Teatru / Tehnologie

via negativa: tehnologie + muncă = pasivitate la pătrat

De Andreea Lupu

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 21 februarie 2018

„Muşcă din mărul stricat cât timp eşti tânăr. Muşcă din mărul stricat cât încă eşti liber.” Doar că nu prea mai suntem nici tineri, nici liberi, nici curajoşi. Nu mai riscăm şi nu mai încercăm să ne facem auziţi. Stăm suspendați în rutină, cu ochii lipiţi de ecrane şi degetele zumzăind pe tastatură. Suntem captivii impersonalului „se” al lui Heidegger - spunem lucruri pentru că „aşa se spune”, facem lucruri pentru că „aşa se face”. Suntem traşi în zeci de direcţii şi încadraţi cu migală în programe, aşteptări, nevoi şi fantezii sociale, suntem prinşi în frenezia online şi nu ne mai cunoaştem. Iată-ne inactivi şi cu măşti.

Exact despre asta e vorba în spectacolul via negativa, montat la Reactor-ul de Creaţie şi Experiment din Cluj. O construcţie colectivă de tip teatru devised în care conceptul şi dramaturgia sunt semnate de Raul Coldea şi Petro Ionescu, iar textele chiar de actorii din distribuţie: Alexandra Caras, Bogdan Gontineac, Denisse Moise și George Sfetcu. Nu este deloc surprinzător că acest proces a dat naştere unui spectacol de teatru performativ, un veritabil colaj. Scene independente, asemenea unor instantanee, gravitează în jurul ideii tehnologie-pasivitate-identitate, subminând justificat aşteptările spectatorului obişnuit cu fire narative convenţionale.

Această structură puternic fragmentată şi, tocmai de aceea, generatoare de imprevizibil, e în acord cu lumea haotică pe care o creionează: o lume în care, absorbiţi de ecrane şi de munca robotică, rar înţelegem spre ce ne îndreptăm. Viaţa nu prea mai are sens (știm asta de la existenţialiştii secolului trecut), omul organic, viu, plin de pulsiuni şi profunzimi e vârât în cochilii rigide, ne pierdem identitatea şi devenim acele forme goale de care ne avertiza Baudrillard: o masă amorfă, o masă a tăcerii, din care ocazional mai răsare o mică tentativă de revoltă, rapid amuţită. 

Observăm în via negativa variate modalităţi de expresie teatrală. În primul rând, componenta fizică, mişcarea: întregul spaţiu e activat de ceea ce actorii transmit prin corp, fie că e vorba de momente coregrafice sau doar de anumite gesturi bine calculate. Cum altfel se poate exprima neputinţa şi frustrarea dacă nu fizic? Echipa funcţionează ca un tot unitar, existând totuşi unele dezechilibre locale (vezi Bogdan Gontineac&Alexandra Caras) unde intensitatea şi plasticitatea mişcărilor puteau fi exploatate mai mult. 

În al doilea rând, găsim în spectacol o foarte bună utilizare a componentei video. Dacă micropovestea din proiecţia cu muncitorul conştiincios care cedează nervos în faţa computerului amintește de efectele workaholism-ului, și mai impresionant e momentul în care actorii îşi aşază smartphone-urile setate pe cameră video în dreptul ochilor, al buzelor și ne comunică astfel că-n ziua de azi vedem totul prin prisma unui ecran. 

Tot în dimensiunea vizuală, nu se poate trece peste scenografie: delimitarea spaţiului de joc prin corzi, dincolo de impresia estetică plăcută, ne invită să medităm la cât de „conectaţi” pretindem că suntem şi, mai mult, la faptul că ne-am cam blocat în perimetrul unui singur nivel de realitate pe care îl putem exprima în următoarea formulă: resemnare-online-uniformizare. Şi chiar şi atunci când ne revoltăm, încercările sunt de obicei mult prea timide... de parcă am arunca mingiuţe colorate în acea siluetă neagră şi nedefinită (mai nou aproape metafizică) pe care o numim „sistem” – cei care vor vedea spectacolul, vor înţelege. 

Senzaţia asta de resemnare o transmit şi personajele întruchipate de actori. Le vedem adesea privind în gol, le vedem ca pe nişte maşinării. Apare însă un dezechilibru atunci când, în anumite scene, atitudinea respectivă e suprautilizată. Dincolo de asta, Denisse Moise are o flexibilitate cameleonică în atitudini, flexibilitate care se reflectă şi în limbajul corporal, George Sfetcu dă dovadă de precizie în dozajul intensităţii şi emoţionează prin voce, Bogdan Gontineac face un adevărat tur de forţă în momentul reality-show-ului, iar pe Alexandra Caras o vedem prezentă şi concentrată în rolul terapeutului, cu un moment muzical sensibil. Cei patru au misiunea (îndeplinită) de a funcţiona ca o echipă, de a înfăţişa un personaj colectiv, o mână de siluete care prind multiple forme și care își desfăşoară dramele în această lume haotică, potenţată şi îmbogăţită de muzica semnată de Fluidian. 

Via negativa este un spectacol neobişnuit, provocator, pentru anumite gusturi poate chiar derutant, dar capabil să exprime artistic şi, de ce nu, poetic, probleme care nu pot fi trecute sub tăcere. Fie că vorbim de relaţia omului cu tehnologia sau condiţiile de muncă din capitalism, spectacolul ne arată cum, încet- încet, uităm să reacţionăm. Habermas spunea că singura modalitate prin care umanitatea poate evolua este aşezând tradiţiile sociale deja cristalizate sub semnul întrebării în spaţiul public, unde ele pot fi discutate, criticate, regândite prin dialog. Teatrul este o formă de dialog.

 

Urmăriți pagina de facebook a Reactor-ului din Cluj pentru următoarele reprezentații. Fotografie din prezentarea spectacolului.

 

via negativa

Concept și dramaturgie: Raul Coldea și Petro Ionescu
Distribuție și texte de: Alexandra Caras, Bogdan Gontineac, Denisse Moise și George Sfetcu
Muzică: Fluidian
Tehnic: Bianco Erdei
Afiș: Sergiu Lupșe

21 februarie 2018, Publicat în Arte / Teatru /

Text de

  • Andreea LupuAndreea Lupu

    Prietenă cu scrisul, teatrul, dorul de ducă. Defect profesional: despică firul în patru.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK