Țin minte și acum prima pereche de blugi pe care am avut-o în copilărie, înainte de 1989, când blue jeanșii erau o chestie așa de rară, că circula pe sub mână și era nevoie doar să le văd țesătura aia densă și albastră, ca să mă simt un fel de superstar. I-am purtat cu sfințenie până s-au rupt, iar după aia bunică-mea i-a peticit cu mare artă, până când s-au mai rupt o dată, și tot n-am renunțat la ei. Am purtat apoi și blugii maică-mii din tinerețe, originali din America, și și pe ei i-am peticit când le-a venit vremea. Acum nu-mi amintesc ultima oară când mi-am dus o haină la croitor, pentru reparat. Cu atât mai puțin o pereche de blugi – mi-e mai simplu să-mi cumpăr o pereche nouă decât să găsesc un croitor. Oricum, nu-mi amintesc nici ultima oară când am purtat niște jeanși până să se rupă. Foarte rar îmi cumpăr haine noi pentru că chiar aș avea nevoie de ele. De cele mai multe ori, o fac pentru c-am văzut nu știu ce model care-mi place, care se mai întâmplă să fie și la reducere și fiindcă, în general, e atât de la îndemână, iar magazinele de haine scot modele noi pe bandă rulantă.

Povestea asta cu blugi e cât se poate de banală, dar în același timp e o poveste despre schimbări economice, sociale și culturale. Despre cum am trecut la hiperproducție și hiperconsum, rotițele care fac să meargă sistemul în care trăim. Iar ca ele să meargă ca unse, noi trebuie să cumpărăm cât mai des orice: blugi, telefoane, mașini sau mâncare. Altfel, se presupune că, dacă începând de azi, am cumpăra doar lucrurile de care avem realmente nevoie, mașinăria care învârte lumea ar intra în vrie: piața s-ar deregla dramatic și șomajul ar crește incontrolabil. „Toate regimurile moderne au fost productiviste: republicile, dictaturile, sistemele totalitare, indiferent dacă au avut guverne de dreapta sau de stânga, liberale, socialiste, populiste, social-liberale, centriste, radicale sau comuniste. Toate au considerat creșterea economică drept piatra de boltă a sistemului lor nechestionabil,” scrie Serge Latouche, profesor de științe economice la Universitatea Paris-Sud, în Mic tratat de decreștere senină, publicat la Editura Seneca. E timpul ca „religia” pe care-o împărtășim azi să nu mai fie creșterea, crede Latouche, invitat de curând de Asociația Seneca și Institutul Francez la București, unde s-a lansat la aceeași editură cea mai nouă traducere a lui, Deteriorare garantată. Eseu despre obsolescența programată.

Știu, cuvântul ăsta, „obsolescență”, sună mai degrabă a boală. Și, într-un fel, chiar asta e: o „boală” de care e necesar să sufere obiectele pe care le folosim zi de zi, ca să le schimbăm cât mai repede. Așa ajungem să consumăm cât mai mult și să contribuim la bunul mers al cercului vicios bazat pe creștere economică cu orice preț. Dincolo de metafore, Latouche definește în eseul lui trei tipuri de obsolescență:

Pe scurt, viteza cu care evoluează tehnologia, elanul industriei publicitare și strategiile producătorilor, care limitează din start viața obiectelor, ne fac să fim niște cumpărători profesioniști și să ținem astfel în picioare sistemul al cărui motor este creșterea continuă. Latouche, la fel ca mulți alți gânditori care critică acest sistem, arată că urmările lui flirtează cu dezastrul: de la epuizarea resurselor naturale și acumularea unor cantități uriașe de deșeuri, până la workaholism și depresie. „La urma urmei, consumul nu ne face deloc fericiți, și asta fiindcă nu satisface dorințele adevărate,” mi-a spus Latouche, când ne-am întâlnit la București.

La 77 de ani, profesorul francez spune că face tot posibilul ca, în viața de zi cu zi, să aplice principiile despre care scrie în Deteriorare garantată sau Mic tratat de decreștere senină. Cu toate astea, crede că nu are vreun mare merit. „M-am născut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și am crescut într-un mediu unde era imposibil să faci risipă. Am păstrat acest obicei și nu arunc niciodată nici măcar un dumicat de pâine. Am rămas mereu alergic la mainstream și, de mai bine de 40 de ani, la Paris merg doar cu bicicleta. Nu doar fiindcă e mai ecologic, ci fiindcă e și mai rapid și mai plăcut, mai sănătos. În ceea ce privește obiectele, încerc să folosesc cât mai puține. Nu am televizor, cu mașina aproape că nu mai merg deloc”. 

Cuvântul de ordine pe care îl reprezintă decreșterea are mai ales scopul de a marca cu putere abandonarea obiectivului creșterii fără limite (...), cu consecințe dezastruoase pentru mediu, deci pentru umanitate.

(Serge Latouche, „Mic tratat de decreștere senină”, traducere de Bogdan Ghiu, Editura Seneca, 2016)

În timp ce-i citeam cărțile, recunoșteam în propriul comportament datele unui european cu venituri medii, care uneori cumpără lucruri de care n-are nevoie, care nu-și bate capul să caute meșteri care să repare obiectele stricate și care din când în când ajunge să risipească mâncare. Cu toate astea, nu-s întru totul de acord că „bieții consumatori” sunt victime, iar marii jucători ai industriei sunt călăii care ne manipulează. La urma urmei, avem la îndemână o tonă de informații, de pildă despre faptul că multe din alimentele pe care le punem pe masă conțin ingrediente dăunătoare, și cu toate astea continuăm să le mâncăm. Știm că electrocasnicele sunt făcute să se strice mai repede, dar nu ne-apucăm să-i boicotăm pe responsabili, ba nici măcar nu așteptăm până când vechile noastre electronice devin inutilizabile, ca să ne luăm unele noi. Mulți suntem leneși, nepăsători, grăbiți și comozi. Nu suntem cumva complici cu ceea ce numim „sistem”? „Oamenii continuă să consume lucruri nesănătoase pentru că este cea mai la îndemână soluție,” mi-a răspuns Latouche. „E mult mai complicat să faci rost de produse sănătoase, fiindcă toată rețeaua de consum e organizată astfel încât omului care muncește toată ziua să-i fie cel mai ușor să meargă la supermarket. În weekend, toată lumea merge la shopping, își umple mașina cu provizii, le pune-n frigider ș.a.m.d. Dar asta nu e tocmai o alegere”. 

Deși în cei 7 ani de când și-a publicat prima ediție a eseului Deteriorare garantată s-au petrecut câteva schimbări, în sensul în care oamenii au devenit mai conștienți de problemele pe care cartea le aduce în discuție, și s-au început mai multe proiecte împotriva obsolescenței programate, autorul crede că numărul realizărilor concrete nu crește direct proporțional cu cel al proiectelor. Și asta din cauza lobby-ului industriei, care e foarte puternic. „După apariția cărții, am participat la mai multe întruniri politice unde se discutau subiecte pe această temă și unde erau invitați și reprezentanți ai industriei, lobbiști. Teza lor era: nu noi suntem responsabili, ci consumatorii, fiindcă nu mai așteaptă să li se strice aparatele și și le schimbă înainte de vreme. De exemplu, durata de viață a unui telefon mobil este de 24 de luni, dar oamenii și le schimbă, în medie, după circa 18 luni. Problema este însă că acești consumatori nu s-au născut risipitori. Au fost formatați să devină astfel.” După părerea lui, singurul responsabil pentru această „formatare” este sistemul industrial.

Obsolescența programată și ideologia obiectului de unică folosință au sfârșit prin a cuceri și domenii neașteptate, precum cultura. În anii 1930 începe să se dezvolte consumul accelerat de filme și cărți grație unei politici a prețurilor și concursurilor, ca și modei bestsellerurilor.

(Serge Latouche, „Deteriorare garantată”, traducere de Bogdan Ghiu, Editura Seneca, 2017)

Ce-i de făcut, în condițiile astea? O schimbare radicală, pe care Latouche și mulți alți gânditori sau activiști o numesc decreștere. Adepții acestei mișcări susțin că singura soluție e o reducere a producției și a consumului, care poate rezolva treptat probleme grave, cum ar fi risipa de resurse și de energie. „Noi suntem o cultură anti-culturală de risipă și de consum. Trebuie să regăsim o cultură a respectului pentru natură, pentru lucruri. Desigur, creierul trebuie hrănit cu ceva, dar mai bine să-i oferim stimuli sănătoși, mai puțin perverși. Sistemul bazat pe publicitate, obsolsescență programată etc. are ca preț viitorul planetei. Dacă vrem un viitor pentru copiii noștri, trebuie să facem o contrapublicitate și să reformatăm spiritele în altă direcție,” spune Latouche. Ironic, mă gândesc, cum ajungem în punctul în care, pentru a bătători drumul unei culturi anti-consumiste, ar trebui să apelăm la una din uneltele de bază care promovează consumul. Fiindcă, la urma urmei, și „contrapublicitatea” asta ar lua tot o formă apropiată publicității. 

Latouche, la grădina Kultivă, proiect al Asociației Seneca

Am impresia că trăim într-un șarpe care-și înghite coada. Și-atunci cum e posibil să faci loc unei utopii anti-capitaliste, din interiorul capitalismului? „Depinde cum definești capitalismul”, spune profesorul de științe economice. „El e, înainte de toate, o mentalitate, și trebuie să ținem cont că am intrat în capitalism în urmă cu șase secole. Capitalismul a început la Amalfi, în secolul XI. În secolele următoare au urmat Florența, Genova, Veneția, apoi Amsterdam, Liverpool, Manchester, în secolele XVII-XVIII. Abia în secolul XIX capitalismul s-a instalat realmente în aproape toată lumea. Prin urmare, cu ajutorul unei propagande - al economiei, cu alte cuvinte - ne-a luat 7 secole să intrăm, așa că nu știu cât ne va lua să ieșim,” râde Latouche.  

Până să ne dăm seama dacă și cum e posibilă, în zilele noastre, o schimbare la scară globală, responsabilitatea rămâne la nivel individual și de comunitate restrânsă. În multe colțuri ale lumii, oamenii își organizează sisteme alternative de producție și consum. În Franța, de pildă, există AMAP - asociații pentru menținerea agriculturii țărănești, unde consumatorii intră în legătură directă cu producătorii; în Italia au apărut gruppi di acquisto solidale, iar în Japonia, deja milioane de oameni își procură hrana prin sistemul Teikei, unde consumatorii cumpără direct de la fermieri. În Marea Britanie există transition towns, proiecte de organizare comunitară care urmăresc să-și asigure autosuficiența și să-și reducă contribuția la fenomene ca schimbările climatice sau inechitățile economice. În multe orașe europene au apărut, de asemenea, așa-numitele repair cafés, cafenele unde oamenii se întâlnesc și-și repară obiectele stricate / deteriorate, de la biciclete și calculatoare, la haine. 

Documentarul „Pret a jetter”, despre obsolescența programată

În acest moment, e imposibil să ne dăm seama dacă toate aceste forme de organizare comunitară vor putea concura la un moment dat cu sistemele puse la punct de marii jucători ai industriei. Asistăm doar la schimbări graduale și la unele experimente social-economice, care ar putea contribui la decreșterea de care vorbește Latouche. În 2015, Franța a devenit prima țară din lume unde s-a adoptat o lege care incriminează obsolescența programată: producătorii de electronice care fabrică dinadins produse astfel încât acestea să se defecteze  înainte de vreme pot primi amenzi de până la 300.000 de euro. În același timp, din ce în ce mai multe țări sau orașe încep să ia în calcul oferire către cetățeni a unui venim minim garantat: la începutul anului, Finlanda a anunțat că va testa efectul unui venit universal minim, pentru a vedea dacă acest lucru contribuie la combaterea șomajului și implicit a inechităților sociale. Deocamdată, experimentul Suediei, de a reduce ziua de muncă de la 8 la 6 ore, pentru a echilibra piața muncii într-o societate axată pe creștere continuă, s-a dovedit un eșec, atâta vreme cât programul pilot a fost foarte costisitor. Dar poate că studiile care arată că această schimbare crește productivitatea va face ziua de lucru mai scurtă rentabilă. Până când sistemele politice și economice ar putea lua în calcul slăbirea pedalei de creștere, Latouche speră ca însuși conceptul de decreștere să nu fie confiscat de aceste sisteme, așa cum s-a întâmplat cu „dezvoltarea durabilă” și „politicile verzi” pe care le îmbrățișează cu mult spor guvernele și marii jucători ai industriei.

Foto: Asociația Seneca