mâna la gât, își desface un nasture la cămașă
și în privirea campionului se reflectă luna golașă peste câmpia apașă.”

La faze ca asta se vede optim diferența dintre poeții cu lecturi interesante și cei cu adevărat buni. De fapt, uitându-i pe cei de la Amurg Sentimental, cam toți poeții tineri de azi au colecții atractive de cărți, filme, muzici și timbre, doar că asta, spre deosebire de începutul anilor 2000, nu mai e un ID suficient.

Prin unele părți, Dialectica urșilor mi-a adus aminte de Dan Sociu, care în ultimul timp a sunat deșteptarea poeziei cu rimă printre douămiiști și potsdouămiiști. În poemul de mai jos poate fi admirat modul inteligent în care Nițescu lucrează cu rima, dar și cum mixează o banală scenă urbană cu referințe smart din cultura pop:

Tolkien

Târziu în cișmigiu, stăm cinci ca la copcă
în jurul sticlei aproape goale de votcă.
Trilioane de broaște ne-acoperă vocile
și-n ochii sparți se reflectă inegal
luminița albă de pe celălalt mal,
orăcăie-n fiecare, ne place și ne doare,
algele put, țânțarii aleg la fel ca noi,
la întâmplare. Prietenii arată ca niște orci,
vor să dea iama-n cetate și argumentele lor
nu mă conving. Non-stopul e cam departe.
Facem două echipe, una păzește
Băncuța, cealaltă vine fuguța.

 

Livia Ștefan (n. 1982) e la al doilea volum, după re.volver (casa de pariuri literare, 2012). Lolita32 – o contradicție în termeni asumată – este un titlu cum nu se poate mai nimerit pentru suprapunerea dintre diferite tipuri de nevroze, cu triggers variind între alienare și anxietăți erotice. Livia Ștefan afișează o duritate punk fără mofturi, care merge de la tăietura austeră a versurilor până la modul mitraliat în care sunt livrate. Poemele ei dețin – nu găsesc o expresie mai puțin pompoasă – și un soi de integritate de natură morală. Materialul merge de la flash-uri din copilărie și adolescență până la o fază trăită la 32 de ani în parcarea de la benzinărie. Poeziile pot fi descrise ca haiku-uri extinse în care coolness-ul se amestecă cu anxietatea de diverse soiuri. Ca și la Nițescu, poate fi admirată precizia, inclusib în următorul poem, construit parcă într-un loop Zen plin de o tensiune punk:

mi-a spus: așază-te la masă și bea

m-am așezat la masă, am desfăcut berea, am băut
acum povestește-mi ce vezi
în mintea mea era seară deja,
stăteam pe băncuță,
i-am povestit:

văd că în mintea mea este seară
văd că aștepți să vorbesc și să beau
masa e netedă, covorul curat
pe perete
trec și se sting niște faruri

acum spune-mi ce simți
& i-am spus: simt că în mintea mea este seară,
simt că aș vrea să mă muști
& să mă doară unde mă săruți
în engleză e lust
cuvântul acesta ca o picătură de salivă care mi se scurge
pe spate

pe perete
trec și se sting niște faruri

unduirea lust vânătaia
în genunchi lust
unghiile lust ceva
perfect lust ca lumina
într-un haiku japonez

mi-a spus: fă-o cât mai sincer
& am scris: fericirea e o lozincă
fericirea e atunci când găsesc
pe săpun firele tale de păr

Radu Nițescu, Dialectica urșilor, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2016, 52 pag
Livia Ștefan, Lolita32, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2016, 68 pag.

Foto main: Ana Toma, detaliu din ilustrația pentru coperta de la Dialectica urșilor