Am vrut să aflăm cum arată locurile de unde ies în galerii, în muzee, pe scene și ecrane, lucrările de artă. În spatele lor stau ore-n șir de muncă, petrecute-n ateliere și studiouri, care împrumută ceva greu de definit din ce se creează în ele. Mergem în câte-un atelier, la „locul de muncă” unde poate chiar acum cineva lucrează la ceva care-o să schimbe istoria artelor contemporane din România. Ultima dată am fost la Andrei Gamarț.

 

Când intri în lumea Leei Rasovszky, te întâmpină cu căldură, dar și cu reținere, niște oameni dubioși cu care-ai putea s-o arzi relaxat, în șosete și sandale, pe o plajă cu nisip albastru din București. Indivizi cu trăsături violete, în veste înflorate, colorate, alături de care te-ai putea uita ore întregi pe geam la blocurile gri de vizavi, într-o tăcere confortabilă din care răzbate melancolia. Zei modești. Oameni ai străzii cu chipuri grotești, cenușii, dar cu ochi ca bolta-albastră înstelată, care te invită să vezi și tu cum e să fii mereu sub cerul liber. 

Altundeva se iubesc două personaje cu mult păr facial, iar Florin Condurățeanu - guru media în era OTV-ului - se uită direct în tine, din postura unui pop-icon american al anilor ’70. Adi Minune privește nostalgic în zare cu ochi de Coca Cola. Din când în când apar instalații cu cruci și un Isus mic cât un timbru lipit de tavan. Sau un tanc roz de șase metri. Pe peretele din baie e trântită o cadă din care se trezește un pitic pe muzica lui Mahler, iar la Galeria Mobius din București, personaje cu fizionomii stranii au ieșit din desene și s-au materializat în sculpturi din ceramică. Stau toate într-o izolare fragilă și expiră umanitate.

De la expoziția „I Am My Most Beautiful When I Am Alone” @ Galeria Mobius

Lea Rasovszky are 31 de ani și este una dintre cele mai vii și percutante artiste de la noi. A avut de mică norocul de-a face artă fără compromisuri și s-a exprimat liber: în desen, în instalație și în sculptură. Imaginarul ei e bizar, dar uman, uneori pop, alteori kitshcos, alteori cu iz religios. Lea e un soi de Lynch mai fun și mai blând. Și de curând și-a găsit o nouă galerie care s-o reprezinte – unde îi puteți vedea, până pe 31 ianuarie, expoziția I Am My Most Beautiful When I Am Alone - și, după un an jumate de căutări, un nou atelier, încă neamenajat – unde am fost săptămâna trecută.

E undeva pe la Națiunile Unite, într-o fostă hală ce găzduiește mai mulți artiști. Ne-am așezat acolo pe ce-am găsit – eu pe-o valiză, Lea pe-o cutie roz - țeava de evacuare a tancului de șase metri - și-am povestit despre traseul ei artistic și constrângeri academice, despre ce înseamnă arta ei și cum e să ai un atelier.

Despre arta Leei

Pe mine mă fascinează fizionomiile personajelor tale. De ce le duci în zona asta?

Fac de foarte multă vreme tipul ăsta de desen și faptul că a ajuns în versiunea de acum a fost în afara controlului meu, n-a fost o decizie conștientă. Pur și simplu așa înțeleg eu figurile umane. Sunt niște fizionimii arhetipale.

„Gumms”

Cum ai alunecat în stranietatea asta, e ceva mai deep la mijloc?

Cred că are de-a face cu ce mă înconjuram când eram foarte mică. În primul rând, era Lynch. N-aveam voie să mă uit la Twin Peaks, dar, ca toată lumea, mai strecuram câte-o privire. Pe urmă erau vecinii mei. Am locuit într-o intrare, undeva pe Popa Nan, și am dat de tot felul de fizionomii interesante acolo. Aveam un vecin orb la subsol pe care-l chema Aristotel Barză. Era un straniu. Se descurca doar pipăind pereții și desigur că eu și prietenii mei intram la el în casă când nu era atent. Avea un perete plin de fețe decupate din ziar, probabil din perioada când vedea.

Apoi sunt visele, care au contribuit și ele la tipul ăsta de univers. Nu cred că există vreo noapte în care să nu visez ceva și să nu știu a doua zi ce-am visat. Țin minte în continuare, foarte clar, vise de pe la 4-5 ani. Când eram mică, visam cam ca acum. În mare parte, vise legate de situații pe care trebuie să le rezolv, caut ceva, găsesc ceva. Întâlniri cu personaje enigmatice, bazate uneori pe persoane reale. Visam și visez case, spații care sunt de fapt intimitatea cuiva sau chiar a mea. Casa din Popa Nan, în care am copilărit, revine foarte des, e singura pe care o simt ca fiind a mea. Mereu e altfel. Odată era pictată cu albastru yves klein și avea modele roșii, verzi și galbene, multe lumânări, când am intrat, mi-am dat seama că se transformase într-un templu mexican, colorat și șamanistic. Nu mai avea geamuri, ramurile copacilor din jurul casei intrau înăuntru. Devenise o ruină minunată.

Personaje visez des. Țin minte un vis vechi în care, în mijlocul parcului Herăstrău, am găsit o clădire ca o centrală electrică (cum sunt cele din spatele blocurilor) și, intrând, am realizat că, de fapt, era Muzeul Sosiilor. Se aflau acolo oameni care semănau aproape în totalitate cu alți oameni, atât de mult încât să fie foarte straniu, dar nu suficient încât să simți că sunt chiar ei. Mă ascunsesem după o vitrină și îi analizam. Stăteau la mese și beau cafea, așteptând să fie văzuți de cei care intrau. Deseori simt că viața mea diurnă se continuă în cea nocturnă. Sau invers. Sunt interconectate și se potențează reciproc, cred că e foarte vizibil și în lucrările mele.

Pe urmă este grotescul cotidian - dacă te uiți în media, vezi niște personaje aproape desprinse din filme suprarealiste, de la politicieni, la starlete. Dacă n-ai ști că sunt reale, ai zice că sunt ficțiuni perfecte. Sunt într-o zonă estetică foarte interesantă.

„Michael Gâdea”

Universul ăsta are legătură și cu o stare interioară pe care o ai?

Cu siguranță. De exemplu, în școală, am fost la limita dintre a fi prietenă cu the popular kids sau cu ăia de care se râdea tot timpul. Eram in-between. Îi alegeam mereu pe ăia de care se râdea, erau prietenii mei cei mai buni. N-a fost ușor pentru mine în școală, am simțit la prima mână răutățile alea de copil. Am avut o perioadă, într-a șasea, în care chiar nu mai voiam să mă duc la școală, pentru că simțeam că era un mediu ostil; diferențele dintre noi puteau ajunge la niște proporții absolut crude. Sunt sigură că asta a contribuit la atracția mea pentru fizionomiile speciale sau în orice caz pentru oamenii care nu se încadrează în criterii din astea de acceptat sau frumos. Ce înseamnă să fii frumos? Habar n-am. Și în cărțile pe care le citeam în copilărie, și în cele pe care le citesc acum, ca adult, căutam și caut tipul ăsta de univers, prefer să citesc un roman despre ceva vag și discret și despre un personaj ciudat.

Îmi spuneai la expoziție că foarte puține dintre personajele tale au un corespondent în realitate. Cine sunt atunci ele? De unde vin, ce vieți au?

Sunt inspirate într-o anumită măsură de oameni reali, însă aleg să izolez din ei diverse secțiuni. Uneori izolez secțiuni din personalitatea lor, nu din fizic, pe care le transpun în ceva ce consider c-ar fi reprezentativ. Aș putea spune că personajele mele sunt everyday people, sunt absolut peste tot, numai că nu sunt oameni pe care pică focusul. Rareori se întâmplă să mă impresioneze un personaj și fizic, și emoțional. Iar atunci, tratez cu precauție această zonă a reprezentării fidele. Mi se pare că dreptul la reprezentarea ta este important. Când mai fac asta, lucrez de obicei cu persoane publice care mă interesează foarte tare. Cum a fost [Florin] Condurățeanu, de la OTV, care mi se pare fantastic. E un soi de fashion icon; niciodată n-am înțeles exact ce face omul ăsta, dacă e un fel de guru. Adi Minune mi se pare iarăși fantastic, consider că e un real superstar. La fel și cu Salam și cu toată zona asta de manele, zona asta de periferie, prefer să pun degetul pe ea și să nu fac prototipuri.

De la expoziția „I Am My Most Beautiful When I Am Alone” @ Galeria Mobius

Am citit că nu urmărești neapărat un statement social sau politic. Care e miza în tot universul ăsta pe care îl creezi tu? E o miză umană, e o miză intimă, personală?     

Cred că e o combinație. Cu siguranță îmi rezolv niște interese personale. Eu nu fac o artă de tip activist, nu caut să schimb ceva în mod manifest. Altă miză este cea umană. Cu toții suntem oameni, iar asta ne leagă mai presus de orice construct social. Indirect, cumva, încerc să arăt că poți fi absolut oricine ca să poți relaționa cu personajele mele. Nu trebuie să arăți ca ei sau să fii un om cu o greutate sufletească mare, care are nevoie să se ascundă - cum e cazul expoziției de la Mobius. Poți să fii exact cum ești, dar totuși să relaționezi. Eu cred că arta e foarte incluzivă în general. Cred că ăsta e un punct forte al artelor vizuale și sper că și al chestiilor pe care le fac eu, să-ți dea un mesaj care este prin excelență uman. Că diversitatea umană și felul în care suntem construiți ca ființe pe Pământ sunt foarte frumoase, că vulnerabilitatea noastră e cel mai mare atu pe care îl avem. 

Am făcut o carte la începutul anului, Dig The Inbetween. Acest inbetween a devenit în sine un concept de lucru. Adică starea de a fi între mai multe lucruri. Mie așa îmi place să fiu, într-o zonă în care să pot să le parcurg pe toate, fără să fiu forțată sau nevoită să mă cantonez în ceva. Se poate numi și outsider art, dar nu e chiar outsider art, pentru că eu am niște studii în domeniu. Mesajele mele nu sunt despre fericire absolută, sunt mai degrabă melancolice. Nu sumbre. Îmi place să aibă un înveliș cartoonish, dar și un mesaj introspectiv și melancolic.

„Home is where my tired eyes meet the starry sky”

La instalații spre ce zonă mergi în general?

Instalațiile sunt cumva mai dure. Acolo se acutizează puțin mesajul meu. Am avut o serie de instalații cu cruci de metal. Una dintre ele avea o oglindă în care te puteai uita și pe care scria, cu ruj, „Ai zis că te întorci.” Mă gândeam la ideea foarte romantică de Iisus care e așteptat tot timpul să se întoarcă, ca un iubit care nu mai vine. Ideea de cruce și de religie s-a tot perindat prin instalațiile mele. Poziționarea mea față de religie nu este una anti. Este cu siguranță anti- partea dogmatică și anti- tot ce ține de aspectul ăsta mafioțesc al instituției numită Biserică. Cu sistemul de credință n-am absolut nimic. Mă consider agnostică, dar țin foarte mult la spiritualitate. Am însă o problemă în momentul în care religia devine o povară care te învață cu foarte multe „nu”-uri, te învață să excluzi niște lucruri sau niște oameni din viața ta doar pentru că așa s-a decis, în mod abstract. Iar proiectul ăsta despre asta a fost. 

Ăsta e un tanc gonflabil (n.r. - îmi arată pe telefon), are șase metri (foto jos). Se umflă într-un minut jumate și se desumflă în 20 de minute. E parte dintr-un proiect la care lucrez acum și care se numește „Soft War”. Ideea e de a face jucării, icon-uri din sfera războiului, dar moi. Vreau să fac un fort din perne, un pistol super mare din burete, chestii care par childlike, dar sunt super serioase.

De ce soft war?

În ideea de dezamorsare. Sunt genul de chestii care nu te pot răni, dar pe care nu le poți experimenta fără ideea asta de război, care atunci când este real, este iad.

Despre studii

Tu ai făcut liceul de artă, nu?

Da. Inițial am vrut să dau la animație, mi se părea o zonă mai experimentală, dar se desființa secția. Așa că am dat la grafică de șevalet - adică grafică cu mijloace tradiționale, tehnici de gravură, mult desen. Era și o secție de grafică unde se lucra mult pe calculator, însă mie mi-a plăcut cea de șevalet. Mi se părea interesantă alchimia asta, să stai să-ți pregătești substanțele. Chiar am rămas cu noțiuni de-acolo, însă felul în care eram îndrumați să le folosim mă exaspera. În liceu am început să desenez foarte mult, dar într-un stil propriu. Am avut norocul de-a avea un prof extraordinar în clasa a IX-a, Alexandru Rădvan. Avea 20 și ceva de ani și când a văzut o gașcă de 11 speriați, dezamăgiți de ce se întâmpla, a început să facă anarhie cu noi. Ne-a zis nu mai desenează nimeni cu creioane, desenați cu frunze, cu markere, cu bidineaua, stați departe de mijloacele tradiționale și învățați să vă mai și distrugeți desenele, scăpați de asta cu desenatul frumos. Ce se poate întâmpla? A fost foarte tare. Plus că eu știam de-acasă că în artă e bine să faci efectiv ce vrei. 

Părinții tăi (ambii artiști) nu te-au pus niciodată pe o traiectorie, nu te-au învățat lucruri? 

Nu pot să spun că m-au trecut printr-o chestie de învățare. Pur și simplu, de când eram foarte mică, am avut la dispoziție creioane și foi și tot timpul îmi dădeau să desenez sau să pictez și-i vedeam și pe ei că fac asta. Dar n-au zis niciodată hai să înveți să faci compoziție sau volum. Pentru că părinții mei, nu știu cum s-a întâmplat, fac parte din acea categorie de artiști pentru care e mult mai important parcursul pe care îl ai tu ca artist decât să devii un fotorealist de excepție.

Taică-meu mi-a arătat mereu artiștii care-i plăceau lui și care-au ajuns să fie și supereroii mei. Pe [Martin] Kippenberger l-am moștenit de la el, pe [Anselm] Kiefer, foarte mulți nemți în general și artiști care făceau cam ce voiau ei. M-a atras tipul lor de estetică, de fapt absența esteticii și când am ajuns la liceu, am văzut că oamenii de-acolo, pe lângă faptul că nu vorbeau despre acești artiști, nici măcar nu-și puneau problema unui astfel de discurs pentru educația artistică. Chestiile de istoria artei din liceu se terminau pe la impresioniști, pe-acolo deveneam deja rebeli.

Acest prof, Alex Rădvan, plus ce mai vedeam eu pe-acasă, plus prietenii mei din liceu au făcut ca lucrurile să capete o dimensiune anarhică foarte pozitivă pentru mine. Mergeam cu colegii la expozițiile lui Comănescu și-ale lui Gorzo și ne gândeam mamă, frate, cum să vină un prof și să-ți spună că n-ai voie să pui culoare?

„Dreamboy (Acnee)”

Cum adică să n-ai voie să pui culoare?

Se predau teorii ale culorilor, care aveau niște chestii extraordinar de rigide. De exemplu, îți spuneau că formele cu colțuri, cum e triunghiul - acum s-ar putea să greșesc total aceste lucruri, nu s-a lipit nimic de mine -, trebuie să fie galbene, iar formele pătrate trebuie să fie într-o zonă mai albastră. Adică tu nu te bucuri de ceea ce faci? Culoarea te bucură pe niște paliere inexplicabile. Nu pot să spun că am fost un elev foarte iubit în liceu. Am ajuns inevitabil la discuții în contradictoriu cu profesorii. Mă simțeam sufocată de chestiile astea. 

Prima mea expoziție am avut-o în clasa a XI-a, împreună cu prietena mea cea mai bună din liceu. Alex Rădvan avea un atelier pe Căderea Bastiliei - o mansardă imensă, complet rundown, care n-avea curent electric, apă și baie -, ne-a dat cheile și-a zis faceți expoziție. Desenele erau tot cu personaje dubioase și jocuri de cuvinte, erau într-o estetică de tip Basquiat. Mă înnebunise Basquiat, era fix din jungla mea interioară. Am panotat lucrările, am cumpărat un lighean și l-am umplut cu pufuleți și am scos pe geam un banner pe scrisesem cu spray „Efectul de conservă” - așa se numea expoziția - și, dedesubt, „După fiecare colț se ascunde câte un munte de pufuleți”. N-a venit nimeni. Pusesem și câteva afișe în școală, dar n-a venit niciun coleg, niciun profesor în prima zi, la vernisaj. A doua zi au venit prietenii noștri și un prof care ne-a felicitat. A fost primul gust al ideii că tu ești singura persoană care face ceva pentru tine ca artist. Și că nu te oprește absolut nimic din a face ce vrei.

„I should have married my dentist”

De ce nu ai dat mai departe la pictură sau grafică?

După liceu, era clar că voi face arte, dar nu și în ce formă. Mă gândeam la istoria artei, la pictură sau grafică. M-am dus să văd niște expoziții de semestru la UNARTE și am zis Doamne ferește, n-o să fac față. Presupunea foarte mult studiu, căruia eu, în continuare, nu-i găsesc utilitatea reală. Nu doar despre asta este educația artistică. Cred că este mult mai mult despre găsirea unei identități personale decât să devii un super maestru. Am văzut că exista o secție foto-video unde se făcea și instalație și m-am gândit omg, secolul 21, let's do this

Trebuie să recunosc că nu m-am atașat nici de foto, nici de video. Eu am intrat în zona video. Atât proiectul meu de licență, cât și dizertația au fost pe instalație cu video. Proiectul de licență a fost despre fotbal. Eu am crescut în cartierul Berceni, foarte aproape de stadionul Rocar. Foarte multe amintiri de când eram extrem de mică, până în șapte ani, sunt de pe acest stadion care, de când l-am văzut prima dată, mi s-a părut ceva imens. Nu îmi venea să cred că exista un gazon atât de mare în mijlocul cartierului meu. Proiectul s-a numit Play in the field și a fost fix despre spațiile astea în care poți să ai un throwback datorită proporției tale raportată la mediu. Am recreat un corner de fotbal, cu gazon natural, dar supradimensionat și cu proiecții pe două laturi, cu jucători de fotbal imenși, îmbărcați în alb, care se mișcau în slow motion și arătau ca niște chirurgi pe un teren aproape lunar, cu un steag de corner mult prea mare. Când intrai acolo, îmi doream eu să te simți mic.

La dizertație am avut un proiect care s-a numit „Ich bin der Welt”, de la un lead de-al lui Mahler - Ich bin der Welt abhanden gekommen - și de la lecturile mele despre Jung din acea perioadă. Am compus un spațiu în care să ai epifanii care să frizeze o stare psihologică îndreptată spre patologie, în care ai apariții, apar personaje. Ceva psihotic, dar - ca în tot ce fac eu - într-o zonă blândă. Am găsit o debara mică, unde am pus un tapet cu niște vârfuri de munți albastre șu unde era, practic, o baie întoarsă pe dos. Cada era montată pe perete, mai erau o mașină de spălat și ustensile de curățat. La un moment dat, începea Ich bin der Welt abhanden gekommen și în cadă apărea un pitic, o persoană reală, un actor cu o fizionomie specială. Era proiectat în cadă, ca o apariție. Vedeai o cadă îmbrăcată într-o blană foarte pufoasă și dintr-odată se trezea în ea un personaj în pijama, cu o fizionomie impresionantă. Îmi plac foarte mult oamenii care nu sunt în canoanele firești. El era un om mic de statură, domnul Gheorghe, un actor genial. Pe celălalt perete apărea un cap uriaș, al tatălui meu, pe care-l cheamă tot Gheorghe; spunea diverse maxime absurde, de tipul „Cel mai frumos dans este Aurora Boreală.” Desigur, când comisia a venit să vadă lucrarea, au zis Da, interesant, dar puteai să vorbești și tu femeia de serviciu să-ți ia mopul de-aici

După facultate am simțit că nu-mi rămâne decât să-mi găsesc ce vreau să fac și s-o fac. Și cam asta am făcut. Am început colaborarea cu o galerie destul de devreme, chiar după dizertație. Galeria Anca Poterașu. Am mers pe instalație cu desen la început.

Lea Rasovszky în noul ei atelier. Foto: Adi Bulboacă

Despre atelier și muncă

Cât de important e pentru tine să ai un atelier?

Atelierul este esențial din punctul meu de vedere. A fost o preocupare continuă de când am terminat facultatea. Am avut trei sau patru până acum, toate foarte mișto, însă pe sistemul casă transformată în workspace. Și cu alți artiști. Coabitarea cu alți artiști este foarte interesantă în sine, îmi place energia asta, însă am tendința să-mi doresc izolarea, pentru că trebuie să pătrund în niște teme și niște chestii și chiar am nevoie de asta. Dar îmi face plăcere și să știu că undeva în jur sunt oameni. Nu mi-ar plăcea să am o casă pe un vârf de deal, îmi trebuie doar o ușă pe care s-o pot închide după mine și să știu că am un safe space. Mi-am dorit un spațiu care să nu aibă limitările unei case - vecini sus-jos, geamuri mici, uși pe care să nu poți să scoți lucrări, plus chiria, care, de regulă, este ca la o casă de locuit. Spațiul ăsta (n.r. - de la Națiunile Unite) e exact ce-mi trebuie. Abia aștept să-l umplu de chestii.

Cum o să-l amenajezi?

Acolo o să fie un rastel pe care o să-mi ordonez în sfârșit toate lucrările, din 2008 până acum. Apoi, eu sufăr de acumulat și colecționat de obiecte: kitschoșenii religioase, jucării ciudate - de obicei cu fizionomii stranii, pentru că mă ajută în ce lucrez -, obiecte ciudate pe care nu le înțeleg în totalitate, fotografii vechi. Am nevoie să le am în jurul meu. Mi-aș dori să-mi aduc și colecția de viniluri. Am viniluri de când eram mică, cu tot felul de povești și muzică clasică. Am și pickup, același de când eram mică, un hârb simpatic. Văd atelierul ca un spațiu mental în primul rând, care se manifestă fizic. Am nevoie de un loc în care să fiu înconjurată de obiectele mele de confort, de culori și hârtii și pânze și tot felul de materialități ciudate.

Care e procesul tău de lucru, ai un anumit ritual?

Eu sunt omul carnețelelor. Am super mult carnețele. Mari, mici, mijlocii. Acum scriu în paralel în patru sau cinci, care sunt delimitate pe stări. Neavând atelier în ultima perioadă, m-am bazat mult pe astfel de carnețele, să nu las chestiile să se dizolve. Am această bibliotecă de idei la care apelez când am nevoie. Când lucrez la ceva, înainte de a avea orice fel de gând, îmi pun foi foarte mari pe perete, să fie acolo. Și când le vine momentul…

În ultima vreme, tind să-mi fac un plan, însă asta nu înseamnă că fac schițe. Eu nu pot să fac schițe, e foarte complicat pentru ce vreau să fac. În jurul foii pe care lucrez, am multe post-it-uri cu cuvinte sau liste de task-uri. Uneori, îmi printez și imagini pe care le caut pe internet, când am nevoie de ele ca stimulente. Îmi place să lucrez ziua, mai ales dimineața.

De la expoziția „I Am My Most Beautiful When I Am Alone” @ Galeria Mobius

Ce materiale folosești în principal?

Hârtie, îmi place foarte mult hârtia. În principal lucrez cu creioane, acrilice, acuarele și liner-e. La instalații, pornesc cu niște schițe, apoi lucrez cu ateliere - uneori am nevoie de atelier de sudură, de exemplu, sau de alte chestii pe care nu știu să le fac momentan. Apoi e, desigur, partea de obiect - mă pot reîntoarce la ceramică sau pot să mai încerc niște chestii din lemn. Acum fac, ușor, trecerea către ulei pe pânză, simt așa un vibe de Renaștere sau Baroc, o greutate din asta clasică; vreau să fac un episod din viața mea pe pânză. Am nevoie să muncesc mult la o chestie, să mă lupt puțin cu tehnica și, într-un fel, simt că o să continuu starea pe care am avut-o la capetele astea de ceramică.

Ce-ai mai vrea să faci mai departe?

M-am gândit de ceva timp - e ceva foarte ciudat și nu pot să explic mai mult de atât momentan - la un câine foarte mare din catifea albastră, obiect fizic. Un dog german trist.

Cum e sa fii artist în contextul de acum? În ce fel te afectează, care sunt ups and down-urile?

Cred că e un moment foarte bun să fii artist. Nu există niciun fel de restricție, nu e nimic glamorous, dar nici tragic. Ești liber să circuli, să faci orice, să te găsești în orice formă de exprimare. Mi se pare mare lucru. E mult aer de respirat. Particularizand, în România se suprapune și acest layer de junglă, unde nimic nu e reglementat, nu există un statut al artistului, nu sunt suficiente fonduri pentru producție - discutăm despre bugete de bun simț, nimic extravagant - , iar ca artist te simți neprotejat în fața coșmarului administrativ care poate deveni o problemă, când tot ce vrei e să stai să lucrezi, să experimentezi existența asta de artist și să contribui în felul tău la fondul ăsta vizual magic care hrănește totul în jur, în mod subtil, dar important, ca o minerală în sol.

 

Desene din arhiva Leei Rasovszky.