Arte vizuale / Street art

Sfârșitul peretelui cu artă de pe strada Verona

de Ioana Pelehatăi, Vlad Odobescu

Publicat pe 12 ianuarie 2021

Timp de 14 ani, un perete lung de 25 de metri și înalt de 7,5 metri din București a găzduit o bucată din istoria artei stradale din România. În fiecare an, zeci de grafferi au ilustrat acolo tema centrală a festivalului Street Delivery, eveniment care umplea timp de câteva zile pe an — până să vină pandemia — strada Arthur Verona. După ce mulțimile se risipeau, calcanul de pe Verona rămânea unul dintre cele mai folosite fundaluri pentru fotografii din oraș. 

Chiar dacă se află într-o zonă protejată, clădirea se află acum în curs de demolare, pentru a face loc unui proiect imobiliar nou. Am vorbit cu organizatorul Street Delivery, Cristian Neagoe, cu artistul vizual Vlad Nancă, cel care a avut ideea pictării zidului, cu arhitectul Ștefan Ghenciulescu și cu mai mulți artiști care-au semnat lucrări acolo despre ce înseamnă calcanul de pe Arthur Verona pentru arta stradală românească. 

Cristian Neagoe, organizatorul Street Delivery: „Demolarea clădirii subliniază cumva efemeritatea genului ăstuia de artă”

Cristian Neagoe în 2014, cu o bandă desenată făcută de Sefeu Crew în spate. Foto: Brice Guii

În primul an, 2006, nu am pictat calcanul. Am făcut o chestie numită Art Delivery. A fost un experiment, nu ne-am gândit de la început să-l facem. După primul an am făcut un cerc de prieteni și oameni din zona culturală, cărora le-am cerut feedback și sugestii despre ce-am putea face. Cu ideea de a picta calcanul a venit artistul Vlad Nancă. El a zis: „De ce nu faceți și niște street art?”. Ne-a și sugerat niște artiști. A fost un crew de grafferi din toată țara, care desenau deja de vreo zece ani și au fost primii care au desenat la metrou. Asta a fost în 2007.

Au pictat peretele ca un birou de lemn pe care erau aruncate niște foi și pe foi fiecare graffer și-a făcut tagul lui. Iar printre foile astea erau niște personaje mici care țineau câte un creion, câte o pensulă. Ideea era ca fiecare să-și facă tripul. 

Peretele, before. 2007. Foto via Feeder.ro
Deliric (CTC), Videanu (PMB), Erps (UCB). 2007. Foto via Feeder.ro
Calcanul, after. 2007. Foto via Feeder.ro

Clădirea era locuită atunci. Însă nici atunci nu am vorbit direct cu proprietarul, ci am ținut legătura printr-un paznic de-acolo, care ne-a zis că e OK. La un moment dat a venit un tip care ne-a zis că e proprietar și că vrea să dea peretele către Coca-Cola. Și l-am convins să nu facă asta.

După aceea a vândut. Am încercat să dăm de proprietari, dar erau niște off-shore-uri de prin Cipru și nimeni nu voia să ne dea numărul de telefon. Așa că în ultimii ani l-am făcut fără un acord scris, ci unul tacit al acestor proprietari, niște entități abstracte. L-am folosit în regim guerrilla. 

Ce nu se vede e cât de mult au tras de noi tot felul de entități să folosească peretele ăsta pentru publicitate. Billboardul a fost inițial la agenția Cohn and Jansen, care făceau niște comentarii sociale prin el. Billboardul nu avea o funcție comercială, deși ei plăteau anual o sumă ca să închirieze acest billboard. Se schimbau în fiecare lună. După aia n-au mai avut bani și l-a preluat Leo Burnett. Ne-au zis la un moment dat că sunt în litigiu și de-atunci l-am folosit fără să mai întrebăm. Dar mereu am început să legăm lucrurile, după ce l-am preluat de la Cohn and Jansen. Acum e un mesaj pe care noi l-am produs pentru Kaufland, dar e o formă de publicitate creativă. 

În primul an am invitat direct artiștii. De la următoarea ediție în care am pictat am făcut un apel public de proiecte. Și primeam înscrieri, primeam schițe. Diferite grupuri de artiști din toată țara, din Germania sau Spania ne trimiteau propuneri. Au fost multe refuzate, pentru că în arta publică trebuie să ții cont și de vecini, de oamenii care se trezesc în fiecare dimineață cu peretele ăla în fața ferestrei. Așa că a trebuit să refuzăm niște lucrări foarte bune, dar foarte deprimante, și am invitat personal artiști pe care-i apreciez și pe care-i urmăresc. 

Au fost vreo 16 lucrări, e un perete care a atras foarte multă lume. Atunci când am avut un crew din Germania, grafferii români s-au supărat foarte tare și au dat peste el. Se cheamă cross-over: practic, arăți că nu respecți lucrarea celuilalt și te piși pe ea. Pe de o parte, aveam zona asta comercială care voia să-și pună logoul, iar pe de altă parte grafferii care își distrug unul altuia lucrările. A fost un perete foarte greu de ținut pentru street art.

A fost un an în care au desenat cei de la Sweet Damage Crew un București distrus. Reprezenta orașul, în felul lui dezintegrat, în prag de colaps. Era și în perioada cu spice shopurile. Acolo și-a lansat Nicușor Dan candidatura la primărie în 2012. A pus o masă și un scaun în fața peretelui. Deci cumva istoria orașului este simbolizată și sintetizată de-a lungul anilor ăstora pe perete. Am făcut comentarii legat de calitatea vieților noastre, de ce facem noi ca oameni în oraș: că-i vorba de combustibilii fosili pe care-i ardem, de patrimoniul pe care-l distrugem, de pandemie sau de trafic, tema evenimentului e reprezentată pe perete, inclusiv în partea aia abstractă. 

Dacă în fiecare an facem o altă lucrare, cu alți artiști, treaba asta devine un soi de galerie curatoriată în plină stradă, un loc de pelerinaj pentru oamenii interesați de cultură urbană, graffiti, street art și un ou Kinder cu surprize pentru toată lumea care se așteaptă. Artiștii n-au fost prea fericiți cu treaba asta. Sunt mulți care ne-au refuzat, au zis: „Cum adică să stea doar un an?” sau „Cum să dai peste mine?”. Dar în timp mulți au înțeles ideea și a devenit un fame wall pentru street artiști și pentru grafferi. Dai pe peretele ăla de pe Verona și e ca și cum ai ajuns la MoMA (desigur, respectând dimensiunile).

Sweet Damage Crew, 2011. Foto via Feeder.ro
Sweet Damage Crew, 2011. Foto via Feeder.ro

Încă de la început ni s-a spus că respectiva clădire va fi demolată. Cred că în fiecare an ne-a zis asta. Dar abia în 2016 un oficial din primărie a dat aviz favorabil demolării. Atunci am chestionat treaba, pentru că e zonă protejată, e la mai puțin de 100 de metri de 3 monumente istorice: Biserica Anglicană, Parohia Pitar Moș și Casa Mincu. E și Școala Centrală foarte aproape. Nu poți demola și construi oricum clădiri în zone de genul ăsta, trebuie să păstrezi caracterul locului. Dar cumva au făcut rost de aceste avize, inclusiv de aprobare de la Ministerul Culturii. 

Dacă ai suficienți bani poți să dărâmi și să construiești orice în București. Dar nu cred că e datoria noastră să oprim astfel de lucruri. Și ăsta e un subiect sensibil. Mulți ne-au zis: „Voi sunteți Street Delivery și nu puteți să faceți nimic în privința asta?”. Ba da, putem să punem reflectorul pe problemă, dar să facem lanț uman în jurul clădirii nu cred că e de datoria noastră. Dar odată ce-am semnalat problema au apărut jurnaliști, au întrebat, au aflat cine sunt proprietarii, a apărut și Nicușor Dan pe șantier. Lucrurile astea nu s-ar fi întâmplat, cred eu, dacă n-ar fi fost identitatea pe care am creat-o străzii și senzația de identitate, în așa fel încât nu poți să miști ceva fără să afle toți vecinii și să nu vorbească între ei. E o comunitate mult mai largă care a investit emoțional prin faptul că trei zile pe an le-au petrecut acolo, pe strada aia. 

Toate lucrurile astea au un sfârșit. Și asta pentru mine poate să însemne și un nou început. De 15 ani investesc în treaba asta și la un moment dat obosești, îți mai vine să faci și altceva. E în mod evident dureros, că e o istorie afectivă acolo, dar you have to let go. Cu atât mai mult street art-ul mi se pare simbolic, pentru că oricum e distrus de soare, de ploi, de alți grafferi. Demolarea clădirii pe care e lucrarea subliniază cumva efemeritatea genului ăstuia de artă. Și tocmai prin efemeritatea asta e mai relevantă pentru un public mai larg, care oricum are acces fără să plătească bilete. Și e artă publică de cea mai înaltă calitate: nu sunt doar statui cu bărbați pe cai. 

Vlad Nancă, artist vizual: „Oamenilor le place să fie colorat și hazliu și pentru mulți acolo se oprește totul”

La început am identificat împreună cu Cristi Neagoe niște calcane în zonă. Mai e unul pe Eremia Grigorescu, vizavi de Shift, și pe acela l-am identificat atunci. Mai erau lucrări de street art, dar nu neapărat la scara aia. În mod sigur existența peretelui ăstuia a ajutat fenomenul street art în București, dar și în țară. 

Înțeleg că orașul trebuie să se dezvolte și nu mă deranjează neapărat faptul că se demolează casa aia. Problema regimului de înălțime e discutabilă: pe diagonala intersecției e o clădire mai înaltă. Iar foarte aproape e un exemplu bun de speculă imobiliară din perioada interbelică: e un bloc modernist care e mult peste regimul de înălțime din zonă, chiar lângă Biserica Anglicană. Specula imobiliară s-a întâmplat tot timpul, și atunci tot cu corupție se facilita construcția de clădiri noi.

Fratele peretelui cu graffiti de pe Verona: calcanul din Gara de Nord. Train Delivery#1, 2013. Foto via Cristian Neagoe

E păcat de calcan, în momentul ăsta lucrarea e OK, dar din punctul meu de vedere e o problemă cu ce se întâmplă cu street art-ul în perioada asta, pentru că se fac multe lucrări slabe, ca să mă exprim elegant, și mie mi-ar fi plăcut, după toți anii ăștia, să existe o evoluție și o înțelegere mai matură a ceea ce înseamnă artă în spațiul public. Dar dacă te uiți la lucrările făcute în București în ultimii ani, sunt niște chestii care au ca singură calitate culoarea. Dacă niște oameni au mai făcut asta și pot sa o facă în continuare, pentru că au o nacelă sau mai știu eu ce alte soluții tehnice, asta nu înseamnă că lucrările lor sunt automat bune și că poți pune orice oriunde în spațiul public. Mi-ar plăcea să existe o abordare mai serioasă. Inclusiv ca tehnici: arta în spațiul public nu înseamnă doar vopsea colorată. Există basorelief, există sgraffito, există mozaic, există multe alte tehnici. Acum, și oamenii care vor să aibă artă publică pe clădire pot să se gândească să cheltuie ceva mai mult de câteva sute euro pe niște spray-uri. Nu vreau să pară că sunt răutăcios cu oamenii ăștia, dar cred că și ei pot să facă mai mult. Dar dacă li se acceptă lucrurile astea, n-o să-și pună problema.

Mă refer inclusiv la lucrările care au apărut pe calcanul din Arthur Verona. Au fost ani în care erau lucrări mai bune și ani în care n-au fost atât de bune. Dacă sunt niște băieți care desenează în caietul lor de schițe niște chestii simpăticuțe, după ce fumează un joint, asta nu înseamnă că e OK sa pui asta pe un perete de 60 sau 80 de metri pătrați. 

Multe din lucrurile astea se întâmplă uneori și cu concursul Ordinului Arhitecților. A fost discuția legată de tencuielile de la blocul vizavi de Sala Palatului, unde s-a vopsit peste. Sunt locuri în care graffiti-ul nu îmbunătățește neapărat situația și poate fi chiar damaging

Mi se pare că abordarea asta imatură există în percepția față de arta contemporană în general în România. Oamenilor le place să fie colorat și hazliu și pentru mulți acolo se oprește totul. Asta nu înseamnă că artiștii care fac chestii colorate și hazlii nu sunt artiști buni, dar ideal e să existe o deschidere către lucruri mai complexe și mai „challenging” din punct de vedere intelectual.

Ștefan Ghenciulescu, arhitect: „În alte părți astfel de fragmente devin monumente”

Street Delivery s-a născut pentru a susține un proiect care susținea pietonalizarea străzii Arthur Verona. Era un fel de a face pietonalizarea să funcționeze, chiar dacă numai pentru câteva zile pe an. Eu recunosc că am acum sentimente amestecate, care nu țin de cei implicați în Street Delivery, ci de puterea noastră ca societate și ca oraș. După ce la un moment dat s-a făcut o mini-intervenție în zona Bisericii Anglicane, nu s-a mai întâmplat nimic. Mașinile blochează în continuare tot, iar acea intervenție a fost vandalizată cu voia tuturor: pare că nu se supără nimeni că parchează mașinile, că s-au mutat părți din amenajare. 

Pisica Pătrată, 2008. Foto via Feeder.ro
Oilers, 2009. Foto via Feeder.ro
Saddo, 2010. Foto via Feeder.ro

Demolarea acelei case — mai ales a casei de lângă — reprezintă un proiect care n-ar fi trebuit niciodată autorizat. În afară de motivele investitorului de a construi mai mult și de a face un profit nu există niciun motiv urbanistic pentru o asemenea dezvoltare acolo. E un mod foarte abject de a face lucrurile. Legile românești sunt foarte dure și în același timp perfect interpretabile. Ei [dezvoltatorii - n.r] se prevalează de faptul că aceste case nu sunt monumente. Problema e că ele se află în zone protejate, iar asta înseamnă că spațiile și casele împreună au o anumită valoare, chiar dacă nu ai multe monumente în sine. 

E un salt care s-a făcut la un moment dat după război, când n-a mai fost vorba doar de monumente izolate care să fie protejate. Lumea și-a dat seama că de fapt părți mari din oraș sunt frumoase, chiar dacă nu sunt monumente. Faptul că e o zonă protejată înseamnă că trebuie să ai foarte mare grijă și intervențiile trebuie să fie cât mai rare sau mai discrete sau mai puține și mai mici posibil. Asta este filosofia normală. Ei, acum sunt tot felul de experți care încearcă să demonstreze cât de bine este de fapt să construiești acolo. Dispar una, două clădiri și îți dai seama cum se alterează iremediabil un caracter. 

În ultimii 12 ani procesul ăsta s-a accelerat. Nu sunt niște oameni ticăloși care se întâlnesc în niște conclave, în locuri secrete, și care au o ură față de patrimoniu. E vorba doar că oameni și instituții care au proprietăți în zone din astea și pentru care aceste case reprezintă o mare problemă. Restaurarea lor ar fi foarte scumpă, iar ce scoți ca bani de pe urma aceste chestii e foarte puțin. Și atunci ei încearcă să facă lobby în toate modurile posibile pentru a scăpa de aceste probleme. Să ne amintim că a fost o propunere de lege pentru a decriminaliza încălcarea autorizației de construire. Toate lucrurile astea provin din aceste interese, în mod evident. Toate argumentele legate de dezvoltarea orașului sunt o prostie: orașul se poate dezvolta intens și în alte părți decât în astea. Din când în când apare câte un caz care este clar foarte rău și trezește opinia publică, dar fenomenul este continuu. Și întotdeauna se găsesc moduri de a ocoli regulile. 

Îmi pare foarte rău de calcanul de pe Verona. În alte părți astfel de fragmente devin monumente. Cred că ar trebui să aducă o discuție mai largă și despre ceea ce este memorabil și ceea ce trebuie păstrat. Evident că un monument de arhitectură are o componentă artistică deosebită, dar o are și pe cea memorială. Sunt lucruri care nu au neapărat o valoare estetică în sine, dar pot să aibă valoare identitară și trebuie protejate. Dacă măcar această discuție s-ar naște tot ar fi bine. Mă refer aici la o plajă enormă de lucruri: mă refer la modernismul bucureștean, mă refer la arhitectura românească postbelică și inclusiv la lucruri imateriale cum ar fi numele de străzi sau de locuri. 

În București, calcanele au apărut din demolarea unor case, dar nu doar așa. Au apărut și din alte două motive: trasarea de noi străzi sau lărgirea unor străzi, care a dus la dispariția unor case, dar și a poziției unor case. Erau case care avea fațada către un fund de lot și s-au trezit către stradă. S-a întâmplat și din cauza felul în care s-a dezvoltat Bucureștiul. În perioada de până la al doilea război mondial, Bucureștiul s-a dezvoltat foarte mult prin regulamente de arhitectură. Iar regulamentul zice că dacă ai un loc și vrei să construiești, poți face asta, asta și asta, poți face atât de înalt. Sunt modalități de a ordona dezvoltarea asta liberală, pe parcele individuale, a orașului.

Problema cu regulamentele e că ele sunt foarte bune dacă se aplică rapid și într-un mod consecvent. Dacă nu apucă să fie îndeplinite și sunt înlocuite destul de rapid de un alt regulament, cum s-a întâmplat în București între 1860 și 1940, rezultatul pe care-l vedem și care e foarte șarmant, e o casă-vagon de secol XIX lângă un bloc de anii ‘30 cu 5 etaje mai mult. Sigur că blocul ăla are calcan către casă, pentru că în regulamentul din anii ‘30 casa ar fi trebuit să dispară și să fie înlocuită tot de un bloc de aceeași înălțime. Iar lucrul ăsta n-a apucat să se întâmple niciodată, pentru că noi suntem orașul proiectelor neterminate.

Calcanul pictat în 2012, de un crew din Germania. Foto via Feeder.ro
BD pentru Roșia Montană, 2013. Foto via Feeder.ro
Saddo, 2015. Foto via Feeder.ro

Și strada asta haotică, bucureșteană, plină cu case de tot felul, provine din această suprapunere de regulamente. Nici măcar nu poți să zici că-l alegi pe unul dintre ele și-l duci până la capăt. De exemplu, în Piața Romană nu poți să dărâmi vilele alea splendide ca să vii la aceeași înălțime cu blocul cu coloane sau cu ASE-ul. La noi se schimbă ordinea tot timpul și fiecare ordine pornește de la a nega ceea ce-a fost înaintea ei și de la a propune o ordine nouă. E tradiția orașului și a zonei. 

Acum nu există niciun fel de viziune și e care pe care. Nu mai poți să vorbești despre sacrificiu pentru a ajunge la o stare mai bună, pentru că nu mai există o stare mai bună. E un mod de dezvoltare care nu prea mai este european. Genul de capitalism care ni se propune nu mai este modern. Genul ăsta de dezvoltare este proastă și nu produce valori. E o problemă de justă măsură. 

Wanda Hutira, artistă: „E un fel de «a venit timpul sa nu mai stăm cu părinții»”

Ce drag îmi era acel perete!

Cred că e un moment important, nu atât pentru street art-ul din București, cât pentru cei care-l fac.

Lucrarea Wandei Hutira din 2018, vandalizată. Cadru dintr-un video de Ira Merzlichin.

În perioada în care a început, a fost interesant și a însemnat mult timp o șansă enormă pentru street artiști. Era printre puținele lucruri din astea care se întâmplau. Acum, însă, prefer să mă uit spre viitor și să-l vad ca pe un câștig. Atât că a fost atâția ani acolo și au lucrat atât de mulți artiști, atât că putem să ne desprindem de obiceiul de a căuta street art în ACEL loc și să ne uităm la multe alte posibilități. Puțin ca o eliberare impusă. E un fel de „a venit timpul să nu mai stăm cu părinții”.

CAGE (Sweet Damage Crew), graffer: „E un loc plin de istorie pentru street art” 

Am pictat de două ori acolo. Din punctul meu de vedere, peretele ăla a reprezentat un început la scară mare pentru ceea ce înseamnă street art în România. Era printre puținii pereți de dimensiunea asta care puteau fi desenați la momentul respectiv în București. E un loc plin de istorie pentru street art. 

Fiecare festival Street Delivery a avut o temă în jurul căreia s-a învârtit. Ambele dăți în care noi am pictat au fost niște teme sociale și a trebuit să ne ghidăm după ele. În primul an am făcut o radiografie a Bucureștiului, cu toate problemele lui din perioada respectivă: demolări, birocrație, corupție, erau toate acolo prin mesaje mai clare sau mai subliminale. Pe cel de-al doilea perete era abordată tema consumerismului și a caruselului petrolier. Făcusem o pompă de benzină ca un carusel, pentru că ardem foarte mulți combustibili care poluează orașul.

Caruselul combustibililor fosili. Sweet Damage Crew, 2014. Foto via Feeder.ro

În anii ăștia, street art-ul a evoluat foarte bine, se întâmplă lucruri, consiliile și primăriile au început să colaboreze destul de des cu noi și am avut lucrări împreună. În ceea ce privește peretele respectiv, am o părere de rău că se întâmplă asta, dar eu sper ca dacă se va construi ceva acolo, noul proprietar va avea ideea să păstreze locul pentru ce a fost, să lase spațiu pentru street art.

Sabek, 2016. Foto via Feeder.ro
Detaliu cu calcanul în 2020, work in progress, sponsorizat de Kaufland. Artist: Alex Baciu. Foto: Andreea Retinschi pentru Scena9


Imagine principală: Calcanul în 2019, Optics. Foto via Feeder.ro

Video

Carte

VIDEO Biblioteca lui Psihotrop

Scena 9

După ce a pus programa de română pentru bac în piese de hip-hop, Psihotrop ne cheamă cu el în bibliotecă, să luăm o pauză de la ecrane și să o luăm la pas prin literatura lumii.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK