Timp de o săptămână, fotografa Roxi Pop a preluat contul de Instagram al departamentului de fotografie de la The New Yorker, arătând lumii fotografii din proiectul ei „Today I Am Home”. Pentru că ne întrebăm cu toții, din când în când, care mai e legătura noastră cu locul pe care-l numim „acasă”, am rugat-o să ne spună povestea proiectului ei și a unora dintre fotografii.
Chiar dacă am plecat din Balta Roșie cu ceva timp în urmă, încă mă gândesc la Alex, băiatul care mi-a devenit prieten și ghid în sat. Alex a avut bunătatea de a-mi împărtăși viziunea lui personală asupra locului din care provine. Băiatul, în vârstă de 14 ani, a crescut fără electricitate, televizor, apă curentă, internet, fără toate lucrurile pe care noi le considerăm normalitate. Vine dintr-o familie mare cu nouă copii, unii dintre frați au plecat în Italia la muncă, pe când alții au rămas acasă, unde lucrează pământul. L-am întrebat pe Alex „Și tu vrei să pleci?” Mi-a răspuns „De ce să plec? Îmi place aici. Asta e casa mea.” Cuvintele lui Alex m-au făcut să mă gândesc la identitatea lui puternic definită, precum și la legătura cu locul natal. Și m-a făcut să mă întreb cum mă simt eu în prezent acasă.
***
Acum trei ani, am plecat să studiez fotojurnalismul cu o bursă Fulbright în Statele Unite. Atunci, am simțit că aceasta este șansa mea de a practica ceea ce iubesc. Mi-am construit viața acolo, mi-am făcut prieteni care mai apoi mi-au devenit familie. Nu îmi doream să revin acasă, dar am fost obligată să mă întorc. Pe 29 iulie 2015, când am urcat în avion, am simțit că las în urmă o mare parte din mine.
De cealaltă parte a oceanului, sora mea, care locuiește în Germania, mă aștepta pe mine să mă întorc și pe băiețelul ei să se nască. Nu ne mai văzuserăm de un an de zile și mă simțeam copleșită de emoții, ca atunci când te urci într-un rollercoaster care nu se mai oprește.
Astăzi sunt acasă.
Ciudat cum acasă nu mai e „acasă”, ci mai degrabă un nou teritoriu de explorat și înțeles.
Sunt din nou alături de familia mea în locul în care am copilărit, dar totul pare foarte străin. Distanța temporală și spațială care a existat timp de trei ani de zile între mine și propria cultură îmi oferă o anumită claritate și prospețime vizuală.
Am început să fotografiez viața de zi cu zi a familiei mele și mediul din jur folosind o cameră pe film lat care mă încetinește și mă limitează în cadrele pe care le pot face. Sunt obligată să-mi iau mai mult timp înainte să fotografiez, să mă gândesc dacă ceea ce văd e important pentru mine. Acest gen de fotografie e mai puțin impulsiv, iar seria de imagini e mai degrabă o reflectare emoțională asupra intimității familiale.
Reacția bunicilor și a părinților a evoluat de la faptul că nu întelegeau la început de ce stric filmul pe ei la un stadiu de mijloc, când mă chemau să fotografiez momentele pe care ei le considerau interesante pentru lumea din exterior, până la indifirență și poate enervare uneori. După mai bine de un an de zile de fotografiat acasă, încep să devină din ce în ce mai rare momentele în care simt nevoia să apăs pe declanșator. Așa că, încet-încet, intenționez să îmi îndrept atenția asupra altor familii.
Acest proiect este o căutare a propriei identități. Încerc să îmi descopăr rădăcinile și să răspund la întrebarea „Ce ne face să numim acasă locul în care am crescut?”, mai ales în contextul unei societăți globalizate. Este modalitatea mea de a accepta România ca locul pe care să îl numesc acasă, sperând că voi ajunge să spun și eu ca Alex, “De ce să plec? Îmi place aici. Asta este casa mea.”
