Viață&co / Umor

Porniți microfonul, vreau să urc!

De Teodora Nedelcu

Publicat pe 6 decembrie 2017

„Boxul e ca stand-up-ul. Mi-am luat-o la box și asta m-a făcut să mă simt mai puternică la stand-up, pentru că e ca atunci când ți se împlinesc cele mai nasoale frici. Devii mai puternic, pentru că nu te mai temi c-o să ți se-ntâmple. Ți-ai luat-o, a durut, dar acum ești ok.” Asta zice Amy Schumer, una dintre cele mai celebre voci feminine din stand-up comedy. Lângă ea stau nume precum Sarah Silverman, Chelsea Handler, Ellen de Generes - și putem să ne ducem și mai departe în istoricul comediei făcute de femei la microfon, până la Joan Rivers, Whoopi Goldberg, Roseanne Barr ș.a. Oricât de departe ne-am duce, însă, ne-am lovi de aceleași probleme.

  1. „Femeile nu sunt amuzante.” La oricare dintre numele de mai sus, Google o să-ți pună sub nas eseuri, clipuri, zeci de pagini despre cât sunt de nasoale, de fapt.

  2. „La noi” nu e nici măcar ca „la ei”. Unii comedianți români recunosc că sunt uneori misogini, pentru că asta vrea publicul să audă.

  3. Acoperișul de sticlă (adică pragul dincolo de care femeilor le e mai greu să crească în carieră decât bărbaților) există și în stand-up. Pe scurt, cultura de stand-up în general nu-i prea prietenoasă cu femeile. Un exemplu: în seara în care am văzut-o pentru prima oară pe Teodora Nedelcu în fața microfonului și am râs, era singura tipă din program. Colegii ei de scenă au spus glume cu pedofilie, soacre, foste, grase etc.

Între timp, în lumea largă, #metoo mai scoate din lucrurile astea la iveală. Legendarul comediant Louis C.K. a recunoscut că a hărțuit sexual colege de microfon. În România? La seara de open mic la care am fost ieri, într-un club din centrul capitalei, n-a urcat nicio femeie pe scenă. Așa că am rugat-o pe Teodora să ne spună cum e să fii tipă, să ai umor și să te sui la microfon.

„Porniți microfonul, vreau să urc!”

Asta mi-am spus când m-am hotărât să mă sui pe scenă, la ceea ce urma să fie pentru mine prima seară de open mic – seara amatorilor la stand-up comedy.

Salut, sunt Teodora Nedelcu, am 26 de ani şi sunt încântată să fiu printre puţinele femei care fac stand-up la noi în ţară. Cele mai cunoscute nume feminine de pe scena românească de comedie la microfon sunt Ana Maria Calița, Maria Popovici și Anisia Gafton. De ce sunt atât de puține? Mi se pare că femeile pleacă de la ideea că le-ar fi mai greu să reușească în meseria asta, odată ce bărbații o fac deja atât de bine. Da, unii comedianți români sunt misogini, dar nu cred c-o fac din răutate. Unu: e la îndemână să faci glume sexiste. Și doi: prind la public.

Am ajuns să fac stand-up dintr-o glumă răutăcioasă, servită profesorului meu de actorie din facultate, Vladimir Anton. Am livrat-o fără să schiţez nicio expresie, fără să-mi schimb mimica în vreun fel sau să se vadă că mă pregătesc să spun ceva amuzant. El mi-a spus că poate-ar trebui să transform asta într-un stil de a face stand-up comedy. Am luat-o ca pe-o glumă. Pe vremea aia eram atrasă de teatru în sensul clasic al cuvântului şi de interpretări ale unor scene scrise de altcineva, nu de mine. Cu toate astea, știam că am un mod aparte de a spune o glumă - mulți îl înţeleg şi apreciază, iar pe alţii îi face să se uite ciudat la mine. E alimentat de atitudinea Mi se rupe dacă vă place vouă, eu asta cred.

Pentru că mi se tot spunea că ar trebui să încerc, pentru că vedeam că tot răsar începători și pentru că-mi și plăcea stand up-ul făcut de băieții de la noi, m-am hotărât într-o zi să pun pe foaie toate gândurile amuzante care-mi treceau prin minte. Mai folosesc câte ceva din prima încercare de a scrie, însă, în proporție de 95%, azi am alt material - constanta e că și acum, ca și atunci, scriu despre experiențele mele trăite, nu despre generalități. În primă fază am scris glume despre faptul că eram grasă în copilărie. Râdeau copiii de mine și, la grădiniță, mă puneau mereu să interpretez „Cei trei purceluși”. Pe toți trei odată. Tot în zona asta, mai aveam o bucată despre cum eram grasă și-n adolescență, așa că n-am reușit să-mi fac niciun iubit în perioada respectivă. Așa am ajuns la concluzia că vorba aia, „cine mă vrea mă place așa cum sunt”, e inventată de o slăbănoagă.

Întâmplarea face că atunci când m-am apucat eu de stand-up să fi început și Café Deko să se ocupe de nouă generaţie de comedianţi. Le acordase o seară doar a lor – lunea era a amatorilor. Ne strângeam mai mulţi acolo, urcam pe scenă 5-6 minute, încercam să arătăm publicului că suntem amuzanţi şi, în același timp, să ne formăm un mod de a livra glumele. De a înțelege cam ce le place oamenilor să audă.

***

Prima mea seară de open mic a fost acum trei ani. N-am urcat cu gândul că vreau să le arăt multor băieţi din breaslă că pot şi eu, o femeie. Pe vremea aia, erau deja mai multe tipe care făceau asta, care mi-au întărit convingerea că se poate. Numai că tot amânasem momentul și fratele meu (care organiza pe atunci serile de open mic), mi-a spus că dacă o tot țin așa, n-o să mai urc niciodată. Am urcat, însă, cu gândul că n-o să mai urc şi a doua oară. Eram convinsă că n-o să-mi iasă. N-aveam emoții că sunt în faţa publicului, ci pentru că nu eram stăpână pe text - nu știam dacă materialul meu chiar e amuzant. Așa că am transmis siguranță de sine, pentru că eram obișnuită cu scena, dar pe interior tremuram și simţeam că n-o să pot să zic nimic. Mi-a trecut imediat după ce am zis prima glumă.

Am avut noroc. Mi-a ieşit din prima. Publicul a râs mult mai mult faţă de cât mă așteptam. Poate c-au fost și indulgenți, pentru că eram singura femeie din seara aia. În orice caz, glumele din seara aia le-am tot lucrat, luni la rând, la seri de open mic, și le-am îmbunătățit cu fiecare urcare. Al doilea noroc e că a fost acolo Radu Isac – un comediant cu mulţi ani de stand-up în spate, care făcea asta în State și e acum în UK. Era prezentatorul serii și m-a încurajat să continui să scriu şi să vin la seri de amatori, când am coborât după primele mele 5 minute de „stand-up”. Folosesc ghilimelele pentru că, după mine, trebuie să acumulezi ceva seri și confruntări cu un public divers, ca să zici că faci stand-up pe bune. Cam după un an de încercări repetate, dese și reușite am renunțat la ghilimele.

În serile alea de open mic de la Deko, dacă erai norocos, bun la ce făceai, şi te plăcea publicul, te votau. Puteai să ajungi să deschizi un spectacol din weekend, unde urcai pe scenă alături de Bobonete, Văncică, Micutzu, Bordea, Badea, mai-marii din breaslă. Mi s-a întâmplat să câştig câteva seri de amatori şi să urc în weekend. În serile alea, în sală erau oameni mulți, cu standarde ridicate, cum îi obişnuiseră mai-sus menţionaţii. De multe ori, când urcai pe scenă şi vedeai atâţia oameni care se uitau la tine şi aşteaptau să spui ceva amuzant, te pierdeai. Cam acolo se termina deschiderea ta.

Eu am avut şi seri bune şi mai puţin bune. O seară bună e atunci când majoritatea publicului e pe-același film cu tine. Sunt oamenii care s-au confruntat cu situațiile pe care le povestești și pe care îi faci să râdă pentru că se regăsesc în ele. Contează și cum te simți tu, cum rezonezi cu ei și cât e de reciprocă rezonarea asta. O seară mai puțin bună e atunci când, pe lângă faptul că oamenii se uită cam dubios când urci pe scenă (pentru că deschiderea de multe ori nu apare pe afiș), tu tot dai glume și se mai aude așa, sporadic, câte un râset. Când nici măcar la cea mai bună glumă a ta nu reușești să îi aduci pe toți la unison.

Eu aleg să nu fiu misandră pe scenă. N-aș vrea nici să creez vreo părere falsă despre mine - sunt destul de răutăcioasă cu bărbații, însă prefer să vorbesc despre ce am trăit eu, nu ei. În plus, să fim serioși, comedianții buni știu care le sunt părțile proaste și le prezintă singuri. N-au nevoie de o femeie să spună asta - pentru mine ar fi facil și n-aș vrea ca materialul meu să fie repetitiv.

La puţin timp, vreo opt luni cred, mi-a propus un impresar să merg în ceea ce urma să fie un turneu naţional cu mai mulţi comedianți. Am colindat vreo zece oraşe din ţară și experiența m-a ajutat destul de mult. De-atunci am urcat la deschideri în diverse cluburi de comedie din Bucureşti, am fost în turnee cu Bordea şi Micutzu - dar încă n-am renunțat să merg la serile de amatori. Așa că să pornească cineva microfonul ăla, urc!


Fotografii de Ion Trifu.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK