Puține surse de optimism am (re)găsit în nenorocitul de 2016, dar printre ele s-a numărat scurtul discurs rostit pe un ton amuzat-sictrit de Orson Welles în The Third Man.

„Nu e dracul chiar atât de negru. Știi vorba aia: timp de 30 de ani, Italia sub conducerea familiei Borgia a avut parte de război, teroare, crime și vărsare de sânge, dar i-a dat pe Michelangelo și pe Leonardo da Vinci și a dat Renașterea. Elveția a avut parte de iubire frățească, de 500 de ani de democrație și de pace. Și ce-a ieșit din asta? Ceasul cu cuc.”

Burghezul din mine tânjește după 500 de ani de democrație și pace, dar în calitate de redactor de știri constat în fiecare zi că omul are în continuare dreptate. Iacătă zece argumente suplimentare din muzica pop (în cel mai larg sens al cuvântului) a anului trecut.

10. Rap relevant

Spre sfârșitul lui 2016 a aterizat brusc (cum se tot procedează de ceva vreme) We got it from here, thank you for your service, o oră de furie perfect controlată și de beat-uri infecțioase și primul album A tribe called Quest din ultimii 18 – optsprezece, măiculiță! – ani. Dacă tot sunt derivațiile rap/r&b noua lingua franca a culturii populare, e și normal ca noul punk tot de-acolo să înflorească. untitled unmastered e o colecție de B-side-uri aproape fără nici un strop de producție, dar chiar și-așa Kendrick Lamar plutește imperial deasupra colegilor de generație, iar Run The Jewels ne-au luat maul taman când ne așteptam mai puțin, cu o zi înaintea Crăciunului.

9. Mainstream nervos

Beyoncé, evident: cine-o fi „Becky with the good hair” cu care ar fi înșelat-o Jay-Z chiar nu contează. Dar nu există definiție mai bună a zeitgeist-ului decât torentul de ură online pe care l-a încasat biata Rita Ora (presupusa “vinovată” din Lemonade). Sigur, Black Lives DO Matter, noul feminism poate și trebuie s-o includă pe Serena Williams (dacă mai aud “bancuri” despre prostata ei o să pocnesc pe cineva), iar tot tărăboiul de la Super Bowl a fost de-li-cios, dar când o ditamai gașca de fani – renumita Beyhive – trece la linșaj care mai e diferența dintre ea și Fox News?

8. Noi și-ai noștri

Scena electro/weird/synth-pop locală s-a copt, nu mai rămâne decât ca cineva s-o servească la tavă. Aplicând metoda islandeză (“Oricum nu ne ia mai nimeni în seamă acasă, mai bine cântăm ce-avem noi chef”), Karpov not Kasparov, Omelette, Plurabelle (chiar dacă n-au lansat nimic nou în 2016) și Crowd Control îți dau și de dansat, și de gândit. De ținut sub observație și Corp., prima platformă dedicată femeilor din muzica electro autohtonă.

7. Almost Famous

Blood Orange, optzecist până-n vârful unghiilor, cu cel mai funky falset al ultimilor ani. Solange (soră-sa mai mică a lui Beyoncé, trântind un album mult mai închegat, mai curajos și mai direct decât al soră-sii, A Seat at the Table). Anderson.Paak, al cărui Malibu are cam cîte-o idee pe minut (și toate sună brici!). Mai cunoscuții Frank Ocean sau James Blake – toți au bastonul de superstar în raniță, nu pot decât să le țin pumnii.

6. Oameni-istorie

Un moment aproape deloc discutat din ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Rio: Elza Soares, o femeie de aproape 80 de ani cu părul mov și într-o rochie asemenea, cântă așezată pe-un scaun. A Mulher do Fim du Mundo, albumul ei din 2016, te plimbă prin toate stilurile intens și entuziasmant metisate ale Braziliei, dă pe-afară de bucurie și de adevărate șocuri (cine naiba cântă despre futai la 80 de ani? Cum ar suna Angela Similea în situația asta?) și, când te-aștepți mai puțin, te izbește sec în plex. Într-un cu totul alt registru, Nick Cave se confruntă fără rest cu ceea ce nici un părinte n-ar trebui să se confrunte: moartea copilului.

5.Tineret-speranțe

Is the is Are, albumul DIIV lansat la începutul anului trecut, bagă în mixer grunge, post-punk, dream pop sau no wave și apasă butonul. Nu te lăsa păcălit de prospețimea shake-ului: e vorba despre droguri (și despre cum scapi de ele), alienare și spaimă. Despre 2016, adică. Mai ghiduș și mai relaxat din fire, Will Toledo livrează sub numele Car Seat Headrest povești contemporane cu un zîmbet în colțul gurii și cu zdrăngăneli șaptezeciste care – cum, să nu mă-ntrebați – virează pe neașteptate în Dido, The Cars sau în bălădeală de San Remo/Cerbul de Aur. Iar Parquet Courts iau competent neoliberalismul la șuturi în gură pe aproape întreaga durată a lui Human Performance.

4. Reveniri

Underworld, eroi dance/electro nouăzeciști, a căror muzică pulsează în mod obișnuit ca după cinci RedBull+votcă, șochează de-a dreptul cu tandrețea din Barbara, Barbara, we face a shiny future. Iggy Pop, a cărui muzică șochează pe oricine nu știe în ce se bagă, face cu chitara cam ceea ce a făcut Elza Soares din samba: istorie.

3. You are my sister/And I love you

Antony Hegarty, fost bărbat. Actualmente Anohni, femeie. Cântă cum nimeni nu a făcut-o vreodată despre drone, Obama, despre supravegherea traficului web și despre criză: despre acel viitor la care ne-a fost atât de frică să ne gândim, încât ne-am trezit, buimaci, taman în Brave New World.

2. Apocalipsa

Bref: The Glowing Man încheie o trilogie de albume ale căror ambiție, meșteșug și forță desfid logica și bunul-simț. Pe 22 martie Swans sunt în Cluj, iar pe 23 revin în București. You have to see it to believe it.

1. Bowie

“Mă uimește faptul că lumea ia în serios ceea ce spun. Eu nu iau în serios nici măcar ceea ce sunt”.

Imagine principală via