Ionuţ Codreanu lucrează la Activewatch - un ONG care monitorizează mass media din România şi militează pentru comunicarea liberă în interes public. De 13 ani, se ocupă de monitorizarea presei și se uită profesionist la TV, mai ales la televiziunile de ştiri. Nu se poate desprinde de ele nici acasă, unde-şi lasă garda jos şi se lasă pradă emoţiilor, se sperie şi se indignează. Mai jos ne povesteşte cum l-au afectat miile de ore de privit la TV (33.215, după calculele lui) şi cum a învăţat că „interesul public este precum trufa, ascunsă bine sub maldăre de țărână și frunze care-ți pot înșela ochiul.”
*
Eu sunt Ionuț, am 35 de ani și mă uit compulsiv la TV, în special la televiziunile de știri. Îmi încep fiecare zi cu horoscopul lui Neti Sandu, pe Pro TV. E un ritual pe care-l urmez cu religiozitate, în timp ce pregătesc cafeaua și încerc să-mi trezesc câinele puturos. Neti îmi spune numai lucruri frumoase. Fără noimă, dar frumoase. Sunt tare dezorientat când prezintă altcineva horoscopul, dar chiar și-așa îmi găsesc o alinare: Neti se va întoarce și astrele se vor realinia. Odată ajuns la birou, îmi verific mailul și Facebook-ul, apoi îmi pun în browser Antena 3, să fie pe fundal. Uneori tastez Realitatea TV sau Digi 24. Nu are legătură cu preferințele, ci cu pauzele publicitare sau cu viteza streaming-ului. Am nevoie doar de vocea unui prezentator care să-mi spună ce e important pentru mine în ziua respectivă. Uneori, zilele încep cu câte o audiere matinală la DNA. Mă amuză reporterii care se năpustesc peste justițiabili și pun întrebări magistrale de tipul „Sunteți vinovat?”. Abia aștept ziua în care unul dintre ei va spune „Da, sunt vinovat și-am venit să mă predau, fără să mai trec prin proces, că și-așa durează prea mult”. Nu mai sunt amuzat când știrile de dimineață mă anunță că urmează o nouă zi crucială pentru români. Poate că jurnaliștii vor să sublinieze importanța unor măsuri guvernamentale sau legislative, dar mie îmi amplifică anxietatea. Parcă prea multe zile au devenit cruciale, parcă mi se testează prea mult vigilența. De ce e totul urgent și vital? Suntem totuși o țară cât de cât stabilă, pe timp de pace.
Indiferent de starea pe care mi-o transmit, pot asculta aceleași știri, difuzate în buclă, oră de oră, fără să obosesc. Cred că, în adâncul minții, aștept să văd și cum se dezvoltă peste zi subiectele de dimineață. În mare parte, singura dezvoltare vine dinspre vocile analiștilor de casă sau ale politicienilor care comentează cu nesaț acele subiecte. La final de zi, realizez că am procesat aproape exclusiv părerile altora despre realitățile zilei și c-ar trebui să mă informez și din alte surse. Una dintre ele este site-ul Camerei Deputaților, unde mă trezesc uneori scormonind după sursa originală a informațiilor vehiculate în presă. E frustrant și obositor, dar îmi dau seama că e ca la horoscop: e drept că Neti mi-a zis că urmează o zi frumoasă, dar depinde și de mine cât de frumoasă poate fi ea.
Până la 20 de ani nu am avut cine știe ce relație cu televizorul. Primii șapte ani am crescut în comunism și îmi amintesc că stătea mai mult stins pentru că mai mereu se strica lampa PL – 200. Nici în anii de după comunism nu m-am bucurat de miracolul televiziunii. Am crescut într-o zonă săracă, fără televiziune prin cablu, din Valea Jiului. N-am făcut parte din generația PRO, deși trei colege de clasă din liceu au participat la concursurile PRO TV-ului. Am ratat cam tot ce-a însemnat boom-ul culturii televizuale în România. Lucrurile s-au schimbat radical în vara lui 2004. Eram student în anul I la Jurnalism, stăteam în gazdă într-un apartament fără televizor din Colentina și trebuia să-mi fac stagiul obligatoriu de practică. Din comoditate, m-am dus ca voluntar la departamentul de monitorizare al ActiveWatch (fosta Agenţie de Monitorizare a Presei). Un ONG despre care știam doar că se ocupa cu presa. N-aveam tragere de inimă, speram să scap repede și ușor; în definitiv, ce mare șmecherie era să citești niște ziare? Am rămas acolo până azi și mi-am dat seama că nu era așa ușor.
Abia când am ajuns la noul meu loc de practică am aflat că era campanie electorală. M-au luat în primire Nicoleta, coordonatoarea programului de monitorizare, și sociologii Agenției - Oana și Sorin. Interviul și instructajul nu cred să fi durat mai mult de 20 de minute, apoi m-au aruncat direct în apă. Mi-au pus în mână niște casete audio, cu programe de știri de la niște radiouri locale. Radio Omega din Târgu-Jiu și Radio Dada din Focșani. Dacă treceam testul, urcam la următorul nivel: analiza programelor TV. Oamenii păreau mișto, mai ales că mă lăsau să lucrez de-acasă. Doar că acasă nu aveam nici casetofon, nici computer. Nu atinsesem în viața mea un computer, nici măcar nu știam de unde se pornește.
În primele două săptămâni am recuperat decalajul tehnologic. Un coleg mi-a împrumutat casetofonul lui – au trecut 13 ani și e tot la mine -, iar mama, din salariul ei de mizerie, mi-a cumpărat un TV, de la second-hand, pe care mi l-a trimis prin autocar. În loc de computer și Excel aveam o agendă fiscală din anul 2003, pe care codificam grila de monitorizare. Nume, candidat, atitudinea jurnalistului față de candidat (negativă, neutră sau pozitivă), acțiunea cu care este asociat candidatul (negativă, neutră sau pozitivă) și dacă acel candidat era implicat într-o situație conflictuală (G – agresor, T – victimă sau G/T – și agresor și victimă). După ce umpleam mai multe pagini de agendă, mă urcam în troleibuz și porneam spre același coleg care îmi împrumutase casetofonul, ca să transpun în Excel codurile acelea bizare.
De ce era importantă munca mea? Pentru că, alături de colegii mei, reconstruiam poze ale unor momente importante. În primă fază făceam deconstrucție de mesaj, apoi îl reconstruiam pentru a arăta publicului larg cât de implicate erau instituțiile de presă în jocul electoral, pe cine favorizau mai mult și ce subiecte prezentau cu predilecție. Încercam să arătăm că nu există un singur adevăr, ci mai multe, în funcție de orientarea politico-editorială a jurnaliștilor. Rapoartele noastre erau folosite, la liber, de organizații internaționale ca Reporteri fără Frontiere, de observatorii OSCE, ba chiar și de Departamentul de Stat al SUA. Erau pentru public și vorbeau despre interesul public, fără parti-pris-uri.
Acolo am învățat că privitul la televizor nu e deloc ușor, mai ales dacă-ți propui să extragi informații utile pentru viața ta de zi cu zi. Interesul public este precum trufa, ascunsă bine sub maldăre de țărână și frunze care-ți pot înșela ochiul. Când pornești în căutarea interesului public sau a standardelor deontologice, ai nevoie de disciplină și de răbdare. Dar și de puțină dedublare. În cei peste 13 ani de uitat profesionist la televizor, am încercat să mă dau la o parte din partea subiectului pe care-l analizez. Grila mea de valori și credințe despre lume nu trebuia și nu trebuie să bruieze grila de analiză. Am încercat să privesc cu detașare dezbateri electorale la finalul cărora te așteptai ca interacțiunea dintre moderatori și invitați să se lase fie cu o cerere de căsătorie, fie cu un divorț. Am urmărit mii de ore de dialoguri dezlânate, de întrebări omise sau de urlete războinice. Nu găsesc o formulă elegantă prin care să descriu polarizarea din audio-vizual și procesul prin care televiziunile de știri au ales să se cațere pe baricade în loc să ne informeze de pe marginea lor. Toți, fără nicio excepție, și-au ales tabere politice și ideologice, doar că au muniții și strategii de luptă diferite. Unii reușesc să facă victime mai multe, pe care le convertesc în rating, alții sunt mai molateci și încearcă să lupte după puteri. Recunosc că sunt fascinat de bătăușii răi - adică aceia care sunt urmăriți zilnic, ceas de ceas, de 200.000-450.000 de privitori.
De vreo cinci ani, atunci când mă uit la televizor, simt nevoia să fac tot mai multe pauze, să număr până la 100 și să-mi validez concluziile cu cei din jurul meu, să mă conving că nu sunt un idiot. Simt că oamenii aceia de pe ecran nu au nevoie de atenția mea, ci doar de răspunsurile mele emoționale. Dacă la birou sunt constrâns de responsabilitate, de metodologie și de colegii cu care fac cross-checking, deci funcționez rațional, lucrurile se schimbă acasă. Mă transform și las sistemul limbic (depozitul cu emoții) să-și facă de cap. E o strategie de supraviețuire, de când am realizat că nu-mi face bine să decriptez tot timpul mesajele prin grila de analiză de la muncă. Nu poți fi robot și nu poți să-ți impui morga de cercetător atunci când vezi că ce e dincolo de ecran te afectează pe tine și pe cei din jurul tău.
În seara de 30 octombrie 2015 nu voiam decât să fac un duș și să mă culc. Împreună cu Irina, prietena mea, petrecusem mai bine de 12 ore într-un spital, alături de o prietenă care-a trebuit să aștepte cinci ore după rezultatul unor analize de sânge. Cele cinci ore de așteptare s-au rotunjit cu alte cinci ore de perfuzii cu citostatice. Amândoi eram obosiți și furioși, ca de fiecare dată când o însoțeam pe prietena noastră la curele de chimioterapie. Veneam dintr-un spital cu WC-uri împuțite, fără săpun și hârtie igienică, cu asistente cât de cât drăguțe, dar incapabile să aibă grijă de zecile de pacienți de pe secție. În mașină, spre casă, povesteam despre cât de greu și de puțin putem discuta cu oncologul prietenei noastre. Aveam deja un istoric de semi-discuții, care nu durau mai mult de 10 minute. De fiecare dată era îngropat în hârtii și formulare sau trebuia să răspundă la telefon. Cică erau ordine de sus, pile, nu se cădea să nu răspundă la telefon. Ori noi nu ne doream decât o discuție așezată, cu un medic care să fie lăsat să-și facă treaba lui de oncolog, nu să se ocupe de hârțogărie. Voiam doar să știm cum poate scăpa prietena noastră de cancer, nu care sunt plafoanele și restricțiile de la Casa de Asigurări. Și eu și Irina ne dojeneam că suntem atât de plângăcioși: „Hai, frate, fata asta are cancer și noi ne plângem de birocrație și de protocoale medicale! Ea duce greul, nu noi.” Ajunși acasă, am deschis televizorul. Tocmai se întâmplase Colectiv.
În acea noapte am stat la televizor până la patru dimineața. Eram consternat de ceea ce vedeam pe ecran. La început, mi s-au activat instinctele de analist media. Îi înjuram pe jurnaliștii care transmiteau imagini necenzurate cu oamenii care erau scoși din club. Chiar eram chitit să fac sesizare la Consiliul Național al Audiovizualului. Mi se părea inadmisibil și îi judecam pe reporterii de la fața locului că se calcă în picioare să prindă cadre cu medicii și asistenții care încercau să resusciteze victimele. Eram dezgustat. Eram furios pe televiziunile care preluau pe nemestecate toate promisiunile autorităților de la fața locului. Mi se părea că mă uit la un exercițiu de spălare a imaginii în direct. Vedeam cum încercau să-i transforme în niște eroi pe niște indivizi care nu erau în stare nici măcar să asigure hârtia igienică din spitalul din care veneam. Nu știu cât am plâns în acea seară, dar știu că am avut mai multe momente de neputință și de sufocare, chiar dacă nu eram la fața locului și chiar dacă nu cunoșteam pe nimeni de acolo. Mă simțeam mic și inutil. Tonul vocii ne era tot mai slab, și mie și Irinei. Trecusem de la indignare la îngrijorare. Din când în când, tresăream când intra coloana sonoră pentru breaking news de la Digi 24. Era ceva funebru în ritmul acelor tobe, cu niște clopote ascuțite pe fundal. Cadența aceea ne urmărește și în ziua de azi și ne amintește de noaptea Colectiv. De fiecare dată când auzim acea copertă audio, care anunță evenimente majore, tresărim și ne întoarcem pe 30 octombrie 2015.
Pentru mine, analist media și cetățean, e limpede că oamenii din televiziune știu pe ce butoane trebuie să apese pentru a-mi stârni un răspuns emoțional. Uneori cred că asta e singura lor preocupare. Altfel nu mi-aș explica de ce aproape orice subiect, care ține de banalul cotidian al unei țări, este tratat în regim de criză. Văd zilnic cum ecranul se umple cu burtiere care anunță războaie, lovituri crunte sau atacuri devastatoare. Sunt cârlige pentru subiecte politice banale, pe care unele televiziuni de știri le folosesc până la epuizare. Deloc întâmplător, tocmai televiziunile care folosesc cele mai pompoase și exagerate burtiere sunt și cele mai populare în România. Subiectele sunt interpretate și răs-interpretate de personaje indignate, care țipă, își amenință și înjură adversarii absenți, chiar și când sunt într-un platou unde toată lumea este în consens. Efectiv, niște oameni se întâlnesc la televizor pentru a-și confirma indignarea și poziționarea politică. Lexicul prezentatorilor și moderatorilor s-a îmbogățit cu termeni noi, precum „băsist”, „sorosist” sau „tefelist” - la început păreau niște adjective benigne, dar, în timp, au devenit substantive comune. Sunt cuvinte care descriu indivizi sau categorii indezirabile, ținte predilecte pentru atacuri grobiene din partea unor persoane care ar trebui să fie un reper în căutarea adevărului. Ele vin cu o încărcătură de schimonoseli verbale și de rictusuri faciale menite să inducă telespectatorului sentimentul că se vorbește fie despre niște sub-oameni, fie despre o amenințare incomensurabilă.
Uneori, parcă e prea mult și încerc să mă uit în altă parte, dar sunt prea indignat când văd cum unii oameni își plătesc ratele la bancă promovând ura și discordia. Pentru mine sunt echivalentul unor traficanți de arme. Nu apasă ei pe trăgaci, dar dau instrucțiuni clare despre cum se folosesc armele și apoi se ascund cu lașitate când oamenii chiar le folosesc. Am crescut într-un mediu violent, am văzut ce consecințe are incapacitatea oamenilor de-a dialoga, așa că mi-am impus să fiu opusul a tot ce vedeam în casă, în comunitate. Nu îmi plac bătăușii și scandalagiii. Îi disprețuiesc. Nu înțeleg fascinația pentru conflict. Și da, pot accepta că funcționăm într-un setting cultural în care niște părți se confruntă permanent, iar din confruntarea asta rezultă morala, lecția de viață. Bla, bla, bla! Însă atunci când mesajul și comportamentul tău sunt urmărite de sute de mii, de milioane de oameni care așteaptă răspunsuri și îndrumare, nu te poți folosi de violență pentru a-ți face vocea auzită. Nu oricine are privilegiul de-a se adresa de la o tribună de unde poate influența atitudini și curente de opinie. Bucură-te de această oportunitate și încearcă să construiești, nu să demonstrezi că poți scoate fum pe nas și pe urechi. În timp ce tu urli la televizor, undeva în lumea asta niște oameni caută tratamente pentru cancer, lucrează la programe spațiale sau caută soluții pentru ca generațiile viitoare să nu moară otrăvite de aer și de apă. Și nu, în nici un caz nu ești o oglindire a societății. Ești o emanație a ei, deci ai datoria publică să nu fii bestie.
Toate astea mă fac să simt că acel contract virtual dintre televiziuni și mine, telespectatorul, a fost modificat unilateral de televiziuni. Dacă acum mai bine de un deceniu credeam cu naivitate că oamenii de la TV încercau să-mi spună: „E OK, Ionuț, încercăm și noi, cum putem, să deslușim adevărul și faptele, ai puțină răbdare cu noi”, acum simt o schimbare de ton: „Bă, treci la televizor, cască bine ochii și vezi doar aici care este adevărul!”. Dar eu sunt printre cei norocoși, pentru că am învățat să triez neghina de informație. Și chiar dacă, de multe ori, am senzația că sunt luat de prost, nu fac din asta un capăt de țară. Mă ajută să știu cum gândesc și alți oameni din alte bule. Nu țin neapărat să am eu dreptate și nici nu caut acele televiziuni sau programe care să-mi confirme că sunt un tefelist mișto. Dimpotrivă, acele programe chiar mă plictisesc. Când mă uit la televizor, mă pregătesc la fel de temeinic ca pentru o călătorie într-un loc nou. Vreau să știu la cine voi sta în gazdă, vreau să știu opiniile celorlalți turiști despre locul în care mă voi caza și, evident, mă interesează, pe lângă atracțiile turistice, și locurile rău-famate. După atâția ani de privit intensiv la televizor știu că depinde doar de mine cât de informat vreau să fiu. Iar în aceste vremuri când post-adevărul este ridicat pe un soclu, eu văd o mare oportunitate. Am ocazia să investighez și să validez la rândul meu ceea ce îmi este servit. Am ocazia să fiu propriul meu moderator și invitat într-o dezbatere în care este permis să spui „nu știu, nu mă pricep chiar la toate”. Pentru că încă mai este libertate.
Mă întorc într-o dimineață rece și însorită de la sfârșitul lui decembrie ’89, în plină revoluție televizată. Peste noapte dormisem la o colegă de serviciu de-ale mamei, ca să fim, chipurile, mai protejați de teroriștii care ar fi ocupat fabrica de lapte din cartier și stația de epurare a apelor. Plus că nu era clar pentru nimeni dacă fusese capturat teroristul care ar fi fost văzut cu un AK – 47 la blocul 33, scara 1, și care ar fi tras la liber în mulțime. Noi locuiam la scara 3 din blocul 33, deci ar fi fost imprudent să stăm atât de aproape de pericol. La cei șapte ani ai mei, zvonurile care veneau fie de la București, de la Televiziunea Națională, fie din cartier, sau discuțiile șoptite dintre adulții din jurul meu nu mă afectau prea tare. În acea dimineață studiam fascinat o fereastră larg deschisă la etajul patru dintr-un bloc de vizavi. De acolo se auzea un televizor dat la maxim. Nu știam că există program la televizor la ora 9 dimineața și eram îngrijorat că, dacă nu va fi alungat Ceaușescu, vom reveni la programul TV de dinainte. În mintea mea, prin fereastra de la etajul patru nu se auzeau doar un televizor, ci libertatea și nesupunerea. Cine este atât de inconștient să dea drumul la TV atât de tare în timp ce încă nu-l prinseseră pe dictator? Dar, din fericire, revoluția s-a încheiat cum s-a încheiat. De atunci, programul TV s-a prelungit și s-a diversificat. Dictatura a plecat, dar i-a lăsat în urmă pe teroristul de la scara 3 și pe cei care au ocupat stația de epurare a apelor. Toți au la îndemână gloanțe speciale care penetrează un zid de 15 cm de beton. Nu mă credeți? Ia deschideți televizorul!
_thumb.jpg)
