Într-una dintre călătoriile sale prin România, belgianul Cedric Van Turtelboom a fotografiat un struț cu o pânză pe cap, într-o dubiță. Altădată, a surprins un cuplu care se sărută, și amândoi aveau pistoale în mâini. Un tip distrugea un spate de Dacie cu toporul. Un mire se sprijinea de o mașină albastră, sub o ninsoare cruntă. Cu fiecare imagine, se ridică o lume aberantă, dar perfect coerentă.
Cedric avea 23 de ani și plimba hârtii într-o bancă până să pună mâna pe cartea La solitude heureuse du voyageur precede de Notes a fotografului Raymond Depardon. Era acolo un interviu, în care Depardon povestea despre călătoriile sale prin lume, în căutarea oamenilor și a luminii. Peste mai puțin de-un an, prin 2006, Cedric s-a apucat de cursuri de fotografie. Ar fi vrut să lucreze pentru vreo agenție de presă sau un ziar, dar era deja prea târziu pentru asta: cel mult, redactorii șefi l-ar fi angajat pentru ceva evenimente locale, nu ca să ia lumea la picior. Oricum, nici el nu mai voia presă.
Când a ajuns în România, prin 2009, încă n-avea habar ce vrea de la fotografie. A stat în București o singură noapte, apoi a luat un tren către nord, în Moldova, unde o familie avea să-l găzduiască. S-a întors în Belgia cu două fotografii, iar una dintre ele avea să fie coperta viitorului său album, Noroc. Arată un om în pantofi care trece prin spatele unui copac. Sub lumina crudă a flashului, ar putea părea o scenă clasică de thriller, însă personajul are mâinile în buzunare, iar asta taie orice tensiune.
Am vorbit cu Cedric despre experiențele sale în România, care au inclus ritualuri de purificare, fier vechi și găleți cu sânge. Spoiler: toată lumea a ieșit OK.
Unde ai fost prin România?
Am călătorit mult prin satele din jurul orașului Roman. Familia unui preot din zonă a fost foarte de treabă, m-au primit la ei. Am cunoscut oameni acolo, apoi am cunoscut un tip, Bogdan, din alt sat, și-am decis să-l vizitez. El e pompier, dar colectează și fier vechi. Prietenii lui sunt și ei foarte mișto. Mi-au zis că pot să trec oricând pe la ei. I-am întrebat dacă o să mă omoare, și au zis că nu, doar o să-mi fure camera. În vara următoare, când am ajuns pe acolo, mi-au zis că în ziua dinainte doi bicicliști elvețieni au dormit în grădină. Apoi am văzut o găleată plină cu sânge. Am zis: "Doamne Dumnezeule, ăștia sunt elvețienii?!". Am râs și mi-au zis că da. Asta a fost prima mea noapte acolo.
Spuneai undeva că oamenii îți cereau să le faci poze la nunți. Cred că e o experiență memorabilă pentru cineva care ajunge prima dată aici.
Am avut o noapte teribilă, la o nuntă. Bogdan era acolo cu toți colegii lui pompieri. Cred că am încercat chiar să sărut mireasa. Bogdan mi-a zis că am noroc că-s un prieten bun, altfel m-ar fi ucis. S-a băut pălincă. Am făcut și un foc și săream peste foc. Nici nu-mi amintesc cum am ajuns pe jos acasă, a fost o demență.
Să sari peste foc ține de un ritual de purificare.
Am fost foarte purificat după aceea. (Râde)
Unele fotografii sunt destul de intime. Cât timp trebuia să petreci cu personajele tale, ce fel de experiențe trebuia să împărtășești ca să-i convingi să te lase în lumea lor?
Am făcut fotografii mai ales cu oameni pe care-i știam. Erau fie oameni la care dormeam acasă, fie prieteni ai gazdelor mele. Fotografia pe care o practic poate fi destul de intruzivă. Cu unii stăteam cam trei zile, apoi găseam un moment prielnic și făceam poza. Trebuie într-adevăr să petreci timp cu oamenii. Nu mă simt confortabil să fotografiez străini. După ce l-am cunoscut pe Bogdan, am decis să călătoresc în diferite părți ale țării.
Pe unde ai mai ajuns?
Am fost în Constanța, pe malul mării. Am fost în Iași, unde aveam prieteni la care puteam sta. La Brașov, dar acolo n-a fost foarte interesant pentru mine. La Piatra Neamț, la Bacău...
Dar majoritatea fotografiilor sunt făcute la țară, nu?
Da, vreo 60%.
La început n-aveai un plan. Totuși, pe timpul desfășurării proiectului, ai încercat să urmezi o anumită poveste sau ai luat-o încotro ai apucat?
Mai mult a doua variantă: mă duceam unde prindeam. Dar știam că România e fotogenică. Am încercat doar să stau mai degrabă departe de marile orașe. N-a fost ușor, pentru că cei care vorbesc engleză sunt mai ales în orașele mari.
Ce cuvinte te-au ajutat să te descurci? Care e vocabularul minim?
"Noroc" e primul pe care l-am învățat. Toată lumea e bucuroasă când spui "noroc".
Așa te-ai hotărât asupra titlului, nu?
Da. Îmi place, e un cuvânt straniu. În timp, am mai învățat și altele, puteam zice "bună ziua", "vă rog", înțelegeam numerele, "mulțumesc", "la revedere", chestii din astea. Dar în majoritatea situațiilor vorbeam în engleză. Bogdan vorbea engleză și m-a învățat toate înjurăturile.
Sunt curios în legătură cu poveștile câtorva fotografii. De exemplu, care-i faza cu struțul?
Struțul era o nouă "jucărie" de-a lui Bogdan. Îmi zicea: "uite, am doi struți, sunt pentru copil". Îi ziceam: "bine, dar sunt inutili". A decis să-i mute din spatele casei pe terenul pe care-l cumpăra. Cică trebuie să-i legi la ochi când îi transporți. Și i-am urcat într-o dubiță și i-am mutat.
Arată de parcă e răpit.
Da. Eram trei oameni care făceam asta, a fost amuzant.
Mai e una cu un mire.
Tipul e un rom din comuna Horia, au o mică comunitate acolo. Am fost invitat la nuntă, pentru că-i cunoșteam destul de bine, voiau să le fac fotografii. Nu era multă lume, dar era foarte multă gălăgie. Am făcut poze înăuntru cu el și cu viitoarea soție. El avea vreo 14 ani, iar mireasa cam 13. Am ieșit apoi, și el a vrut să pozeze acolo.
Ai observat schimbări legate de România, pe măsură ce te întorceai?
Cele mai importante schimbări sunt legate de Bogdan și de munca lui. Când l-am cunoscut, avea un camion care se strica la două-trei zile. Mergeam în sate mici, să colectăm fier vechi. Era greu iarna, erau oameni care n-aveau nici apă. Acum, are un depozit, iar oamenii vin să-i vândă fierul. Și se descurcă foarte bine cu banii: și-a cumpărat un teren, își construiește al doilea etaj la casă. Ce-am mai observat, dar nu știu sigur dacă am dreptate: în 2010 vedeam mulți tineri, mai tineri decât mine. Imediat ce terminau cu școala, mulți plecau din țară. Toți voiau să plece în Marea Britanie. Era senzația asta că toată lumea pleacă.
În timpul călătoriilor, am găsit un fel de-a vorbi despre România: aceste fotografii absurde, făcute cu flash. Pe măsură ce dezvoltam proiectul, profesorii îmi spuneau să renunț la ideea de fotojurnalism și mă împingeau pe calea asta. Și m-am simțit destul de confortabil așa.
Cum îți acopereai cheltuielile din timpul vizitelor în România? Aveai vreun job în Belgia?
Nu tocmai. La început aveam niște bani strânși, apoi acopeream cheltuielile - care nu erau mari - din fotografii la nunți. Nu era scump, pentru că la un moment dat zburam de la Bruxelles la Bacău și de acolo mă lua cineva. Nu trebuia să fac șapte-opt ore din București. Când eram cu Bogdan, nu cheltuiam prea mult. Sigur că mai cumpăram mâncare uneori, dar asta era tot. Cu 500 de euro puteam trăi o lună. Pizza e ieftină acolo, la fel și berea.
Cauți o zonă în care limita dintre documentar și ficțiune e blurată. Poți să-mi spui mai multe despre viziunea asta?
Când am venit pentru prima oară în România, n-aveam o idee clară despre ce vreau să fac. În timpul călătoriilor, am găsit un fel de-a vorbi despre România: aceste fotografii absurde, făcute cu flash. Pe măsură ce dezvoltam proiectul, profesorii îmi spuneau să renunț la ideea de fotojurnalism și mă împingeau pe calea asta. Și m-am simțit destul de confortabil așa. Fotografiile nu sunt înscenate, dar redau situații stranii, sau au unghiuri ciudate. Și sper că reușesc să creeze o emoție. Dacă merge mai adânc în emoția asta, privitorul poate descoperi niște lucruri despre țară, sau cel puțin despre zona în care sunt făcute.
Într-un fel, țara pare un fel de fundal pentru o poveste.
Da: proiectul e făcut acolo, și cam asta e. Dar cred că românii au mult umor; un umor absurd, de multe ori.
Ai început acum un proiect despre China.
Am fost acolo prima dată în 2011. Documentez o stațiune de ski din Beijing. E foarte frig acolo, dar nu există zăpadă naturală. Iar stațiunea arată de parcă ar fi în Elveția sau ceva. Am multe fotografii deja, dar nu le-am editat, sunt foarte lent la capitolul ăsta. Mi-am cunoscut și prietena acolo, e chinezoaică. În China n-am locuit la oameni acasă, așa că se cunoaște că nu există intimitate. Dar spiritul fotografiilor va fi același.
