După ce am aflat anul ăsta că românii se uită la televizor mult mai mult decât media internațională, iar ziarele n-au întârziat să declare că suntem dependenți de TV, am invitat-o pe Valentina Marinescu, sociolog, să ne ajute să înțelegem cum trebuie să privim aceste cifre. 

 

Statisticile oficiale din ultima vreme (Indicele consumului de televiziune în România - 2017, Barometrul de consum cultural 2016) arată că românii petrec, în medie, cinci ore pe zi în fața televizorului, iar știrile reprezintă principalul tip de conținut TV consumat. Plecând de aici, știrile și articolele despre aceste cercetări și rezultatele lor au fost deseori redactate într-o modalitate (cel puțin cvasi-) alarmistă. S-a pus astfel accentul pe „cifrele mari”, mai exact, pe faptul că 94% dintre românii (care au fost incluși într-un studiu realizat pe un eșantion național) se uită zilnic la televizor (față de 96%, anul trecut). Mai mult, articolele amintite arată că procentul de peste 90% nu variază semnificativ în funcție de vârstă, nivel de educație sau mediu de rezidență. În lectură directă, asta înseamnă că tinerii sau persoanele de vârsta a treia, persoanele cu educație primară și cele cu studii post-universitare și cei care locuiesc la sat sau în București sunt, în general, „dependenți de televiziune” (cum spune Adevărul). Mai știm că în 35% din gospodăriile din România există două aparate TV, în 30% avem trei aparate TV, în 15% sunt mai mult de patru astfel de aparate și doar în 20% dintre gospodării au un singur televizor. 

Într-un fel, faptul că peste 90% dintre români consumă programele și mesajele transmise de televiziune pare să inducă sentimentul unui dead end. Imaginea-standard a telespectatorului român ar fi cea unei persoane captive, obligată să accepte un „meniu” prestabilit – cel al posturilor TV –, puțin expusă diversității și libertății de a-și alege tipul de informații la care se expune. Este drept că unii dintre ei pot să aleagă să urmărească aceste programe individual sau alții în grup, dar cei mai mulți se orientează spre infotainment și mai puțin spre aspectele civice, educaționale. În iarna anului 2017, această imagine a coborât în stradă și am ajuns la opoziția deschisă dintre lumea televiziunii și utilizatorii internetului (mai ales ai Facebook-ului) din România. Dincolo de haștaguri și de preferințe, dacă tot avem această dihotomie, ar fi cazul să vorbim și despre online-ul de la noi.

Pentru început, ar trebui să spunem că știrile despre internet, și despre Facebook mai ales, sunt lipsite de tonul catastrofic specific celor referitoare la consumul TV. Ele sunt chiar optimiste sau, măcar, moderat-optimiste. În latura pozitivă aflăm că, potrivit datelor Eurostat, în România procentul celor care au beneficiat de acces la reţeaua de internet aproape s-a dublat între anii 2010-2016, de la 42% la 72%. Mai puțin optimist, spun tot datele Eurostat, aproximativ o treime din populaţia României nu a folosit internetul niciodată și, din totalul românilor care au acces la internet, proporţia celor care îl folosesc cel puţin o dată pe săptămână este doar de jumătate (50%). Din nou optimist, spun aceleași date oficiale europene, peste 70% dintre românii utilizatorii de internet vizualizau în 2016 conţinut video online, faţă de circa 50% în urmă cu cinci ani.

În ceea ce privește diferențele dintre categoriile de utilizatori ai internetului la noi, avem următoarele date clare: 72,2% bărbați vs. 67,2% femei; 91,9% dintre cei care au 16-34 de ani dar numai 38,4% pentru cei care au între 55 și 74 de ani. (Sursa)  

Citind aceste date, vedem că, într-un fel, România urmează tendințele generale europene legate de consumul offline vs cel online. Pentru a ne referi numai la Marea Britanie, în anul 2016, Reuters Institute for the Study of Journalism de la Universitatea din Oxford consemna că audiența știrilor TV este încă semnificativă ca pondere, dar este de vârstă matură (și expusă la un proces de îmbătrânire), iar tinerii consumă din ce în ce mai multe știri de pe internet (fix sau mobil) sau obținute prin utilizarea motoarelor de căutare plus media sociale. Modul în care sunt consumate știrile online în Marea Britanie ne arată o imagine destul de fragmentată: 47% dintre internauți accesează direct websiturile ziarelor, 20% ajung la ele prin intermediul motoarelor de căutare și 25% au acces la ele prin media sociale (Google și Facebook). Un aspect interesant legat de acest raport e că „există voci îngrijorate în legătură cu importanța din ce în ce mai mare a acestor intermediari digitali, care ar putea duce la formarea unor camere de rezonanță sau bule informaționale, în care oamenii își procură informația din doar câteva surse, care le confirmă în cea mai mare parte opiniile preexistente (situație care-ar trebui să ne fie cunoscută în Marea Britanie, dată fiind tradiția ziarelor partizane.”

Cu alte cuvinte, nici mult-lăudata diversitate a surselor de informare pentru utilizatorul de internet nu e lipsită de capcane. Da, telespectatorii consumă ceea ce li se oferă, au un program fixat dinainte, emisiunile au un conținut în care realitatea este reconstruită de jurnaliști și editori, iar cei care stau în fața aparatului TV par incapabili „să iasă” din situație, așa cum am mai zis. De aici și caracterul negativ al știrilor despre procentele consumului TV de la noi (de peste 90%). Dar și cei care se informează online o fac deseori unidirecționat, în funcție de propriile preferințe, valori, motivații, traduse în setarea feedului de Facebook pentru pagina X sau Y sau Z. În România, ei sunt mai puțini, dar numărul lor va crește, pe măsură ce early adopters (tinerii de azi) vor îmbătrâni, iar generațiile se vor schimba.

Totuși, sunt ei sau nu „dependenți” de internet? În 2015, românii utilizatori de internet petreceau, în medie, peste 5 ore online zilnic, navigând sau folosind serviciile disponibile. În doi ani de zile, ne putem aștepta la o creștere a numărului de ore petrecute de internauții români online. Paradoxal sau nu, articolele cu ton alarmist sau (cvasi-) catastrofic lipsesc în acest caz. Spre deosebire de televiziunea tradițională, online-ul este creditat cu o mult mai mare încredere la noi (deși alții sunt mai precauți). Fenomenele sociale noi, așa cum este phubbing-ul („obiceiul de a ignora persoanele în prezența cărora ne aflăm, în favoarea navigării pe internet folosind telefonul mobil”), rămân necunoscute chiar în mediul academic sau jurnalistic de la noi. Dacă înainte prezența ta era offline, acum contează cea online, manualele au nu numai un format pe hârtie (ca pe vremea bunicii), ci și unul online etc.

Nici mult-lăudata diversitate a surselor de informare pentru utilizatorul de internet nu e lipsită de capcane. 

Dintre cele prezentate anterior, se pare că discuția despre relația dintre români și televiziune este închisă, speranța venind dinspre treptata înlocuire a acestui mediu de cel mai nou, mai „prietenos”, online-ul. Dar nu este așa, pentru că ni s-au comunicat strict date legate de expunerea la un tip de mesaje și unele preferințe generale de consum. Nu știm foarte multe legate de motivațiile („de ce se uită la TV și nu fac altceva?”) unui astfel de consum. Astfel, ne putem gândi că un posibil motiv pentru care se uită mult la televizor este dorința de a se informa (de aici probabil procentul ridicat la celor care se uită la programele de știri și actualități TV) și de a înțelege lumea în care trăiesc. Un alt motiv vizează relaxarea, peterecerea într-o modalitate plăcută a timpului liber, iar aici „escapismul” posibil prin vizionarea infotainment-ului transmis de televiziune este, posibil, corelat cu plimbările la mall - 40% din eșantionul studiat în cadrul Barometrului Cultural 2016 declară ca au mers la mall cel puțin o dată pe lună anul trecut. În fine, este la fel de posibil ca românii să vizioneze programele TV și pentru a identifica „teme” care fie îi ajută la întărirea propriei poziții față de o problemă, fie stau la baza interacțiunilor lor sociale - și aici ne gândim imediat la faptul că nu numai internetul este capabil să mobilizeze oamenii, televiziunea a făcut așa ceva cu mult înainte și, evident, o face în continuare.

La fel, nu prea știm ce fac telespectatorii cu informațiile obținute de la televiziune, cum le utilizează, cum decodifică sau /și recodifică unele informații primite. Iar aici intervine discuția principală care lipsește în media românești și care se referă (fie și indirect) la televiziune și online deopotrivă: au sau nu românii competențe media? Tradus la noi cu sintagma „competențe media”, termenul de media literacy acoperă tocmai spațiul alb rămas necunoscut din toate datele anterioare: a ști cum cum funcționează mass media, a înțelege rolul lor în viața cotidiană, a te folosi de ele, a fi în stare să cauți și să selectezi informațiile utile pentru tine. Dincolo de cei „94% dintre români se uită la televizor zilnic” sau „aproape două din trei gospodării din România (65%) au acces la reţeaua de internet de acasă”, noi nu știm care sunt competențele derivate din consumul de televiziune și cele specifice utilizatorilor de internet în România anului 2017. Iar lipsa acestor date nu se transformă în titluri de articole de ziare sau știri în Romînia, deși ar fi cazul pentru a înțelege nu numai ce se întâmplă, ci și de ce se întâmplă ceva.  

Foto: Pexels