Am rugat unul dintre autorii celui mai nou ghid Lonely Planet despre România să ne istorisească din călătoriile lui prin țară. Ne-a plimbat până-n Maramureș.

În ultimii zece ani, am scris patru-cinci ghiduri turistice despre România pentru varii edituri și am călătorit peste tot prin țară. În mod normal, în călătoriile astea de documentare îmi iau mașina și bicicleta, dar într-o anume călătorie acum câțiva ani, am plecat doar cu un rucsac, cu autocarul și cu trenul.

Prima mea oprire a fost în Maramureș, unde-am vizitat Cimitirul Vesel din Săpânța și mi-am petrecut câteva zile umblând din sat în sat, oprindu-mă la pensiuni și bând multă țuică. După Maramureș, planul era să călătoresc spre est, spre Moldova, ca să văd și să scriu despre mănăstirile pictate. Judecând după hartă, părea un salt simplu peste munți, din Sighetu Marmației și-apoi jos în vale, în orașul Vama.

La momentul respectiv, îmi era ușor neclară ideea că România constă, de fapt, în trei (sau chiar patru, dacă numeri Dobrogea) regiuni distincte și m-am gândit că ar fi simplu să-mi cumpăr un bilet de autocar pentru călătorie. M-am dus la micuța autogară din Sighet, am cumpărat ceea ce credeam că e un bilet până la Vama și m-am făcut comod pentru o călătorie lungă peste munți. Închipuiți-vă cât am fost de surprins când, peste vreo câteva ore, autocarul s-a oprit brusc într-o parcare goală, la marginea orașului Borșa. Toată lumea s-a dat jos. Autocarul nu dădea niciun semn că ar merge mai departe.

Hmm, mi-am zis. Nu mi se părea în regulă și eram un pic confuz - un pic mai mult, chiar. M-am dat jos din autocar ca tot restul lumii și-am încercat să-mi dau seama ce e de făcut.

Ca să mă pregătesc pentru excursia în România, la cartierul meu general de la Praga făcusem cursuri de limba română timp de câteva săptămâni. Una dintre expresiile esențiale de învățat în orice limbă e: „Unde este autogara?” M-am gândit că e ocazia perfectă s-o testez. Am găsit un bătrân care se plimba prin parcare și părea la fel de pierdut ca și mine, pe care l-am abordat.

Eu (cu puternic accent american): Bună ziua! Unde este autogară?
Bătrânul (se uită la mine ca și cum aș fi un vizitator de pe Marte): Ă?!
Eu: U N D E este A U T O G A R Ă?
Bătrânul (dă roată parcării din priviri): Autogară?!
Eu: Da, autogară. Unde?
Bătrânul: Autogară?! Nu este autogară…

Ei bine, asta a fost. Nu este autogară, nu este autocar. Neștiind prea bine ce să fac, m-am vânturat prin Borșa o vreme și-am poposit într-un hotel micuț din apropierea locului unde oprise autocarul. Femeia de la recepție a reușit s-o rupă un pic pe englezește. Mi-a spus că există, într-adevăr, un autocar până la Vama, dar pleacă abia a doua zi, la 7 dimineața.

Aranjasem cu câteva zile în urmă să mă văd cu un prieten la cină în Vama, așa că autocarul de 7 dimineața nu prea mergea. I-am mulțumit femeii, am plecat de la hotel și-am luat-o în jos pe șoseaua în direcția Moldovei. Ca orice excursionist care se respectă, trebuia să fac autostopul.

Din fericire, povestea asta are final fericit. După-amiaza s-a dovedit a fi călduroasă și însorită, iar odată la 20-30 de minute, cineva oprea să mă ia, ca să mă ducă un pic în sus, iar apoi un pic în jos pe munte. Toți șoferii s-au declarat șocați să găsească un american rătăcit pe marginea șoselei. Cel mai tare tip conducea un Audi tunat, cu garda jos. Părea incapabil să conducă la o viteză mai mică de 100 de kilometri la oră.

Am ajuns în Vama în seara aia cu câteva minute înainte de întâlnirea mea la cină. Toți șoferii îmi refuzaseră politicos ofertele de bani pentru benzină.


Imagine via Wikipedia.

Traducere din limba engleză de Ioana Pelehatăi