Salon - Acasă

Capătul lui 10

de Lavinia Braniște

Lavinia Braniște s-a întors în Brăila, orașul unde a crescut. Scrie despre îndepărtarea de București și apropierea de o Românie tristă, despre cum e să te întorci adult în locurile unde ai fost copil.

E primul text dintr-o serie în care scriitori români se întorc în orașul copilăriei lor.


La Brăila există un mall. La marginea orașului, la ieșirea spre Ianca (sau Slobozia sau București), chiar înainte de o localitate numită Vărsătura, unde am avut mai demult întâlnirea de zece ani de la terminarea liceului, într-un cort de nunți, cu fântână de ciocolată și pepene sculptat. Autobuzul 10, care pleacă din apropierea casei mele, se oprea până nu demult la zoo, acolo era capătul, dar de când cu mallul are o stație în plus și acum se oprește la mall.

Poarta grădinii zoologice are o arcadă care acum e decolorată, dar la început era foarte colorată, ca un totem de la chinezi, îndoit la mijloc, strajă unui loc pustiu unde – mă chiorăsc mereu din autobuzul 10 – se văd uneori doar două siluete bovine păscând alături. Oare cine plătește bilet ca să intre acolo?

În Cinci minute pe zi, cartea mea din altă viață, am o proză în care-mi imaginez că duc în remorca unui Aro un vultur pleșuv la grădina zoologică din Brăila și care se încheie cu imaginea unui elefant de tablă, care ține în trompă trei litere: Z O O. Elefantul și literele au ajuns probabil la un moment dat la fier vechi. (Și apropo de „îmi imaginez că duc”, îmi dau seama acum, scriind, că diferența între viața cealaltă și aceasta e că atunci simțeam că sunt eu și când scriam la persoana a treia, iar acum știu că nu sunt eu nici măcar la persoana întâi și asta vine într-un fel și din teamă, dar îmi imaginez că e mai safe să-i spunem maturizare.) Îmi amintesc exact cum am scris proza aceea, era în vara lui 2005, în vremea când eram poetă și făceam școala de șoferi la Brăila și mi se părea un lucru supraomenesc să conduci o mașină (am făcut pe un Tico turcoaz). Asta, combinată cu cine știe ce văzusem la televizor sau în vreun film, a făcut ca într-o noapte, spre dimineață, să visez că sunt pe șosea la volanul unui tir pe care-l scap de sub control, iar în remorcă, foarte aproape de ceafa mea, erau mulți vulturi urâți, din ăia care ciugulesc din hoituri și care în visul acesta îmi ciuguleau mie din cap. Eram cumplit de speriată. Și m-am trezit din visul ăsta, pe care mi l-am amintit perfect, cu momentele subiectului, și am zis: trebuie să scriu povestea asta. Așa am devenit prozatoare. După aia n-au mai fost decât povești și poezia s-a risipit pe veci.

Foto: Lavinia Braniște

Eram în anul trei de facultate și era o vacanță de vară, iar scrisul l-am asociat multă vreme cu vacanțele de vară nesfârșite, petrecute în curtea de la Brăila, unde am crescut împreună cu mama și bunicii. E imaginea unui cocon pe care am păstrat-o până anul trecut, când, din motive complicate și multe, am decis să mă mut înapoi aici o vreme. Au trecut de atunci șapte luni. Ce pot să spun sigur e că nu-mi lipsește Bucureștiul. Dar disperarea crește, repede și sigur.

Și când simt că nu mai pot, o iau în linie dreaptă către gară, unde e capătul lui 10. Uneori mă urc în autobuz, alteori, dacă am chef să merg mai mult, o iau pe jos câteva stații și mă urc la Bălcescu (liceul meu) sau la Dunărea sau pe Călărași sau în Barieră și mă duc la mall, unde bubuie reghetonul și mă miră mereu forfota din interior, căci orașul în rest pare abandonat.

M-am dus și ieri și am mers pe jos până în centru, pe trotuare cu ghețuș, pe sub țurțuri fragili, într-un peisaj ca în imaginile de la Revoluție, dar cu alte mașini, și m-am oprit într-o stație unde l-am așteptat pe 10 destul de mult. La un moment dat, un nene, cel mai probabil pensionar, a început să facă manevre complexe pe lângă mine: s-a dat în lateral, m-a privit fix, apoi a dispărut undeva în spate, apoi a apărut iar în lateral, neliniștit, mi s-a părut suspect și m-am gândit că vrea să mă pipăie, ce altceva ar fi putut să vrea? Eram îmbrăcați foarte gros, evident, dar mai știi ce gânduri au oamenii? A fost primul lucru care mi-a venit în minte, dar m-am liniștit când s-a liniștit și el. Și apoi a venit autobuzul și am băgat mâna în buzunarul hainei să-mi iau biletul, pe care mi-l pregătisem, și am constatat că nu mai era acolo. Mi-am dat seama ce s-a întâmplat: când am scos mănușile din buzunar, biletul a căzut, iar el s-a angajat în complicata misiune de a-l prelua de pe jos, biletul de hârtie de un leu și cincizeci de bani. În loc să mă atenționeze că l-am scăpat, s-a bucurat că mi-l poate fura. Am căutat apoi pe net dacă nu cumva au gratis oricum: primăria acordă transport public gratuit doar pentru persoanele cu pensii mai mici de 1300 de lei.

De multe ori mi-e milă și înțeleg (înțeleg de exemplu că aici sunt mult mai aproape de România cea adevărată decât am fost în anii petrecuți în București sau în Cluj), dar uneori mă apucă furia și dezgustul și apoi mă simt vinovată că nu fac eforturi să înțeleg și să pun în context și apoi mă mângâi singură pe cap și-mi spun că e ok să te apuce și furia și e ok să fii trist fiindcă ai fi vrut ca nenea ăla să te atenționeze că ai pierdut biletul.

Foto: Lavinia Braniște
Foto: Lavinia Braniște

La mall mi-am luat un pulover supraelastic și mi-am făcut un selfie în oglinda din cabină și fiindcă n-am avut cui să-l trimit, m-am mai uitat eu un pic la el aseară.

Celălalt loc în care mă duc când m-apucă disperarea (și pe care îl prefer mall-ului) este faleza Dunării. E locul meu preferat pe pământul ăsta, dar numai în anumite momente, greu de obținut:  când e iarnă fără precipitații, e frig fără îngheț, când pescărușii înoată deasupra Dunării împotriva vântului și se aud valuri mici la mal și fiare scârțâind de la docuri. E important să fie pustiu și aici mă refer și la câini. Fiindcă pe faleză nu poți să alergi sau să te dai cu bicicleta sau cu rolele fără să scoți din boscheți haite de maidanezi de talie mare. Cineva cu siguranță îi hrănește pe acolo, cineva îi folosește la ceva. Poate un om de la moara abandonată sau poate un om de la ștrandul abandonat sau poate un om care locuiește în vreo ambarcațiune legată la mal. Dar în zilele astea înghețate, faleza nu e o soluție dacă vrei un mic moment de liniște, în care să fii numai cu tine. Am fost la ANAF, care e chiar acolo, pe malul Dunării. Am primit iar scrisori din alea în care te amenință că-ți iau casa și că rămâi pe drumuri, că n-ai completat declarația, nenorocitule, pentru ca la final, pe un singur rând, să-ți spună că dacă totuși ți-ai îndeplinit îndatoririle, scuze, poți ignora scrisoarea. După ANAF am vrut să mă plimb un pic, am mai coborât niște trepte și am luat-o ezitant pe pavajul înghețat. Totul era un patinoar. Am mers cu picioarele țepene ca două bețe. Și a apărut imediat de nicăieri un câine care a simțit că-i invadez teritoriul și a început să mârâie și în spatele lui am văzut cum se mai adună câțiva și am simțit atunci că e foarte important să nu cad, fiindcă o să mă muște toți de față și s-a terminat. În jur nu era nici țipenie de om. M-am întors ca un robot cu membrele rigide și m-am rugat la Dumnezeu să ajung până la scări. Ajută-mă, Doamne, să nu cad.

Fiindcă așa e orașul ăsta, te aduce în situații care-ți declanșează hormonii supraviețuirii (cum am mai scris recent undeva). Când treci cu o valiză cu rotile printre haitele de la autogară sau când te duci la magazinul din cartier și treci printr-o haită de golani, care fac glume că porți ochelari. Când am pierdut o pisică și am vrut să pun anunțuri pe stradă și în cutiile poștale, mătușă-mea a zis c-o să râdă lumea de noi și o să ni le ia special și pe celelalte numai ca să-și bată joc. La mine pe stradă sunt copii care-mi distrug florile din grădină cu bățul, în timp ce mamele lor îi privesc cum se joacă, pline de drag. La mine în cartier sunt persoane care au stat în închisoare pentru omor.

Uneori, în București aveam impresia că singurul mod în care mai pot continua să trăiesc în România e să închid definitiv televizorul și internetul și să mă prefac că multe lucruri nu există. Dar aici nu merge nici măcar așa, fiindcă aici ieși din casă și în jurul tău e Antena 3 și mai e, de asemenea, și Trinitas.

Foto: Lavinia Braniște
Foto: Lavinia Braniște

Cât despre scris (da, a fost unul dintre motivele alea multe pentru care am venit), nu s-a legat nimic până acum, n-am făcut nimic, mă tot foiesc și nu înțeleg de ce. Când am venit astă-vară, m-a ajutat o prietenă să-mi aduc parte din lucruri cu mașina, mergeam pe autostradă, în spate zăngănea un uscător de rufe, grâul era de aur, se apropia furtuna, ne închiseserăm ermetic în mașină cu muzica dată foarte tare și ea m-a întrebat: Ce-o să faci tu la Brăila, Lavinia? Și eu am zis: O să scriu un roman de dragoste, desigur. Și apoi am izbucnit în râs amândouă, cred că eu ceva mai tare și mai isteric, roman de dragoste hăhă. Hă. Hă... Așa cum îmi amintesc acum scena, chiar atunci a trăsnit, dar amintirea asta sigur mi-am adăugat-o după aceea.

Visul meu artistic (deja de foarte multă vreme) e să scriu o carte, beată fiind. Să mă îmbăt și să scriu un roman porcos, ca marii bărbați ai literaturii. Dar, ca una care a preferat toată viața ceaiul de mușețel oricărui tip de alcool și care a băut numai în public și numai de teamă să nu fie judecată, mă ia somnul când mă gândesc la visul meu artistic.

Numai că la Brăila chestia asta cu „apucatul de băutură” începe să sune un pic altfel. Ca o salvare, cum ar veni.

Ce-o să faci tu la Brăila, Lavinia?

Poate o să m-apuc de băutură, mai știi? Poate o să mă pun în context și o să mă înțeleg. Poate o să scriu romanul ăla de dragoste beată.

Fiindcă am crezut că am unde să fug, dar ce farsă a fost asta, o, ce farsă...

Foto: Lavinia Braniște
Foto: Lavinia Braniște

de

  • Lavinia BranișteLavinia Braniște

    Scriitoare și traducătoare. A început cu poezie - Povești cu mine (2006) și a continuat cu proză scurtă - Cinci minute pe zi (2011), Escapada (2014) și literatură pentru copii - Rostogol merge acasă (2014). 

31 January 2019 ora 10:00



X Revista Scena9