Numirea unui cântăreț de muzică populară ca secretar de stat lămurește întrucâtva direcția proaspăt rebotezatului Minister al Culturii și Identității Naționale. Alexandru Pugna, purtător de clop cu pene de păun și câștigător al trofeului „Floarea din grădină” în 1988 a declarat deja că „de partea asta de identitate națională” ar vrea să se ocupe în mod deosebit.
Mai multe festivaluri cu ii, cojoace și ițari - de care domnul Pugna s-a ocupat în trecut - ar putea părea inofensive. Însă alăturarea cuvintelor „cultură” și „național” în titulatura acestui minister are un precedent care ar trebui să dea de gândit. După cum arătam într-un articol anterior pe acest subiect, singurul guvern care a avut un minister al “culturii naționale și artelor” a fost cel condus de mareșalul Ion Antonescu începând din ianuarie 1941. Dacă știm cam ce era pe-atunci, ce-i mână acum pe guvernanți în lupta pentru identitate?
Am încercat să lămurim chestiunea alături de autoarea Ana Săndoiu, antropologul Radu Umbreș, actrița Alina Șerban, regizoarea Ioana Păun și scriitorul Radu Vancu. Așadar, ce mai înseamnă alăturarea cultură & identitate națională în 2017?
Ana Săndoiu, autoare: „Dacă majoritatea sau guvernul spun ce e cultura națională, riscăm să anihilăm voci care ar aduce diversitate”.
Conceptul de „cultură națională” e periculos - sau cel puțin devine, de îndată ce încerci să-l definești. O de-finiție este, prin natura ei, limitativă - face ca ceva să fie finit, îngrădit. Așa că, după părerea mea, orice definiție e din start o problemă de libertate.
Lucrurile se complică cu atât mai mult în cazul definirii „culturii naționale”. De pildă, dacă definim cultura națională ca un set de creații artistice unanim recunoscute drept „capodopere”, poate că atunci Eminescu e cultură, dar Carla’s Dreams sau Vali Vijelie nu sunt. Dacă etnia română e o componentă principală din definiția „culturii naționale,” atunci cultura creată de unguri sau de romi nu-și va avea locul. Includerea unora duce la excluderea altora. Când definim pozitiv, prin prezența a ceva, automat omitem altceva.
De altfel, asta e problema cu libertatea în general. Cum spunea unul dintre „tăticii” filosofici ai conceptului, Isaiah Berlin, e important să clarificăm ce fel de definiție dăm libertății: una pozitivă (de exemplu, libertate înseamnă să nu mori de foame) sau una negativă, prin absență (de exemplu, libertate înseamnă absența restricțiilor). Dacă dăm o definiție pozitivă, zicea el, riscăm să cădem în autoritarism. Paradoxal, spunând ce trebuie să fie libertatea, pierdem însăși libertatea pe care voiam s-o definim.
Aș spune că și în cazul culturii se întâmplă ceva similar - dacă majoritatea sau guvernul spun ce e cultura națională, riscăm să anihilăm voci care ar aduce diversitate, varietate, creativitate - într-un cuvânt: cultură. Personal, cred că o cultură se naște organic, din condiții de manifestare libere. Cultura pornește de jos în sus, din comunități formate spontan. O abordare inversă, de tipul „top-down” - de la majorități înspre minorități, sau de la minister înspre cetățeni - poate fi de cel mai rău augur. Istoria ne arată că impunerea deciziilor centralizate despre ce ar trebui să fie identitatea națională se face, de regulă, cu prețul oprimării minorităților disidente, prin acte de o cruzime inimaginabilă.
În epoca noastră post-modernă, post-cele două războaie mondiale, post-Holocaust și post 9/11 - noțiunile de cultură și identitate națională nu mai stau în picioare ca odinioară - sau cel puțin nu la nivel intelectual, umanist, academic. Gânditorul german Jurgen Habermas, spre exemplu, confruntat cu o identitate națională cam hâdă, având în vedere trecutul nazist al nemților, a propus să abandonăm naționalismul dacă vrem ca statul democratic să supraviețuiască - pragmatic și moral - în contextul pluralismului și al multiculturalismului în care trăim.
Cultura majorității nu mai poate decide pentru toți - și această constatare stă în centrul unor mișcări pluraliste contemporane majore precum post-naționalismul sau cosmopolitanismul. Din păcate însă, deși în 2017, astfel de mișcări academice au înțeles pericolele definirii unei culturi naționale, tot în 2017, la nivel politic asistăm la o reanimare a acelorași curente naționaliste care au dus la războaie doar acum câteva decenii.
Din păcate nu am un citat dintr-un filosof român la îndemână, ca să închei în ton cu tema. Însă aș parafraza un filosof pluralist american care îmi este deosebit de drag, pe nume Richard Rorty. Într-una din cărțile sale, într-o „ceartă” cu filosofi tradiționali pe teme politice și epistemologice, Rorty scrie că „dacă avem grijă de libertate, adevărul poate să aibă grijă singur de el însuşi”. În mod similar, cred că dacă avem grijă de libertate, cultura națională își poate purta și singură de grijă.
Radu Umbreș, antropolog: „Ce facem dacă există culturi sau identități culturale în interiorul națiunii care sunt contrare, poate chiar în conflict social direct?”
Dacă mi-aș pune pălăria de libertarian, m-aș întreba de ce există un Minister al Culturii în primul rând. Conceptul de cultură, pentru antropologi, este ubicuu, la fel ca respirația sau gravitația. Putem bineînțeles să studiem cultura (și asta fac antropologii), dar de ce este nevoie de o intervenție a statului în zona asta? Un minister face mai mult decât cercetare, implementează politici publice, alocă bani, creează interdicții și oportunități. Asta poate fi rezonabil când e vorba, de exemplu, de sănătate publică, acolo unde există un consens științific asupra a ce este bine, sănătos, dezirabil pentru individ și societate. Nu sunt sigur că este ușor, sau chiar posibil, să facem asta în cazul culturii. Cum putem spune ce este bun și ce este mai puțin bun în cultura unei societăți? Care e scala valorii, cine o determină, care e justificarea socială pentru asemenea alegeri?
Prin adăugarea sintagmei „și Identității Naționale” putem ghici care ar putea să fie direcția programatică. Dar dacă facem din cultură cheia de identificare a națiunii, deschidem o cutie a Pandorei politice. Mai sus-menționata problemă a ce este și ce nu este „cultura” potrivită pentru societate devine un câmp de luptă ideologică. Rămânem doar la cultura „înaltă”, instituționalizată, acceptată de elite, sau deschidem ușa spre toate formele de exprimare culturală, inclusiv a comunităților marginale sau alternative? Prin „național” înțelegem o formă de etnonaționalism centrat pe „românesc”, sau națiunea include mai multe identități naționale, fiecare cu cultura sau culturile ei, sau poate înțelegem o națiune de cetățeni fără a acorda etnicității o semnificație culturală ce cade în sfera acestui minister? Ce facem dacă există culturi sau identități culturale în interiorul națiunii care sunt contrare, poate chiar în conflict social direct?
Înțeleg fascinația pe care binomul cultură-națiune îl atrage ca posibilă sursă de regenerare socială, elixir și panaceu al tuturor relelor de la lipsa de civilizație la corupție sau lipsă de speranță și viziune de viitor, chiar dacă bate un vânt de secol XIX, xenofobie și izolaționism prin această idee. Sunt însă sceptic în ceea ce privește direcția aceasta într-un moment istoric în care identitățile naționale exacerbate sunt mai repede piedici în calea progresului social, iar cultura etatist-oficială a pierdut contactul cu - sau măcar relevanța pentru - societatea reală.
Alina Șerban, actriță: „Ultima dată când am devenit «serioși» în definirea naționalismului s-a lăsat cu 36.000 de victime rome”
Dacă ne asumăm cuvântul „identitate” înseamnă că trebuie să vorbim despre tot ce însemnăm noi: trecut, prezent și să ne propunem ceva trăsături și pentru viitor. Așa că trebuie să vorbim despre noi toți, în plenitudinea identității noastre. Să ne referim la cei peste 500 de ani de sclavie care fac parte din istoria țării, să vorbim despre supraviețuitorii Holocaustului care se află printre noi și nu își primesc încă indemnizația din cauza unor hibe ale sistemului si poate ale „identității naționale”.
Ne asumăm deci diversitatea poveștilor complexe ale oamenilor care trăiesc în țara asta. Ultima dată când am devenit „serioși” în definirea naționalismului s-a lăsat cu 36.000 de victime rome.
Pe lângă monumentele lui Vlad Țepeș și al lui Constantin Brâncoveanu aștept și eu unul care să amintească de faptul că ținem topul în ceea ce privește cea mai lungă instituționalizare a sclaviei în lume (1385-1856). Dați cu identitatea națională! Semnat: Alina Șerban, cetățean ROMÂN cu identitate națională Romă-Română
Ioana Păun, regizoare: „Am înțeles că identitatea națională e doar un instrument care le servea unora, niciodată nouă, tinerilor”
Cluj, 2003, clasa a 12-a. Curtea liceului meu era pictată în roșu galben și albastru. Pe prima pagină a caietului de geografie am fost pusă să scriu că patria este primul lucru pe care sunt datoare să îl cunosc. La literatură învățam să valorizăm personaje care își violau, băteau sau zideau soțiile. Am copilărit cu dispreț față de steag, imn, față de râuri și ramuri, față de Ion și Miorița. Era singurul mod prin care știam să contestăm o propagandă identitară care ne premia strivindu-i pe alții.
Povestesc despre adolescența mea în România pentru că e vârsta la care identitatea era The Topic.
Uneori olimpiadele se țineau în liceele maghiare din oraș. Aveam colege care scrijeleau pe băncile acelea „Funar is the best” sau „Aici e România”. Am înțeles că identitatea națională e doar un instrument care le servea unora, niciodată nouă, tinerilor. Așa că am zis NU fețelor buboase care ne vorbeau la deschiderea anului despre ce să fim, în funcție de agenda pe care o reprezentau. În schimb, ne pasam între noi cărți, reviste, muzică, haine, farduri și ce mai era necesar la 17 ani.
În comunități aflate în situații de risc, slăbite, exploatate, o formulare comună coezivă este de ajutor pentru a rezista și a ocupa spațiul nepermis. În afara acestei situații nu văd niciun motiv pentru care o persoană nu ar depune efortul continuu de a se determina ca om, și, în schimb, ar apela la template-urile altora, bazate pe nu-știu-ce agende egoiste. Cultura e despre altceva. Pe scena de teatru trebuie să facem loc ideilor și persoanelor care nu apar în manuale!
Radu Vancu, scriitor: „Identitatea națională nu poate fi decât un precipitat al unei identități transnaționale mai largi”
Cultura înseamnă același lucru ca întotdeauna – adică lucrurile cele mai frumoase și mai inteligente care s-au făcut vreodată de către specia asta ciudată și distructivă a oamenilor. Și, cum frumusețea și inteligența nu sunt atributele etnice ale unei singure nații, cultura e, prin însăși natura ei, transnațională. De asta e nu doar ciudat, dar chiar oximoronic să existe un minister al „culturii și identității naționale” – e ca și cum ai face un minister care să fie simultan „al externelor și al internelor”.
Eminescu, de pildă, că tot l-am pomenit toți recent și e legat de ziua culturii naționale, a ajuns foarte român pentru că fost mai întâi foarte neamț și foarte budist. A construit o identitate națională fiindcă a avut mai întâi una trans- sau inter-națională. Arghezi n-ar mai fi ajuns ce era fără Florile răului metabolizate până-n ADN. Mircea Ivănescu n-ar mai fi schimbat radical scrisul de poezie în limba română dacă n-ar fi fost foarte anglo-saxon încă din adolescență. Ș.a.m.d.
Vreau să spun că identitatea națională nu poate fi decât un precipitat al unei identități transnaționale mai largi. Ultraneamțul Eminescu & arhifrancezul Arghezi sunt totuși mai reprezentativi pentru identitatea noastră decât foarte românii Nichifor Crainic & Vasile Copilu Cheatră. E singurul sens în care poate intra în aceeași propoziție cu cuvântul „cultură”. Altfel, înțeleasă izolaționist și etnicist (cum mă tem că e cazul – dacă judec lucrurile după noul secretar de stat al ministerului respectiv), identitatea națională e doar un alt nume al îngerului distructiv al naționalismului, care a distrus secolul trecut și pare că e pe cale să-l nenorocească și pe ăsta.
_thumb.jpg)
