În ultimii ani, au apărut la noi atât de multe cărți pentru copii, încât am simțit nevoia să profităm de luna decembrie aka luna cadourilor ca să tragem aer adânc în piept, să ne prefacem că nu mai există nimic supărător în jur și să ne refugiem în câteva dintre cele mai frumoase cărți pentru copii publicate de curând. Nu stăm mult aici, doar cât să-i luăm la întrebări pe autori, să citim câte-un fragment și să ne gândim puțin la lucrurile care contează cu adevărat în viață. Cum ar fi zâmbetul unui copil când primește o carte nouă :)

Radu Vancu e poet, eseist, traducător, critic literar, unul dintre acei oameni despre care se spune de obicei că sunt serioși. Predă la Litere în Sibiu, are un fiu, Sebastian, și o soție, Cami, scrie despre poezie, dar și despre chestiuni legate de actualitatea noastră din ce în ce mai tulbure. Întrebările astea i le-am trimis pe mail în plin protest #Vă vedem din Sibiu (citește dialogul ăsta cu poeta Tara Skurtu pentru Huffington Post) - Radu este unul dintre cetățenii care stau de câteva zile în frig și-n tăcere în fața sediului partidului care coordonează operațiunea de măcelărire a justiției din România. Regele piticuț, cartea pentru copii pe care a scris-o, a apărut anul ăsta la Editura Cartier, e ilustrată surprinzător&încântător de Irina Dobrescu și spune povestea unui pui de rege născut într-o țară urâtă, care încearcă toată viața să vadă frumusețea pierdută. Până într-o zi, în care găsește un album de desene făcute de mama lui înainte ca lumea să fie cuprinsă de piureul de mazăre, iar răutatea să clocotească sub ea. Regele piticuț e, de fapt, unul dintre cele mai frumoase poeme apărute anul ăsta la noi. Despre noi și încercările noastre disperate de-a mai vedea frumusețea în piureul ăsta de mazăre în care trăim. 

„Toate războaiele lumii sunt spanac fiert față de un cântec de piticuț.”

Scena9: De ce ai scris o carte pentru copii? E o formă de escapism?

Radu Vancu: Nu, deloc. Am scris-o fiindcă m-a întrebat Gheorghe Erizanu, directorul editurii Cartier, dacă aș vrea să scriu - și fiindcă mi-am dat seama că, dacă sunt sincer atunci când spun că sunt un grafoman biografist, atunci biografismul meu ar trebui să hașureze și zona asta a vieții mele, cea mai importantă pentru mine - adică zona unde există Sebastian.

De unde a apărut regele piticuț?

Crezi că eu știu? :) Am început s-o scriu ca pe un poem, nu ca pe o poveste - construiam, adică, grijuliu imagini, sperând că ele vor coagula până la urmă într-o narațiune. Degețica și Neghiniță și Tom Degețel s-au asociat în mintea mea cu o anumită imagine de la începutul poveștii - și așa a apărut imediat și tovarășul lor, Regele Piticuț, care-i admira de o viață fără să știe că el însuși există.

Nu e riscant să folosești cuvântul „mănoasă” chiar de la începutul unei cărți pentru copii? :)))

Cum să nu fie riscant, ai perfectă dreptate. E cel mai greu să scrii pentru copii - fiindcă ai tendința să îți limitezi vocabularul, să încerci să scrii „pe înțelesul lor” ș.a.m.d. Însă am înțeles repede că asta ar fi o greșeală - același gen de greșeală pe care îl fac unele prezentatoare TV care, vorbind cu copiii, își țuguie buzele și încep să vorbească pițigăiat o limbă stâlcită. Copiii înțeleg chiar și atunci când nu înțeleg unele cuvinte - cu condiția ca imaginile din poveste să fie frumoase & să le simtă ale lor.

I-ai citit-o lui Sebastian înainte? Ce-a zis?

Sigur că nu i-am citit-o, nu citesc nimic din ce scriu nici lui Sebastian, nici lui Cami. Încerc să-i țin departe de bazaconiile mele, au destul cărți bune de citit.

Scriai pe Fb de curând că literatura pentru copii „E una dintre cele mai dificile & sofisticate forme de literatură.” De ce?

Am început să explic mai sus de ce. Fiindcă te face mult mai ușor să falsezi. Fiindcă îți induce sentimentul foarte periculos că ești mai inteligent decât cititorul tău - iar asta e calea cea mai sigură ca să ratezi.  

Ce să faci și ce să nu faci când scrii pentru copii?

Să scrii, ca întotdeauna, ca și când ai face-o pentru cel mai inteligent om pe care-l cunoști. Să nu îți pițigăi vocea.

Cât de mare a fost tentația să aluneci înspre un poem (cum se și întâmplă de câteva ori)?

Dar e un poem, cap-coadă. Și nu mi-am reprimat deloc tentația, am știu că pot face ceva plauzibil numai dacă fac un poem OK. Contrar părerii generale, copilul nu vrea neapărat poveste, cât emoție și intensitate - adică poezie. Ce se întâmplă așa de spectaculos în Amintiri din copilărie, sau în Micul Prinț, sau în cele mai multe dintre cărțile care mi-au făcut iridiscentă copilăria? Nu mare lucru. Însă imaginea, emoția, intensitatea sunt acolo. Trebuia să fie poem împachetat ca poveste. Asta m-am străduit să fac, ich kann nicht anders. :)

Știu că ieși la Sibiu în aproape fiecare seară de protest. Ce-i spui fiului tău despre asta?

Mă trimite el, foarte adesea, și e supărat că nu-l iau decât rar. Chiar și când avea piciorul rupt mă trimitea. Azi l-am luat, la flash mob-ul pentru Regele Mihai, și a fost în al nouălea cer. Vor avea mult de furcă politicienii cu generația lor.

Suntem cu toții într-o oală de mazăre?

Da. We're all pieces in the same pod. Și asta face lucrurile și frumoase, și al naibii de complicate.

Care-s lucrurile asupra cărora răutatea nu are putere?

Bunătatea și frumusețea. Care, combinate în anumite proporții, dau literatura; combinate în alte proporții, dau copiii. Literatura și copiii (și chiar literatura pentru copiii) vor salva lumea.
 



Citește primele pagini din carte și aleargă s-o cumperi, ca s-o dai gata pe toată înainte de Crăciun:

cineva cât semințele de mazăre ar putea să mai vadă lucrurile acelea frumoase.”