Timp de o săptămână, fotografa Roxi Pop a preluat contul de Instagram al departamentului de fotografie de la The New Yorker, arătând lumii fotografii din proiectul ei „Today I Am Home”. Pentru că ne întrebăm cu toții, din când în când, care mai e legătura noastră cu locul pe care-l numim „acasă”, am rugat-o să ne spună povestea proiectului ei și a unora dintre fotografii.

Chiar dacă am plecat din Balta Roșie cu ceva timp în urmă, încă mă gândesc la Alex, băiatul care mi-a devenit prieten și ghid în sat. Alex a avut bunătatea de a-mi împărtăși viziunea lui personală asupra locului din care provine. Băiatul, în vârstă de 14 ani, a crescut fără electricitate, televizor, apă curentă, internet, fără toate lucrurile pe care noi le considerăm normalitate. Vine dintr-o familie mare cu nouă copii, unii dintre frați au plecat în Italia la muncă, pe când alții au rămas acasă, unde lucrează pământul. L-am întrebat pe Alex „Și tu vrei să pleci?” Mi-a răspuns „De ce să plec? Îmi place aici. Asta e casa mea.” Cuvintele lui Alex m-au făcut să mă gândesc la identitatea lui puternic definită, precum și la legătura cu locul natal. Și m-a făcut să mă întreb cum mă simt eu în prezent acasă.

***

Acum trei ani, am plecat să studiez fotojurnalismul cu o bursă Fulbright în Statele Unite. Atunci, am simțit că aceasta este șansa mea de a practica ceea ce iubesc. Mi-am construit viața acolo, mi-am făcut prieteni care mai apoi mi-au devenit familie. Nu îmi doream să revin acasă, dar am fost obligată să mă întorc. Pe 29 iulie 2015, când am urcat în avion, am simțit că las în urmă o mare parte din mine.

De cealaltă parte a oceanului, sora mea, care locuiește în Germania, mă aștepta pe mine să mă întorc și pe băiețelul ei să se nască. Nu ne mai văzuserăm de un an de zile și mă simțeam copleșită de emoții, ca atunci când te urci într-un rollercoaster care nu se mai oprește.

Astăzi sunt acasă.

Ciudat cum acasă nu mai e „acasă”, ci mai degrabă un nou teritoriu de explorat și înțeles.

Sunt din nou alături de familia mea în locul în care am copilărit, dar totul pare foarte străin. Distanța temporală și spațială care a existat timp de trei ani de zile între mine și propria cultură îmi oferă o anumită claritate și prospețime vizuală.

Am început să fotografiez viața de zi cu zi a familiei mele și mediul din jur folosind o cameră pe film lat care mă încetinește și mă limitează în cadrele pe care le pot face. Sunt obligată să-mi iau mai mult timp înainte să fotografiez, să mă gândesc dacă ceea ce văd e important pentru mine. Acest gen de fotografie e mai puțin impulsiv, iar seria de imagini e mai degrabă o reflectare emoțională asupra intimității familiale.

Reacția bunicilor și a părinților a evoluat de la faptul că nu întelegeau la început de ce stric filmul pe ei la un stadiu de mijloc, când mă chemau să fotografiez momentele pe care ei le considerau interesante pentru lumea din exterior, până la indifirență și poate enervare uneori. După mai bine de un an de zile de fotografiat acasă, încep să devină din ce în ce mai rare momentele în care simt nevoia să apăs pe declanșator. Așa că, încet-încet, intenționez să îmi îndrept atenția asupra altor familii.

Acest proiect este o căutare a propriei identități. Încerc să îmi descopăr rădăcinile și să răspund la întrebarea „Ce ne face să numim acasă locul în care am crescut?”, mai ales în contextul unei societăți globalizate. Este modalitatea mea de a accepta România ca locul pe care să îl numesc acasă, sperând că voi ajunge să spun și eu ca Alex, “De ce să plec? Îmi place aici. Asta este casa mea.”

Prima oprire a fost în Germania, unde sora mea aștepta ca băiatul ei se nască. La doar o zi după ce am ajuns, s-a născut Noah.
Orașul nu i-a împiedicat pe părinții mei să aibă o viață ca la țară. Acum 17 ani, ne-am mutat dintr-un apartament într-o casă construită de ai mei, la periferia orașului, foarte aproape de pădure. De atunci, grădinăritul a devenit a doua noastră natură.
Mama face o plăcintă cu varză, acasă, în Mediaș.
L-am rugat pe tata să mă lase să îi fac un portret înainte să meargă la lucru în gradină.
Marius, unchiul meu, culege gutui acasă la părinții lui, în Mediaș. Vine să ne vadă de la Oradea, de câteva ori pe an, la zile de naștere și la sărbători.
La tăiatul porcului, când participă toată familia.
În fiecare primăvară, veranda noastră este invadată de răsaduri: pe jos, pe mese, pe instalații improvizate de părinții mei. Mii de plăntuțe sunt mai apoi replicate în solariile construite de tatăl meu, iar după vreo lună își găsesc case noi la cumpărători.
Nepotul meu Noah face un an. Se împlinește un an și de când m-am întors acasă, în România. Am sărbătorit ziua lui alături de sora mea și de cumnatul meu, care au venit din Germania, special pentru ziua lui Noah. În prezent, ei locuiesc în Bavaria și nu plănuiesc să se întoarcă în țară prea curând.
Tata întinde la uscat pânza cu care acoperă plantele în solar pentru a le proteja de frig.
Unul dintre momentele cele mai grele din experiența mea în Statele Unite a fost când unchiul meu a murit de cancer și eu nu am putut fi alături de familia mea și nu am putut să îmi iau rămas bun. Această fotografie este făcută la parastasul de un an de zile, prima mea dată la cimitir.
Mobila din sufragerie este plină de fotografii cu familia noastră.
Un portret cu bunica și trandafirii culeși din propria grădină.