Ura se manifestă pretutindeni, în doze mai mari sau mai mici. O vedem peste tot şi dintotdeauna şi în România. Ne urâm în trafic. Ne urâm la cozile din magazine. Ne urâm în blocuri. Ne urâm (mai ales) pe net. Scriem „moarte ţiganilor” şi desenăm zvastici pe ziduri. Ridicăm alte ziduri care să ne separe de minoritari şi chemăm apoi artişti să le transforme în artă stradală. Îi aruncăm pe romi şi pe săraci la groapa de gunoi, pe câmp sau în stradă. Protestăm împotriva refugiaţilor şi agresăm tinere musulmane în public pentru că poartă hijab. Susţinem Coaliţia pentru Familie şi facem spume la gură în faţa „devianţilor” LGBT. Îi urâm pe bătrâni şi pe săraci pentru că sunt o masă de manevră proptită în calea progresului. Urâm Biserica şi-i urâm pe necredincioşi. Urâm corporaţiile, UE şi FMI. Urâm comunismul şi anti-comunismul. Urâm capitalismul şi anti-capitalismul. Îi urâm pe stângişti şi pe dreptişti. Îi urâm pe naţionalişti şi pe cei care nu susţin identitatea naţională. 

Transformăm rasismul, xenofobia, homofobia într-o contracultură la un mainstream dominat de o corectitudine politică plătită de interese ascunse. Îi urâm pe Trump şi pe oamenii care nu văd în el un salvator al omenirii. Iar Trump urăşte cam pe toată lumea. Îi urâm pe Soros şi pe progresiştii pe care-i comandă. Îi urâm pe „tinerii frumoşi şi liberi” din Piaţa Victoriei şi pe bătrânii şi ştirbii de la Palatul Cotroceni. Îi îmbrăţişăm pe ultraşi şi-i urâm pe jandarmi, apoi îi urâm pe ultraşi şi-i îmbrăţişăm pe jandarmi. Urâm persoanele fără adăpost care fac haos prin cartiere. Urâm corupţia şi anti-corupţia. Îi urâm pe politicieni iar ei ne urăsc pe noi. Ne judecăm aspru unii pe alţii pe Facebook, unde suntem isterici, alarmişti, suspicioşi, aroganţi. Pregătiţi mereu să ne sărim la gât şi să ne criticăm cu o vigilenţă uimitoare orice mic „derapaj”. Suntem disperaţi să ne delimităm de alţii şi să căutăm în orice subiect o validare a propriilor covingeri. 

„Nu ar fi exagerat să spunem că ‘ura’ e mai mereu subiectul principal al jurnalelor de ştiri de seară şi că demonizarea celor care nu ne împărtăşesc convingerile despre lume antrenează mare parte din suferinţa pe care ne-o producem unii altora zi de zi”, scria vara trecută un profesor american de psihologie pentru Psychology Today, într-un articol intitulat De ce ne e atât de uşor să ne urâm între noi. Împărţirea indivizilor în aliaţi sau adversari, continua el, a fost dintotdeauna o prioritate a oamenilor. În preistorie, se întâmpla rar ca cineva să întâlnească pe altcineva pe care el sau una din rudele lui să nu-l cunoască personal. Iar când se întâmpla asta, aveau de câştigat cei precauţi şi suspicioşi vizavi de un străin, care evaluau rapid şi decisiv cine era acel străin în raport cu ei.

Una dintre cele mai vechi trăsături ale oamenilor este, deci, uşurinţa cu care-i plasează pe alţii în categorii. Vrem să ştim din start dacă un om împărtăşeşte cu noi aceleaşi gene, viziuni şi apartenenţă de grup, iar filtrarea asta determină nivelul de confort, încredere şi cooperare pe care le afişăm faţă de persoana respectivă. Identitatea de grup naşte un sentiment al loialităţii şi filtre de percepţie ce ne influenţează puternic. Considerăm valorile morale ale grupului nostru ca fiind superioare altora din exterior, iar când ne fixăm ceva în minte ca fiind adevărat, probele contrarii ne modifică cu greu convingerile. Căutăm lucruri care să ni le confirme şi desconsiderăm lucruri care le contrazic – chiar dacă acestea ţin de domeniul evidenţei. Iar ura – văzută simplist ca o aversiune puternică faţă de Celălalt  – poate ţâşni uşor împotriva celor care nu ne corespund. Mai ales într-un prezent în care nesiguranţa şi neîncrederea sunt mai palpabile decât ziua de mâine, în care totul este pus sub semnul îndoielii – în insuliţe de indivizi ce se delimitează constant între ele – şi în care se trasează graniţe şi se ridică ziduri în faţa străinilor. Ura merge mână-n mână cu teama şi cu suspiciunea, iar uneori pare să fie un lăptişor de matcă crud pentru un sistem imunitar clădit în mod susţinut din convingeri diferite de-ale altora, care-şi înmulţeşte globulele albe în dezorientarea din prezent.

Trăim într-o lume tot mai polarizată. E bine, e rău, e ceva de făcut? Nu putem s-o spunem noi. Dar, în contextul ăsta, ne-am propus ca în martie să intrăm în lumea urii de la noi, din România, ca să ne explicăm un pic ce o motivează şi care sunt efectele ei. O să vizităm „spaţii ale urii”, o să căutăm manifestări ale ei şi o să vorbim cu oameni care sunt ţinta ei – fie făţiş, fie mocnit.