Am fost la Minitremu Art Camp, tabăra de artă contemporană organizată de doi artiști din Târgu Mureș, și-am aflat de la adolescenții de-acolo cum își găsesc locul în societatea care nu-i prea ia în seamă. Mi-am făcut o idee cum îi pregătește școala românească pe viitorii artiști, dar mai ales cum ar trebui s-o facă.

 

Stăm în cerc pe iarbă, cum s-a stat dintotdeauna, când oamenii aveau pe ordinea de zi vreo socoteală din viața tribului ori când dezbăteau de ce s-a supărat vreun zeu. În spatele nostru începe pădurea și se subțiază semnalul telefonului, dar nu prea ne mai pasă de asta. Bianca citește serioasă: „O stângă radicală trebuie să se împotrivească violenței fizice în conjuncție cu opoziția față de violența economică sau simbolică”. Bianca Iordache are 16 ani, locuiește la Târgu Ocna, face fotografie și ar vrea să lucreze într-o închisoare. Fragmentul pe care l-a citit, din „Manifestul pentru Ginecen”, scris de artista Alexandra Pirici și Raluca Voinea, curatoare și critic de artă, ne bagă imediat într-un pinball de idei: Ce-i stânga? E bine să fii radical? Ce-nseamnă violență economică și simbolică? Din fericire, nu trebuie să ne prefacem că știm răspunsurile, ca la școală, așa că încep să curgă întrebări, ipoteze, experiențe: „Stânga e cu comunismul, nu?”, „stânga e despre drepturi egale”, „romii sunt cetățeni second hand”, „și când îți cumperi haine poți să-ncurajezi violența economică”, „mulți folosesc violența psihologică - te critică pentru ceva ce nu poți schimba”, „la mine în școală am fost bullied mulți ani pentru că aveam note bune”, „cum putem schimba sistemul într-un mod non-violent?”, „trebuie să ne apărăm prin cunoaștere”. Și tot așa.

Foto: Istvan Rozsa

Episodul ăsta e decupat din cele 10 zile pe care le-am petrecut la tabăra de artă contemporană de la Săcădat (Mureș), organizată de Minitremu, adică duo-ul de artiști Laura Borotea și Gabi Boldiș. Odată cu dialogul din jurul „Manifestului pentru Ginecen”, s-au dezumflat, pe rând, prejudecăți despre puștii din ziua de azi pe care mulți adulți și le pasează anxioși și la care, vrând-nevrând, aplecasem vreo jumate de ureche: că nu mai au pic de atenție, că-s blazați și nu-i mai interesează nimic în afară de rețelele sociale. Un exercițiu pentru toți profesorii și părinții care se plâng că tinerii „nu mai sunt ce-au fost”: imaginați-vă că 13 liceeni discută pe o pajiște timp de trei ore jumate pe marginea unui text teoretic destul de hardcore, fără să urle de plictiseală. Sau că petrec o zi întreagă într-o sinagogă proaspăt recuperată din ruină, înconjurați de cărți pe care nu le pot descifra și de-o istorie pe care n-o cunosc, și cu toate astea nu evadează-n telefoanele mobile. Sau că stau ore-n șir de vorbă despre cauzele pentru care li s-ar părea important să protesteze. 

Colaje realizate pe marginea discuțiilor despre Manifestul pentru Ginecen

Poate că una dintre explicațiile pentru lucrurile-astea vine dintr-o nevoie perfect legitimă a adolescenților de-a fi considerați parteneri egali de dialog, într-o societate care nu prea face asta. „Când am lucrat în tabăra asta cu Dan Perjovschi, niciodată n-a spus lucrarea asta nu e bună, las-o,” îmi povestește Alexandra Moț, care studiază grafica într-un liceu de artă din Arad. „Ce mi s-a părut interesant e că el nu desena niciodată pe desenul tău, așa cum fac profesorii la școală, care îți corectează cu roșu pe desen. El lua o altă hârtie și desena acolo. E important să nu intervii pe lucrul elevului. OK, nu-ți place sau ar trebui îmbunătățit, dar nu mâzgăli pe lucrarea lui”. Exemplul ăsta nu e marginal și nu e câtuși de puțin strict legat de felul în care se predă arta în școlile de profil din România. Cu cele câteva excepții, ale profesorilor care încearcă, prin forțe proprii, să echilibreze balanța, e ilustrarea perfectă a raportului de putere pe care înțepenită educația: autoritatea supremă a profesorului vs. elevul obedient. Dictatura răspunsului corect vs. anxietatea greșelii.

Why ART not ACT?

Nu știu cum ar arăta o școală de arte imaginată de Dan Perjovschi, și sunt convinsă că i-ar displăcea cu totul ideea unei instituții, care din start presupune reguli; adică supunere. „Nu mă interesează ierarhiile, cel mai bun, olimpicul. Desenează mai bine cei care n-au învățat să deseneze,” spune Perjovschi într-o dimineață, pe terasa dintre munți, unde s-a întâmplat Minitremu Art Camp 2. „Regulile sunt o închisoare. În momentul în care cunoști ceva foarte bine, ești prizonier”. Într-o țară care are cultul olimpicilor, să spui că mantra performanței trebuie dată pe silent, e un tabu. Tot un tabu e și să dai undă verde greșelii, s-o accepți ca pas necesar nu doar în making of-ul artei, ci și-n aparatul gândirii critice. Așa cum îmi spune și Mara Ungurean, elevă la arte în Arad, „cel mai mult îmi lipsește un profesor care să ne împingă să lucrăm cât mai mult, fără să ne fie frică să greșim. Există ideea asta că, dacă greșești, cine știe ce se întâmplă”. Dar pentru Perjovschi, tabuurile-s făcute ca să dai cu ele de pereți, fiindcă abia atunci arta iese din clopotul ei de sticlă.

Dan Perjovschi, în timpul unei prezentări despre arta lui. Foto: Minitremu

Pentru mulți dintre adolescenții care-au venit la Minitremu și care învață în școli de artă, ideea asta, că arta poate de fapt să-nceapă pe bune după ce te descotorosești de reguli, e-n același timp o eliberare și-un paradox. „Deși Perjovschi a desființat instituțiile în discuții, el a făcut o școală serioasă înainte să spună fuck everything,” îmi explică Iris Gherendi, care studiază artele la Târgu Mureș, dar o ard palmele să facă și graffiti. „Până să pot să zic și eu fuck everything, trebuie să trec prin liceul de artă și facultate”. „La liceu, faceți ce vă zic ei. Dar în paralel, vă puteți uita altfel la lucruri. Arta nu-i o meserie. Nu ieși la pensie cu ea. Arta e viață”, spune Perjovschi, și după fraza asta se lasă un pic liniștea. Cum ar fi dacă școala și libertatea nu s-ar mai bate cap în cap? Dacă, dacă din când în când, ora de istoria artei n-ar mai însemna doar să stai cu nasul în cărți despre artiști care-au murit demult, ci să bei cafeaua cu artiști cât se poate de vii, care scriu live istoria? Pentru că, stând de vorbă cu liceenii care-au venit la Minitremu și care-ar vrea să devină artiști, am aflat de la ei că școlile de artă se concentrează pe tehnici corecte, pe obiecte frumoase, care problematizează prea puțin spre deloc principala materie primă a artei - viața, să-i spunem popular -, și pe-o istorie a artei care nu ține pasul cu prezentul. „În gimnaziu, învățăm istoria artei din Anchititate, până-n modernism, iar restul ar trebui să-l învățăm în doi ani, la liceu. Dar nu prea e timp, așa că ieși din școală, ai o idee despre cum arată contextul ăsta al artei în lume, dar îți dai seara că ce știi a fost acum 50 de ani. Gândește-te că ești bătrân, stai de 50 de ani în casă, și când ieși, vezi lumea că umblă pe telefon”, spune Alexandra Moț.

Așa că, după mulți ani în care înveți să faci artă corect și în care ți se spune că a deveni artist înseamnă, mai mult sau mai puțin, să urmezi o serie de pași formali, întâlnirea cu Dan Perjovschi e ca un mic buldozer gata să dărâme bucăți din zidul pe care îl construiește instituția școlii: „Nu e necesar să fii artist ca să devii artist. În orice există o latură artistică, indiferent dacă ești lăcătuș, mecanic sau șofer. (...) Să nu-i credeți pe cei care vă spun că, dacă sunteți artiști, nu vă găsiți joburi. E mult mai greu să fii artist la New York decât, de exemplu, la Târgu Mureș. La New York ai nevoie de ani buni și de-o sinucidere să afle lumea de tine. În România sunt multe goluri de umplut. E responsabilitatea voastră să le umpleți. Țara asta are mare nevoie de intelectuali critici și foarte bine pregătiți. Nu de lucruri frumoase, că are destule. Depozitele muzeelor sunt pline de lucruri frumoase. Și?”.

Work in progress la atelierul coordonat de Dan Perjovschi, unde a fost realizată fanzina „L(IF)E”. Foto: Minitremu
Lucrări din fanzina „L(IF)E”, la care adolescenții au fost invitați să contribuie cu lucrări pe tema vieții

Ce-ar fi dac-ar fi un protest

„Directorul de la mine de la școală le-a interzis elevilor să poarte haine mai nonconformiste, să-și vopsească părul sau să poarte accesorii. Imaginați-vă asta, într-un liceu de artă”, povestește Panka Anna Radi, care învață la Miercurea Ciuc. „Așa că, împreună cu alte colege, am decis să ne vopsim părul în culori diferite, în semn de protest. Rezultatul a fost că, pentru moment, avem voie să venim cum vrem la școală”. După câteva zile intensive de lucru și discuții care-au survolat lumea zilelor noastre și felul în care artiștii pot pune umărul la mai buna ei înțelegere, stăm de vorbă despre arta protestului. Miza atelierului realizat în colaborare cu colectivul belgian ABC, și coordonat de Cristian Neagoe, e organizarea unei simulări de protest pentru o cauză comună, aleasă de adolescenții din tabără. Misiunea nu fost deloc ușoară, fiindcă fiecare dintre cei 13 elevi pune pe masă probleme cât se poate de serioase de care se lovesc în societatea ale cărei reguli sunt făcute de adulți prea absorbiți în propriile priorități. De fapt, după ce asculți ce i-ar face pe cetățenii de 15-16-17 ani din bula lor, îți dai seama că problemele lor multe dintre disfuncțiile sociale și politice care, în ultimii ani, au scos din ce în ce mai mulți oameni în stradă.

„Vreau să protestez împotriva manualelor învechite. Tot ce învățăm la școală e, practic, istorie”, spune Ingrid Enache, care studiază designul de produs la liceul de arte din Constanța. „Și aș vrea educație civică. În gimnaziu e obligatorie, dar nimănui nu-i pasă. La liceu avem timp, dar nu se mai predă. Terminăm școala și nu avem multe cunoștințe care ne-ar fi necesare. De unde să ne luăm informațiile? De pe internet, care e plin de opinii și nu-ți dai seama care sunt sursele de încredere?”, pledează Ingrid, care-a încercat să pună pe picioare la ea la școală un club de literatură, doar că n-a prea găsit susținere nici din partea profesorilor, nici din partea elevilor, care  se feresc de orice activități care-ar avea legătură cu școala. Colega ei, Adriana Dincu, vrea să protesteze pentru dreptul la educație gratuită pe bune. „În fiecare an, trebuie să plătim pentru cărți, manuale, meditații, uniforme, pentru renovarea claselor. Pentru oamenii săraci, educația gratuită de acum este scumpă,” spune Adriana, și cauza ei își găsește ecou imediat. Nici Iris Gherendi n-ar mai vrea ca reparațiile din școli să fie făcute din buzunarele elevilor, mai ales când renovarea unei clase nu vine și cu updatarea metodelor de predare.

Atelierul despre cum arta și protestul pot merge mână în mână a fost făcut cu ajutorul colectivului de artiști și activiști belgieni ABC

„Să fii tânăr nu înseamnă să fii prost”, spune Anastasia Comănescu, elevă la București, care crede că ar trebui schimbată vârsta la care o persoană e declarată legal adultă. „Nu sunt de acord cu discriminarea pe bază de vârstă”, spune și Alexandra Moț. „Mereu sunt încurajate ideile celor mai în vârstă doar pentru că-s mai în vârstă”. „Nu faceți abstracție de noi”, își imaginează Diana Vlasa din Târgu Mureș cum ar suna sloganul pentru un protest al tinerilor care vor autodeterminare. „Aș vrea să avem libertatea de a-i critica pe profesori,” completează Bianca Iordache. „De exemplu, la ora de religie am vrut să întreb profesorul despre cazul Pomohaci, dar n-a vrut să discute pe tema asta”. „Aș protesta pentru dreptul de a studia ce materii vrei la școală”, e de părere Mara Ungurean. „Și nu mai vrem profesori slab pregătiți. Vrem educație de calitate”, cere Macrina Moldovan (Târgu Mureș). „Aș vrea să nu mai existe discriminări la adresa persoanelor LGBT”, spune Zsofia Albert, din Odorheiul Secuiesc. „Acum, ești gay e folosit ca o insultă”. Zsuzsa Sandor se declară împotriva stereotipurilor la adresa femeilor, iar Emese Mezei-Szep ar vrea un protest pentru libertatea de manifestare a identității de gen. „Sunt femeie, dar îmi definesc singură identitatea, așa cum vreau”, spune Emese, care învață la Târgu Mureș. Și-așa se face că, într-o Românie unde se strâng milioane de semnături pentru familia tradițională, undeva într-o pădure, niște adolescenți le dau adulților o mică lecție de toleranță și drepturile omului și votează să protesteze, chiar și imaginar, pentru libertatea de-a dinamita clișeele în care vorbim despre gen. Așa că fetele (fiindcă, întâmplător, la ediția de anul acesta a taberei au fost selectate numai adolescente) încep să dezbată aprins despre mesaje și revendicări, dezbat pe marginea logoului care-ar trebui să le reprezinte cauza, fac stenciluri și insigne. Deja, după două zile de discuții cu Perjovschi, știu bine că ideile au toată libertatea de mișcare: pot fi atârnate pe perete, pot prinde viață în fanzine, în caietele de schițe, pot fi trimise pe email, imprimate pe haine, ba chiar pe piele. 

Making of pentru stencil de protest

Imagini care dispar sub ochii noștri

În 2008, Julie Dawson, cercetător american, pe atunci voluntar la Peace Corps, a bătut la ușa sinagogii din Mediaș. I-a deschis paznicul, fără să înțeleagă prea bine de ce ar vrea cineva să vadă o clădire abandonată. Înăuntru, Dawson a găsit cărți vechi ale fostei comunități evreiești, romane, dicționare și texte religioase, a găsit obiecte personale, fotografii și scrisori ale evreilor care trăiseră odată la Mediaș, claie peste grămadă cu sticle de bere, gunoaie, steaguri comuniste și piese de mașină, aduse de paznicul care-și improvizase acolo un mic atelier de reparații. Din 2008 și până acum, Dawson a reușit, cu ajutorul multor voluntari și al unor finanțări pe care le-a obținut, să curețe sinagoga, s-o reactiveze prin tot felul de evenimente culturale și să conserve o parte din arhiva găsită acolo.

Răzvan Anton e primul artist invitat în rezidență la sinagoga din Mediaș, unde lucrează pentru al doilea an cu materiale din arhiva recuperată, într-un proiect mai amplu - „Traces - Absența ca patrimoniu”. Când ajungem la sinagogă, îl găsim în curte, unde sunt întinse la soare lucrări in progress. „Îmi place să folosesc tehnici de îmbătrânire a suprafețelor”, spune Răzvan și ne-arată cum, pe hârtia albă s-a imprimat, doar prin expunere la lumină, conturul unei imagini lăsate în urmă de-un anonim, care-acum vreo sută de ani venea aici la ceremoniile religioase. Ajuns în mijlocul unor bucăți orfane de istorie personală și-ale unor frânturi de istorie dureroasă, înconjurat de cărți pe care nu le poate descifra citindu-le, fiindcă nu le cunoaște limba, Răzvan folosește în arta lui procese foarte asemănătoare cu cele ale memoriei. Lasă lumina să decoloreze frânturi din compozițiile desenate cu pixul, cu umbra conservă mai bine culoarea, iar lucrările lui sunt într-o continuă transformare abia vizibilă, la fel cum amintirea unei comunități care însuflețea odată Mediașul aproape că s-a șters din oraș. Azi, mai trăiesc în oraș doar câțiva evrei, dar niciunul dintre ei nu mai merge la sinagogă. 

Obiecte găsite în 2008 în sinagoga de la Mediaș
Cărți recuperate din arhiva sinagogii
Imagini selectate de Răzvan Anton din arhivă, pe baza cărora adolescenții au creat lucrări prin tehnica heliografiei

În încercarea de a găsi forme noi prin care să comunice patrimoniul controversat de la sinagogă, grupul de artiști și cercetători nu vor muzeificare, ci o apropiere între oamenii de-acum și cei care par să fi dispărut peste noapte. Îi invită pe puștii veniți din tabăra de artă să pipăie cărțile, să simtă cum se imprimă timpul în hârtie, să citească liber imaginile pe care le găsesc. Într-o cameră înaltă și luminoasă, Răzvan Anton le explică ce-i heliografia, tehnica prin care fiecare își vor crea cărți poștale efemere pornind de la fragmente din arhivă. Fiecare își alege imagini recuperate din sinagogă, scanate și imprimiate pe film - ilustrații din cărți de copii, dedicații scrise caligrafic pe pagini, simboluri religioase, un portret desfigurat al Anei Pauker, un desen neterminat ș.a.m.d. Odată suprapuse pe hârtie fotografică și expuse la soare pentru câteva minute, imaginile își imprimă contururile de lumină, gata să se șteargă la fiecare privire. La fel cum istoria evreilor din România s-a șters aproape cu totul din manuale.

Albumul de fotografie efemeră, realizat de adolescenți la atelierul lui Răzvan Anton, pornind de la imagini recuperate de artist din arhiva sinagogii. Albumul ca atare a fost realizat în cadrul unui atelier de legătorie susținut de Marta Adorjani

Cum să faci un Herbarbarium

Hălăduim prin pădure, cu plase și lopățele, la vânătoare de plante invazive. E greu să-ți dai seama care sunt, fiindcă toate par să fie de-ale locului. „Oare asta o fi?” întreabă cineva, în timp ce dezgroapă o floare galbenă și înaltă, cu tot cu rădăcina care se încăpățânează să rămână la locul ei. Nu știm care-s plantele intruse, dar tocmai ăsta sensul atelierului propus de artiștii Anca Benera și Arnold Estefan la Minitremu Art Camp: ca fiecare participant din tabără să identifice zece posibile plante străine locului, fără să folosească indicii științifice, ci doar intuitiv. Ideea lor pleacă de la reglementările internaționale gândite să protejeze flora locală și să combată speciile invazive, considerate dăunătoare, dar și de la contextul social mai larg, în care criza refugiaților și a migranților generează o discuție continuă despre noi  și celălalt, despre „gazde” și „intruși”. La finalul exercițiului care pornește de la o interpretare subiectivă a botanicii, a rezultat câte un Herbarbarium personal, unde fiecare adolescent a indexat plantele găsite, le-a dat câte o denumire fictivă și le-a inventat o poveste posibilă prin care ar fi putut ajunge în ecosistemul adoptiv. Ierbarul în sine devine o lucrare de artă cu multe straturi: de la traseul autorului printr-un peisaj natural fără ghid de orientare, la procesul de conservare a plantelor, de la crearea unor explicații poetice și a unui comentariu implicit pe teme sociale, până la munca foarte concretă pe care o presupune realizarea unui obiect din hârtie. Fiindcă, dincolo de partea conceptuală, Herbarbarium-ul a presupus și-o inițiere în craft-ul legătoriei, printr-un atelier coordonat de Marta Adorjani, la care ciocanele au bătut ritmic pe muchia cusută a albumului.

Foto: Minitremu

De ce să faci o tabără de artă

Câtă vreme am fost elevă am devenit expertă în scenarii prin care evadam de la școală, dar în zilele petrecute cu adolescenții de la Minitremu Art Camp, am văzut cu coada ochiului cum ar putea să arate o formă de școală la care mi-ar fi plăcut să merg. Un spațiu de întâlnire între generații diferite, dar care să discute de la egal la egal, fără teama de autoritate și amenințarea notei; un schimb - de informații, de viziuni și păreri, convergente sau contradictorii, care să te scoată de pe pilotul automat al educației formale; să te uiți la istorie făcând fotografii cu lumină într-o sinagogă, să faci o fanzină cu un artist pe care-l apreciezi sau un ierbar poetic cu artiști pe care abia-i descoperi; un loc unde să-nveți să-ți legi singur cărțile și să înțelegi că e important să-ți aperi singur ideile.

Ce naiba v-a venit să faceți o tabără de artă contemporană? i-am întrebat pe Laura Borotea și pe Gabi Boldiș, duoul de artiști care activează sub două nume. Sub avatarul de Monotremu fac intervenții prin care virusează spațiul public, și de câțiva ani, de când s-a născut și fiul lor, Luca, și-au creat extensia Minitremu, sub care au adunat mai multe acțiuni prin care încearcă să-i împrietenească pe copii și adolescenți cu arta contemporană. Cumva, prin faptul că și-au luat mereu copilul „la locul de muncă”, în spațiul public sau în galerii, și prin proiectele pe care le tot construiesc, Laura și Gabi șubrezesc clișeul ăla că munca de artist nu se împacă bine cu maternitatea / paternitatea. Tot quest-ul lor de a aduce artele mai aproape de copii a pornit cu Brâncuși de jucărie, proiectul prin care au creat replici miniaturale după Coloana Infinitului și Masa Tăcerii ale lui Brâncuși, pe care copiii să le coloreze și reasambleze liber. A urmat Carte de activități și colorat cu desene de Dan Perjovschi, unde poți interveni pe lucrări ale artistului. Cât despre Minitremu Art Camp, spune Laura, „am făcut câteva evenimente pentru copii, unde au venit și adolescenți, care erau super-marginali și ținuți de-o parte, la o vârstă la care ar putea să contribuie la societate”. Așa că anul trecut au organizat prima ediție a taberei de artă contemporană, la care elevii pot participa gratuit, în urma unei selecții bazate pe lucrările trimise de ei. „Majoritatea taberelor pe care le-am găsit erau bazate pe performanță ori pe activități spartane”, spune Gabi, convins că adolescenții au foarte mare potențial, dar în egală măsură au nevoie de contexte unde să li se permită să fie liberi și creativi, departe de imperativul de dovedi ce pot.

Minitremu, adică Gabi Boldiș și Laura Borotea, împreună cu fiul lor, Luca

În taberele Minitremu, la care pot participa și elevi care nu învață la liceele de artă, baza nu-i asigurată de vreo metodă pedagogică, ci de întâlnirea cu artiștii invitați să țină ateliere, fiecare dintre ei având libertatea să experimenteze.  „Ne-am dat seama că întâlnirea nemediată dintre artiști și adolescenți e incredibilă,” povestește Gabi. „Vrem să aducem artiști care vorbesc despre prezent și care-i inspiră pe ceilalți, prin modul în care sunt ei. Nici nu ne-am gândit că artiștii, prinși în rezidențe și expoziții, vor da atenție unei tabere de adolescenți”. Și cu toate astea, și anul trecut, și anul ăsta, toți cei pe care i-au invitat au venit să lucreze cu tinerii. „Mai e importantă partea de co-autoritate, în care artiștii și adolescenții lucrează cot la cot, iar din întâlnirea lor iese ceva comun. Artiștii sunt, în tabără, la egalitate cu adolescenții, iar vulnerabilitățile se văd de ambele părți,” explică Laura, care, alături de Gabi, s-a stabilit în 2010 la Târgu Mureș, unde se ocupă de studio B5, împreună cu artistul Bartha Josef. De pildă, în tabăra de la Săcădat, Perjovschi i-a invitat pe puști să intervină pe cărți poștale cu mesaje și desene legate de tema apei, cărțile poștale urmând să fie expuse la o expoziție colectivă din Brazilia. De asemenea, lucrările realizate în cele două săptămâni urmează să fie expuse toamna asta la B5, în Târgu Mureș, iar mai apoi la Tranzit.ro în București. „Cred că putem să vorbim de o triplă utilitate a taberei”, crede Gabi: „pe de o parte, adolescenții intră în contact cu artiști, noi dezvoltăm niște procese care pot fi replicate, deși nu ne propunem să dezvoltăm o metodă, iar artistul poate învăța la rândul lui din lucrul cu adolescenții”.

Cum însă o miză importantă a taberelor Minitremu e să regândească felul în care se poate face educație artistică, o parte din experiența generată acolo își face, încet, drumul spre sălile de clasă. Începând de anul trecut, Laura Borotea predă la liceul de artă din Târgu Mureș, unde încearcă să facă mai mult loc artei contemporane, dar și să cultive interesul pentru ideea din spatele unei lucrări, nu doar pentru formă. „Am tot încercat să găsesc un echilibru la școală,” spune Laura „pentru că unii elevi vor skill-uri, alții vor și mesaj, și am încercat să le îmbinăm. Am încercat să-i încurajez pe elevi să-i cunoască pe artiștii contemporani, ba chiar să le scrie și să ia legătura cu ei, și să-i fac să înțeleagă că nu trebuie doar Leonardo și Michelangelo. Mulți dintre elevi nu fuseseră la nicio expoziție și nu știau nici ce spații artistice sunt în Târgu Mureș”. Dincolo de lucrul ei direct cu elevii, Laura a reușit să introducă predarea artei contemporane ca opțional în liceele de artă, iar pe termen lung ar vrea să poată lucra alături de o echipă bună la elaborarea unui manual de artă contemporană. Până atunci însă, Minitremu a început să pregătească deja terenul pentru ediția a treia a taberei. 

***

Odată cu tabăra asta, nu mi-am adus aminte doar de ce nu prea mi-am găsit locul la școală, ci și că multe dintre lucrurile importante pe care le-am învățat s-au întâmplat în tabereoazele astea puse pe picioare de oameni pentru care e important să sharuiască din experiența lor și să-i conecteze pe ceilalți. Pe-atunci, se chemau pășunistic „tabere de creație” și, pentru o vreme, reușeau să-ți dea lumea peste cap și s-o repună la loc, dar cu mai multă deschidere, din care te hrăneai apoi încă trei trimestre, în care te dădeai de ceasul morții în clasele cu bănci care scârțîie. La fel ca la Minitremu, schimbul se făcea fără cărămizi de pedagogie, ci tocmai creditând un soi de libertate care sparge rutina procesului de învățare. Și mi-am mai amintit cu ocazia asta și că nu mai am vacanță de vară (ci doar concediu) de aproape 15 ani. Așa că n-am putut rămâne până în ultimele zile de tabără, când s-au petrecut „atelierul de confuzie culturală și lingvistică” susținut de Xandra Popescu, și „atelierul de practici imposibile” al Alinei Popa și al lui Florin Flueraș. Dar zece zile mi-au fost de-ajuns să-mi dau seama că, deși în ultimii zece ani tehnologia ne-a accelerat amețitor, iar adolescenții nativi ai mediilor digitale absorb azi tone de informație, problemele de care se lovesc la școală au rămas la fel de bătrâne, iar rezolvarea lor la fel de înceată. Că artele, deși zburdă mai mobile ca niciodată și hăcuiesc realitatea din jurul nostru, sunt în școală reduse la natură moartă & co. La urma urmei însă, în timp ce guvernul vrea să revină la manualele unice, schimbările pe bune se întâmplă cu pași mici, la firul ierbii, în afara instituțiilor.