Ni se pare cinstit ca, la cinci ani de Scena9, să numărăm și lucrurile care nu ne-au ieșit. Sunt subiectele acelea pe care fiecare dintre noi le-a visat, le-a scris în minte, uneori le-a și documentat parțial, dar pe care nu le-a publicat niciodată, din tot felul de motive: lipsă de organizare, personaje reticente, reality check-uri la aterizarea în teren. Deschidem cu grijă folderul cu articolul nescrise, iar peste ani parcă doare mai puțin; ba chiar ne hlizim nițel.
True crime de București
Dacă stau să-mi scutur bine mintea, sigur scot o enciclopedie în câteva volume cu toate textele nescrise & proiectele imaginate, dar niciodată concretizate. Din colecția Scena9, cel mai tare îmi pare rău că nu m-am organizat bine la timp ca să fac un podcast de true crime la care începusem chiar să visez constant. Podcastul ăsta grozav, ca toate lucrurile nefăcute și deci ideale, ar fi spus povestea „criminalei de la metrou”, care în 2017 a împins o tânără pe șine. Din documentarea pe care apucasem s-o fac înainte să mă ia pe sus alte valuri de multitasking, se desena un portret unde se întâlneau multe probleme sociale relevante pentru ce trăim de mulți ani încoace: un sistem de protecție socială praf, sărăcie și joburi precare, migrație, probleme de sănătate mintală ignorate și prost tratate. Dincolo de contextul ăsta social, mă rodea curiozitatea să înțeleg cum poate ajunge cineva să facă un gest atât de extrem și ce efect are această ruptură a pactului de încredere la care aderăm toți când stăm pe peron și așteptăm distrați următorul tren. Am și-acum carnețelele cu notițe și planuri de teren, contacte gata să fie sunate. (Andra)
Lungul drum al subiectului către nimic
Mai mare-i lista de nefăcute decât de făcute. Nu din lene (sper), ci din prea mult entuziasm combinat cu prea puțin timp de teren. Sau cel puțin asta-mi repet ca să nu-mi atârne prea greu pe umeri actele ratate. De unde să încep? Poate de la ONG-ul sclipitor care-și traumatizează voluntarii adolescenți cu brutalitate psihică? Sau de la interviul cu o excelentă regizoare austriacă de documentar care a călătorit pe urmele tatălui ei în România anilor ‘80 și a filmat, printre altele, o scenă teribil de frumoasă cu femei spălându-se în aburii fierbinți ai unei băi publice dintr-un orășel din Moldova sub Ceaușescu? Și cu ce să închei? Cu un subiect amânat de la un an la altul despre devalizarea patrimoniului din muzeele de la noi? Dar pe ăsta poate chiar îl fac anul ăsta. (Luiza)
Portretul Deliei și alte minunății
M-am obișnuit ca în mintea mea să se umfle câte un subiect până la un inevitabil fâs în interiorul cutiei craniene. Sunt multe motive pentru care un subiect nu iese: mă împart în prea multe direcții, realitatea e mult mai seacă decât premisa, personajele sunt inabordabile sau, dimpotrivă, prea disponibile și vorbesc cu prea mulți jurnaliști înainte să apuc să public și eu ceva; sau pur și simplu mi-e prea lene să scormonesc. Pentru primul număr de print Scena9 aș fi vrut să fac un portret al Deliei, însă soțul său — care îi este/era și impresar — mi-a zis că are nu știu ce contract de exclusivitate cu o altă revistă și „poate la anul”. Altădată am avut acces exclusiv la filmările pentru „Soldații” și am fost la fața locului, însă n-aveam niciun fel de experiență pe un platou de filmare și n-am înțeles nimic din ce s-a întâmplat în ziua aia. În plus, n-aveam niciun strop de chimie cu regizoarea filmului, Ivana Mladenović: mi se părea că-i cu nasul pe sus și n-avem ce discuta. Am vrut să scriu și despre vloggeri la un moment dat, până mi-am dat seama că nu mă interesează destul lumea asta. N-am nicio concluzie deșteaptă: am ajuns doar la convingerea că ce trebuie să fie scris va ieși, iar dacă nu se va întâmpla nu-i nicio tragedie. (Vlad)
Nobelul, analul și caprele
Nefăcutele mele urmează, cel mai adesea, același parcurs: mă entuziasmez teribil când descopăr o poveste sau un personaj, mă apuc să citesc pe subiect (și nu mă mai opresc nicicând, asta ar fi o parte din problemă), iar apoi mă izbește realitatea. Ca să și fac subiectul, am oameni de căutat, contactat, abordat. Bula de săpun colorată curcubeu la mine-n cap se sparge, când îmi dau seama, de fiecare dată ca prima oară, că acel subiect perfect, magic, ideal trebuie transformat în realitate. Și acolo mă blochez. Și amân. Și am atacuri de panică. Și, la final, ce să vezi, subiectul nu iese.
Cumva la capete opuse ale spectrului sociocultural, nefăcutele pe care le regret cel mai tare sunt două interviuri, dintre care unul cu potențial de profil. Primul e un interviu cu Svetlana Aleksievici, scriitoare belarusă care a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 2015 și pe care o iubesc pentru că a redat decenii de istorie a Uniunii Sovietice prin a asculta și nota vocile reale ale oamenilor care au populat-o. Aleksievici trebuia să vină în 2017 la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, dar a amânat în ultimul moment, iar eu am rămas cu notițele și lecturile, din care a ieșit, totuși, materialul ăsta. Apoi, anul trecut, editura care i-a publicat multe cărți la noi ne-a propus să-i trimitem întrebări pe mail autoarei, la care să ne răspundă, pentru un interviu în revista pe hârtie, nr. 3. Am amânat atâta să concep întrebările alea (Aleksievici e intervievatoare de profesie și refuză adesea întrebările care o plictisesc în interviuri), încât, între timp, a început revoluția în Belarus și, probabil, scriitoarea-stindard a re-democratizării țării a avut lucruri mai bune de făcut cu timpul ei decât să-mi răspundă mie. (Sau poate - și abia asta mă sperie - întrebările mele erau proaste.)
Al doilea e profilul Sandrei Romain, o actriță de filme pentru adulți cunoscută publicului de specialitate sub supranumele de Regina Sexului Anal. (Nu s-a autointitulat ea, a primit numeroase premii din partea industriei în acest sens.) Romain, pe numele ei real Maria Popescu și de loc din Timișoara, s-a întors în România, unde, din banii de porno, și-a făcut o fermă de capre. Între timp, a băgat-o și pe sora ei mai mică în industrie. (Nu știu ce s-a mai întâmplat cu caprele.) Am fost anul trecut la Timișoara și am încercat să dau de ea, dar n-a fost să fie. De documentat pentru subiect, însă, eu m-am documentat. (Ioana)
De sub unele pietre încă ies flori
Subiectele nefăcute, mai ales cele la care țin, le port cu mine în fiecare zi și sunt tare grele. Anul ăsta am reușit să resuscitez trei și, lucrând la ele, simt că nu m-am abandonat pe mine. Dintre subiectele pentru care nu mai există speranță, însă, ies în față două: un profil intim și misterios al trupei Sex Pula Pistol (acompaniat de o poveste vizuală de Ioana Cîrlig) și un reportaj despre atelierele de pictură nud ale studenților de la UNARTE (cred că tot cu Ioana urma să lucrez). Drumurile lor s-au închis odată cu refuzul protagoniștilor. Artiștii studenți m-au primit cu super entuziasm în ateliere, dar modelul masculin cu care stabilisem o legătură s-a panicat că trebuie să ceară acordul instituției ca să-și împărtășească trăirile despre munca sa de muză. Cealaltă poveste mi-a apărut în vise, atât de tare mă sâcâia așteptarea unui răspuns. Înaintasem victorioasă în chat-ul de Instagram unde păstrasem legătura cu trupa după primul lor concert ever, ținut în beciul Casei Jurnalistului, după ce îl jucasem pe Hermes cu ei și bătusem palma. Dar ce să vezi, m-au lăsat să aștept mai mult ca prima dată și până la urmă n-au mai răspuns deloc. Îmi place să închei cu doamna speranță, așa că mai zic doar că unul dintre subiectele resuscitate anul ăsta va apărea, dacă zeii sunt cu mine, în următorul număr printat al revistei. (Venera)
Domnul Bebe
Cel mai tare regret că n-am dus la capăt profilul lui Bebe Mihăescu (cunoscut și ca „Bebe sexologul”), omul care „șoca” o țară întreagă în urmă cu două decenii, prin felul său relaxat și aplicat în care vorbea despre sex în emisiuni TV. Și nu o făcea doar la TV, ci și în cărți apărute la Humanitas (A face dragoste aproape perfect, Cuplul conjugal, ori la bal, ori la spital) și la Polirom (Corp, sexualitate și psihoterapie ș.a.)
L-am contactat pe domnul Bebe în urmă cu vreo trei ani și inițial a fost de acord cu ideea acelui articol. Ba chiar a fost foarte deschis și m-a chemat la una dintre ședințele de formare pe care le ținea în perioada aia (în cadrul Asociației de Psihoterapie Experiențială și Hipnoterapie, din câte țin minte). Ședințele aveau loc într-un apartament din București, un loc întunecat cu aer nouăzecist. Am ajuns acolo într-o seară de primăvară și l-am găsit pe domnul Bebe înconjurat de vreo zece femei, discipolele lui. El era îmbrăcat într-un trening colorat și stătea pe un fotoliu, cu șireturile la adidași desfăcute, iar era ele stăteau pe niște pufuri, de jur-împrejurul lui, privind înspre el de jos, ca la o statuie cu Buddha. Într-un colț al camerei trona un urs de pluș uriaș. Pe mine m-a pus să stau tot jos, în dreapta lui, de parcă eram un labrador la picioarele stăpânului. În timp ce ele povesteau despre diverse lucruri, inclusiv despre poveștile lor de iubire, domnul Bebe butona la telefon și se conversa cu cineva pe Whatsapp. Din când în când ridica ochii din telefon și, printre sunetele notificărilor, ținea câte un scurt monolog plin de înțelepciuni. Tre’ să recunosc că deși părea absent, nu prea îi scăpa nimic lui domnul Bebe.
Două săptămâni mai târziu, m-am dus la Iași, unde își are baza domnul Bebe, și am stat de vorbă într-un spațiu tapetat cu oglinzi, ca o sală de dans. Și aici era un urs similar celui de la București. Cu ocazia asta am aflat că domnul Bebe folosea ursul în terapie, pe post de interlocutor.
Mi-a povestit multe lucruri în ziua despre viața lui și experiența în hipnoză ericksoniană, în arte marțiale și ca instructor Tao, dar și despre pasiunea lui pentru poezie. Ca să nu mai zic că e un povestitor bun și știe cum să-ți capteze atenția.
Toate mergeau bine până în ziua în care domnul Bebe s-a paranoizat din nu știu ce cauză și mi-a cerut toate notițele și înregistrările pe care le făcusem cu el. I-am explicat că nu pot să fac asta și că e materialul meu de lucru. S-a înfuriat și mi-a zis că nu mai stă de vorbă cu mine. „Și dacă publici ceva din toate astea, te dau în judecată!”, mi-a zis el la telefon.
Și așa s-a încheiat povestea mea cu Bebe sexologul.
FOTO main: Vlad Bâscă, la filmările pentru Soldații. Poveste din Ferentari (2017)
_thumb.jpg)
