Peșterile sunt un fel de altă planetă pe Pământ, spune Oana Teodora Moldovan, speolog la departamentul din Cluj al Institutului „Emil Racoviță”. Pentru un specialist în științele naturii, o peșteră e un spațiu ideal: pe de-o parte, e un loc ascuns, ce are condiții relativ stabile de temperatură și umiditate, iar din cauza asta poate studia înăuntru — ca într-un laborator natural — procese și fenomene ce pot fi extinse apoi către alte ecosisteme; pe de altă parte, o peșteră e destul de accesibilă pentru a aduna și păstra de-a lungul timpului — ca într-o arhivă naturală — urme din viața de afară. Așa a fost posibilă găsirea lui Oase1.
În 2002, un grup format din trei speologi amatori a intrat în Peștera cu Oase, un ansamblu de 12 galerii carstice din apropierea orașului Anina din județul Caraș-Severin. Într-o secțiune ce nu mai fusese umblată, printre rămășițele de animale, au găsit și o mandibulă umană în care erau înfipți cinci dinți, așa că au anunțat Institutul de Speologie. O echipă de-acolo, din care făcea parte și Moldovan, a mers să inspecteze locul: cercetătorii nu știau care poate fi vechimea mandibulei, dar merita aruncată o privire. Peștera are strâmtori și galerii inundate (numite „sifoane”), așa că au trebuit să se scufunde pentru a ajunge la bucata de os. Cercetătoarei i-a fost îndeajuns să vadă locul ca să-și dea seama că are de-a face cu ceva foarte, foarte vechi. Acum trebuia să afle care-i povestea.
I-a scris mai întâi unui antropolog englez, care nu i-a răspuns. Însă Erik Trinkaus, un antropolog american despre care știa din lucrări că a lucrat pe oase din Europa de Est, a scris imediat înapoi. Curând Trinkaus a venit în România și au început să studieze împreună situl. Primul articol științific important pe care l-au publicat împreună, în 2003, sugerează existența unor trăsături de neanderthalian la Oase1.
„Vârsta” stabilită pentru personajul nostru — 40.500 de ani — îl face contemporan cu populațiile de neanderthalieni, aflate la acel moment în pragul extincției. Pentru că în cazul său a fost posibilă apoi și prelevarea de material ADN, cercetătorii au aflat și că genomul său conținea cel mai mare procent de neanderthalian descoperit la un om modern — între 6 și 9%, ceea ce însemna că unul dintre străbunicii săi a făcut parte din această subspecie. Pentru comparație, europeanul de azi are între 1% și 2% din ADN moștenit de la neanderthalieni.
***
„Doi cercetători români contribuie la descoperirea legăturilor genetice dintre oamenii preistorici din Balcani”. Din știrea asta de luna trecută am aflat despre Oase1: Oana Moldovan și Silviu Constantin, coleg cu ea la Institutul de Speologie „Emil Racoviţă”, erau co-autori ai unui articol publicat în revista Nature, despre legăturile genetice dintre oamenii de azi și populațiile care au trecut pe-aici acum zeci de mii de ani.
Studiul a pornit de la o descoperire de anul trecut: într-o peșteră din Bulgaria, Bacho Kiro, a fost găsit unor fragmente osoase ce conturează trei personaje și mai vechi decât Oase1, cu o vechime cuprinsă între 45.930 and 42.580 de ani. După ce-au analizat ADN-ul recoltat de la aceștia, oamenii de știință au concluzionat că populațiile din care făceau parte au contribuit la zestrea genetică a unor populații din estul Asiei și amerindiene. „Genele lor au ajuns deci mult mai în est și nu în europenii de astăzi”, spune Moldovan.
Cât despre Oase1, același studiu arată că el rămâne, cel puțin deocamdată, un singuratic. Grupul din care făcea parte a dispărut fără urmă, iar moștenirea lui genetică nu se regăsește în populațiile de azi.
Ce are totuși să ne zică Oase1 nouă, cei de azi?
În primul rând, confirmă niște ipoteze majore, spune cercetătoarea: cea potrivit căreia oamenii vin din Africa — pe care majoritatea specialiștilor au acceptat-o deja — și cea referitoare la încrucișarea între oamenii moderni și oamenii de Neanderthal. „Când a fost descoperit Oase1, mai exista un singur copil în Portugalia care avea trăsături combinate de neanderthalian și de om modern; acolo era vorba însă doar de aspectul morfologic, de anatomie. Oase1 venea să confirme genetic aceste informații”.
Împreună cu descoperirea de la Bacho Kiro, Oase1 arată faptul că Dunărea a fost mereu o sursă importantă de hrană și o cale de migrație pentru populațiile venite din Africa, prin Orientul Apropiat. Arheologii Sorin Petrescu și Ionuț Băltean (cel din urmă a făcut parte din echipa care a lucrat în zona Peșterii cu Oase) au lucrat ani la rând în zona unei peșteri micuțe, aflată deasupra unui ponor. Locul a fost ales pentru că părea ideal: se află într-o faleză de stâncă și oferă o privire asupra văii. Prin urmare, e un loc minunat în care poți prinde animale sălbatice venite la adăpat. Au găsit vatră de foc paleolitică și au concluzionat că a fost vorba de locuire temporară. Erau grupuri aflate în trecere pe-acolo.
„E interesant felul în care se mișcau aceste populații. Noi avem impresia că erau foarte diferiți de noi, că erau statici, că nu erau în stare să meargă mult. Erau însă populații extrem de mobile. Aceste populații veneau în valuri, probabil la fiecare sută de ani. Nimic nu era diferit față de astăzi. Există și astăzi o migrație dinspre Orientul Apropiat și Africa spre Europa, sunt aceleași procese.”
***
Chiar dacă simpla existență a lui Oase1 e dovada succedării populațiilor pe actualul teritoriu al României, unii încearcă să-l integreze într-un discurs de tipul „Noi suntem aici pe veci stăpâni”. Pentru că Oase1 era un nume prea sec, presa de la noi l-a adoptat sub numele de „Ion de la Anina”, și i-a conferit și titlul de „Primul român”. „Oase2”, o mulțime de fragmente de craniu descoperită în aceeași peșteră, pe baza căreia specialiștii au reușit reconstituirea facială a unui bărbat tânăr, a primit și el un nume cât se poate de românesc: Vasile. În timp, s-a creat o confuzie și fața reconstruită a lui Vasile a fost folosită pentru a-l prezenta pe Ion. Anul trecut, BanatulAzi.ro a scris lângă o imagine cu Vasile următoarea frază: „Primul român nu era nici frumos și nici urât, avea trăsături vesele și nu era de culoare albă”.
Oana Moldovan spune că prin alte părți asemenea descoperiri nu nasc, de obicei, exclamații naționaliste, ci o dorință din partea autorităților de a face ceva pentru acel sit. „La noi, această vâlvă nu ține de mândria sitului, ci începem cu chestii naționaliste, foarte ieftine și total nefondate. Pe «Ion de la Anina» nu îl regăsim în genele noastre. Îmi pare rău, dar nu există!”, explică cercetătoarea.
CITEȘTE ȘI: Drumul oaselor prin Valea Oltețului
Paleoliticul merge dincolo de mândria noastră națională, spunea într-un alt interviu Oana Moldovan. Am întrebat-o dacă dezinteresul autorităților de la noi pentru această bucată din istoria omenirii ar putea ține de faptul că rezultatele cercetărilor legate de o perioadă atât de veche nu ne arată unicitatea, ci ne integrează într-un peisaj uman mai amplu. Ni-l arată pe Oase1, un personaj care doar a trecut pe aici, și nu pe „Ion de la Anina, primul român”.
E o problemă ce ține de arheologie, spune ea, dar există clar o problemă cu faptul că arheologii care-s specialiști pe perioade foarte vechi și care sunt dispuși să lucreze în peșteri sunt foarte puțini. Din punctul său de vedere, ar putea ține de faptul că se muncește în condiții grele de temperatură și umiditate, iar rezultatele sunt mai puțin spectaculoase pentru publicul larg: niște piese de silex sau niște bucăți de os. „Noi suntem încântați de asemenea descoperiri. Dar pentru că nu-s interesante pentru publicul larg, nici ministerul de resort nu este interesat să finanțeze așa ceva. (...) Mai departe e foarte multă speculație. Probabil că, dacă am avea un sit arheologic senzațional într-o peșteră, s-ar investi bani. Nu sunt sigură că de la ministerul de resort sau din alte surse. Primele cercetări la Oase s-au făcut cu o finanțare venită de la o fundație americană; deci americanii au fost mult mai interesați de descoperirile din Europa decât ministerele de resort din România. Cam așa stau lucrurile.”
În loc de susținere, speologii au avut parte chiar de piedici și chiar amenințări după descoperirea din 2002. După ce au realizat importanța pe care o căpătase Peștera cu Oase, Oana Moldovan și colegii săi au aplicat pentru un grant de cercetare oferit de Ministerul Educației și Cercetării. „Moment în care acea propunere acea propunere a ajuns la un arheolog care lucrează pe paleolitic. Grantul nu mi s-a aprobat, am primit o notă foarte mică, în condițiile în care vorbim despre un sit unic în Europa. După aceea am primit un telefon de la arheologul respectiv în care am fost amenințată că, dacă nu va fi și el implicat, voi avea probleme, pentru că eu am intrat într-un sit arheologic fără aprobare”. Asta în condițiile în care acea peșteră nu era sit arheologic — cum nu este nici în ziua de azi — oasele au fost aduse de apă, nu erau dovezi de locuire în peșteră.
Au urmat plângeri către Academia Română, de care ține și Institutul de Speologie. „Erau acuzații foarte grave și amenințări din partea unui director din Ministerul Culturii. Un director care pe urmă a și fost dat afară cu foarte multe scandaluri, deci un tip destul de dubios”. Norocul cercetătorilor a fost că academicienii care au analizat cazul au spus că e vorba de o descoperire științifică și acuzațiile sunt nefondate.
De aici încolo lucrurile au luat o altă întorsătură, povestește Moldovan. „Ni s-a cerut să colaborăm cu arheologii. Și am avut șansa să primesc sprijinul domnului Gheorghe Lazarovici, care lucrase în zonă și care n-a avut nicio suspiciune cu privire la activitățile pe care le desfășuram noi acolo. Dar arheologii români nu au intrat în peșteră, pentru că accesul este foarte dificil. Au intrat doi arheologi portughezi, care sunt scafandri și care au confirmat că nu este sit arheologic. Așa am început.”
***
Speologia nu e pe lista aceea scurtă de meserii pe care visăm să le facem când o să fim mari. În cazul Oanei Moldovan, traseul spre jobul ăsta începe din copilărie: în fiecare duminică, părinții săi făceau excursii în jurul Clujului. Nimic sofisticat, pentru că astea erau condițiile, însă pentru un copil erau adevărate aventuri. A continuat apoi cu alpinismul, ca hobby.
Tot în copilărie a întâlnit și un biolog din Germania de Est, un om extrem de pasionat, cu care a fost la un moment dat pe teren. „Și pasiunea lui m-a fascinat și am zis: «Bun, asta vreau să fac — biologie»”.
Printr-un concurs de împrejurări a ajuns însă la Institutul de Speologie. Am ajuns să fie speolog amator ca studentă și a făcut parte dintr-un club de speologie care era coordonat de Iosif Viehmann, care fusese asistent al lui Emil Racoviță și era cercetător la Institut. „Fiind studentă la biologie și făcând speologie, ca amator, am zis să văd ce se întâmplă dacă e să combin aceste două pasiuni. Așa am ajuns să lucrez cu Gheorghe Racoviță, nepotul lui Emil Racoviță. Și am avut șansa să fie mulțumit de mine și să mă cheme să fac parte din colectivul de cercetare de la Institut. Rămân pasiuni ambele, și biologia și speologia”.
Când am discutat se afla în Spania, la Atapuerca, unde lucra într-un sit în care au fost descoperiți cei mai vechi hominizi din Europa. E o muncă pe care a făcut-o și în România: cu ajutorul studenților, examinează nevertebratele fosile (crustacee, păianjeni, etc.) găsite în sedimentele de peșteră. În situl spaniol, acestea pot da informații precise despre mediul în care au trăit hominizii respectivi.
Am întrebat-o cum putem avea o educație științifică mai bună în România. Din punctul său de vedere, ar trebui redus foarte mult programul copiilor, iar materiile și manualele ar trebui să devină interesantă. Iar asta nu-i deloc greu de făcut: „Dacă și eu, care nu predau, aș fi rugată să fac un manual de știință pentru niște copii de școală, aș avea destulă bibliografie, destule manuale în lume din care să mă inspir și din care să înțeleg cum ar trebui predată materia.” Apoi, profesorii de biologie ar trebui să-i scoată cât mai des pe copii afară, în natură. „Asta este durerea mea și în cazul studenților: cum poți să faci biologie la orice nivel fără ca acel copil sau tânăr să fie în natură, să vadă natura? Cred că e simplu, dar e foarte greu să schimbi aceste lucruri în România. Vorbim de o țară în care nu se investește în binele copiilor, în care știm cum sunt școlile, ce dotări au și în ce condiții stau copiii și profesorii.”
Nici faptul că jurnaliștii nu se ocupă serios de știință nu ajută. „Nu avem reviste în care să poți citi o știre la un nivel corect. Primele știri despre articolul din Nature le-am citit aici, în Spania. Articolele nu reproduc un comunicat de presă, ci discută descoperirea în contextul celorlalte descoperiri și în context regional. Deci nu există un copy-paste al comunicatului, ci o discuție critică. Am rămas extrem de plăcut șocată de nivelul ziariștilor: și nu era vorba de o revistă de știință, ci de El Pais, deci un cotidian generalist.
Iar cercetătorii au partea lor de vină, spune Moldovan. „Ni se spune: «De ce nu comunicați rezultatele?» «De ce nu vorbiți despre Emil Racoviță?» Dar așa cum nu există jurnaliști de știință, nici noi n-am fost pregătiți să comunicăm aceste lucruri. Și asta se învață. Noi avem un limbaj de lemn, științific, și mi-e foarte greu să mă pliez pentru a vorbi cu un copil”. În Franța a văzut studenți care terminau biologia, făceau apoi un master, după care mai făceau trei ani de jurnalism.
Încearcă acum să rupă barierele care separă știința de publicul larg, iar personalitatea lui Emil Racoviță e un exemplu. Anul trecut, în timp ce amenajau un laborator de biologie moleculară, cercetătorii au găsit într-o magazie foarte multe documente și obiecte rămase de la Emil Racoviță. „Din toate se conturează un om extrem de spumos, extrem de direct. Nu avea înflorituri, nu vorbea cu mănuși”. Cam așa ar trebui să arate comunicarea, într-un mediu academic și nu doar, spune cercetătoarea. Acum e implicată într-un proiect pentru copii, legat de apa subterană și de poluare, pe care îl consideră un soi de examen: „Vom vedea dacă suntem în stare să ținem pentru o jumătate de oră copiii interesați”. Lumea conține destule minuni și ar fi păcat ca ele să rămână doar prin magazii și arhive.
Sursa fotografiilor: Institutul de Speologie „Emil Racoviță”
_thumb.jpg)
